Liliana Corobca. Un an în Paradis (fragment de roman)
Data: Tuesday, June 30 @ 01:00:00 CEST
Topic: Memoria


Asymetria publica un fragment din versiunea româneasca a romanului Lilianei Corobca, aparut la Cartea româneasca în 2005 si tradus în italiana în 2009. Succesul colaboratoarei noastre ne bucura. E exclusiv al dânsei si poate si al literaturii române. Noi nu avem decât meritul de a fi cititori.
L'altro volto della Romania
Nel panorama editoriale italiano mancava una vera collana dedicata ad un paese che, a poco più di un anno dal suo ingresso nella Comunità Europea, non ha quasi mai fatto parlare di sé per il proprio sviluppo, per la propria economia in rapida evoluzione e per la propria produzione artistica e letteraria. Zonza Editori ha deciso, per primo, di puntare su un paese con una produzione libraria di inaspettata ricchezza e vivacità che vede da una prospettiva diversa luci e ombre di una nazione in crescita. I libri romeni hanno già conquistato successo, reputazione e fette di mercato importanti nei paesi dell'Europa dell'Est, in particolare Ungheria e Polonia, ma hanno le caratteristiche per destare interesse anche in occidente, tanto che autori come Dan Lungu e Dumitru Tepeneag già pubblicati in Francia hanno avuto buone vendite. Il film di Cristian Mongiu 4 mesi, 3 settimane, 2 giorni, che ha vinto nel 2007 al Festival di Cannes, è un'altra dimostrazione di quanto sia attivo il mondo culturale in Romania. Appena pubblicata l'avvincente storia di Liliana Corobca, giovane scrittrice moldava di nascita, ma formatasi in Romania dove attualmente vive, che con Un anno all'inferno affronta la vita di una schiava del sesso, la brutalità e il riscatto. Una storia diversa dai casi di cronaca a cui siamo abituati, narrata con la voce di chi immagina di trovarsi in condizioni di sfruttamento estremo, non in Italia o Francia, come ci si potrebbe aspettare, ma in un paese dei Balcani Sarà invece presentato alla Fiera dal 14 al 18 maggio a Torino un libro dal provocatorio titolo Sono una vecchia comunista! di Dan Lungu, uno dei maggiori esponenti dalla letteratura romena contemporanea, in cui si mettono a nudo gli animi di tanti connazionali che inaspettatamente sembrano rimpiangere il regime dittatoriale di Ceaușescu. Segno di un paese che cambia e che al tempo stesso dà la sensazione di avere nostalgia del suo duro passato. Un workshop in collaborazione con l’Istituto Romeno di Cultura di Venezia darà un chiaro segnale di indirizzo della cultura di una nazione ancora poco conosciuta: parteciperanno anche autori attualmente sotto contratto con Zonza e con pubblicazioni in calendario nei prossimi mesi, quali Ana Maria Sandu, Lucian Dan Teodorovici e Florin Lazarescu. La presenza fieristica di Zonza Editori assume una connotazione di un vero e proprio progetto a tuttotondo, “L’Italia incontra la Romania”, avvalendosi della collaborazione propositiva dell'Ambasciata di Romania in Italia, del Consolato Generale Romeno di Torino, dell’Accademia di Romania, dell'Ente per il Turismo e dell'Associazione dei Romeni in Italia. Si segnala che le date e gli orari delle iniziative in calendario sono ancora in definizione, saranno comunicate al più presto sul sito www.zonzaeditori.it


Ce, asta-i poveste ? Poveștile sunt frumoase, interesante, iar tu inventezi pe loc niște prostii și ne enervezi.
Nu pot spune povești așa ca înainte, nu mai pot, mai mult nu vă spun nimic.
Liuda, n-o asculta ! Mie și asta mi-a plăcut. Ea nici atâta nu știe…
Noapte bună.
Petrică avea scăunașul lui, lângă ușă, și asculta, uneori ațipea.


Câteodată Zeca spunea clar : am nevoie de cinci fete, cele mai bune. Și alegea : tu, tu, tu… La vederea lui, fetele tresar speriate. Zeca este un bărbat rotunjor, mic și gras, chel, cu mustăcioară roșcată, clăpăug, până-n 50 de ani. Le urăște pe fete și le bate din când în când. De obicei, printre cele cinci alese sunt și Sonia, și Liuda. Sonia, ca de obicei, lăcrămează, Liuda stă încruntată. Celelalte fete le urmăresc în tăcere, aproape cu indiferență. Soniei i s-a spus că seamănă cu Patricia Kaas. Tot așa blonduță, delicată, cu părul scurt rebel, cu ochișori verzi albaștri. Liuda își strânge părul în codiță, fără coama ei nu-i așa frumoasă. Bărbații toți îi mângâie părul (nu chiar toți, dar mulți). Dacă n-ar avea părul, n-ar fi deloc ruptă din soare. Vreau să-mi tai părul, îi spune Soniei. Da ? O să-ți dea voie Anișoara ? îi spun că se despică la vârfuri și trebuie să mi-l îndrept puțin, iar când îmi dă o foarfecă, îl tai de tot. Fără păr o să fiu urâtă și n-o să mă mai aleagă doar pe mine.

Barul înseamnă o sală mare, cu o scenă în colț. Muzică, lumini multicolore, mese, băuturi, bărbați, fum leneș de tigară. Fetele stau cu sucul în față, fără să se atingă de pahar. Nici nu se uită în jur. Din când în când, câte-un bărbat se ridică de la masa lui, se îndreaptă spre ele, se învârte prin jur (le dă târcoale), apoi se așează la loc. Unul, tinerel și blond, a îndrăznit să se apropie de Sonia, s-o ciufulească și să-i șoptească zâmbind ceva la ureche. Sonia stătea nemișcată și se uita țintă la pahar. Blondul s-a întors legănat la masa lui. Nu stau mai mult de jumătate de oră, apoi sunt distribuite. Barul restaurant e la parterul unui hotel sau așa-zis hotel. Fetele sunt curățele, frumoase, deloc scumpe. Soldații nu sunt nici ei prea bogați și nici n-ar da mulți bani pe femei, nu sunt pretențioși. Camerele se află undeva sus, îndepărtate. Se mai aud strigăte, muzica la maximum ; când fetele nu mai pot, sunt aduse, la schimb, altele. Zeca ia banii.

Nu-și aduce aminte. De ce o doare tot, de unde atâta durere. Mișcă degetele de la piciorul stâng : durere. Și cele de la piciorul drept. Nu așa de tare. își pipăie capul cu mâna dreaptă, o doare și mâna și capul, mai bine nu să nu se miște deloc. Scoate din când în când un geamăt scurt care seamănă a oftat, când mai descoperă o vânătaie. De fapt, tot corpul o doare. Deschide ochii. întuneric. Cineva, Catia probabil, sforăie. Dacă plânge încetișor, nimeni n-o să audă. Poate îi trece. Dă drumul unui plânset înăbușit. O durere neputincioasă, sufocată. Sigur că are un cap mai mare ca de obicei, i s-a umflat, parcă-i un butoi în loc de cap. O ustură ochii, plânge cu lacrimi iuți. Nu amare, iuți. Aseară a bătut-o Zeca. Nimeni, niciodată, n-a bătut-o așa de tare. Că nu mai putea, că s-a încleștat tare. Un bărbat doi, trei, patru, nu mai știa câți, apoi a înțepenit, a crezut că, gata, moare. Apoi se ghemuiește toată, ca o iederă, devine mică-mică, burta se strânge. Ochii plini de spaimă. Sonia nu aude, nu se mișcă, nu poate desface picioarele. Vin Zeca și Petrică, încearcă să desfacă ghemul, Zeca, supărat, îi trage vreo două, Petrică asistă la ușă, Sonia încleștată în jurul axei sale nu se mai mișcă, leșină. Se trezește noaptea, în pat și nu vrea s-o doară nimic. Poate că Zeca i-a tras un picior în burtă, de asta o doare, nu mai ține minte. Mâine iar, poimâine iar. Dacă ar închide ochii și s-ar trezi acasă, în patul ei, la mama acasă. Dacă ar închide ochii și nu s-ar mai trezi deloc, niciodată. Decât așa viață. Sonia suspină. Catia se oprește din sforăit, s-a trezit. Nu plânge, Sonecica, las’că mâine stai acasă, fac eu și porția ta, hai că mie nu mi-e nimic, tu stai și-ți vii în fire. Un val de plâns o scutură pe Sonia. Atât de puternic, aproape un urlet, încât i-a trezit pe toți, a auzit Anișoara și vine în grabă. Anișoara se uită la vânătăile ei. Săraca fată. Sonia a plâns până s-a învinețit, apoi a tăcut. Poate a leșinat. încolăcită, ca aseară. Au turmat apă peste ea, au împuns-o cu acul în picior, până i-a venit respirația. Anișoara hai s-o descânte pentru strâns să se desclește fata. O boală rea a intrat în fata frumoasă, în Sonia luminoasă, o boală urâtă ca o bubă neagră și vicleană, a intrat în burtica Soniei. O vacă albă, cu lapte și vițel, a lins burta ei, și mâinile ei și picioarele ei, a scăpărat din copite ca un armăsar și buba s-a speriat, a ieșit și vițelușul vacii albe, a călcat buboaia în picioare, a zdrobit-o, a stârpit-o. Vaca a făcut o dată muu, o dată fuu și a suflat boala peste nouă mări și nouă țări. Și burta Soniei s-a făcut la loc mare, înfloritoare, sănătoasă și curajoasă. Și a turnat vaca lapte alb și gras peste Sonia și a devenit Sonia mult mai frumoasă, mult mai sănătoasă. Iar în orașul mare și frumos, cu case înalte, cu străzi luminate, cine-o așteaptă pe Sonica ? Pavel cel cu mustăcioară, cu bărbișoară, cu ochișorii de foc, trupușorul de foc, tot numai pentru Sonia cea blândă și răbdătoare. Care zi și noapte se gândește, zi și noapte întreabă și-n pat se zvârcolește : ce face frumoasa mea, ce face iubita mea, că nu mai pot trăi fără ea, mă usuc de dorul ei, mă pârpălesc, așa de tare o iubesc ! Și atunci Pavel cel bogat, cel frumos, cel bun o sună la telefon pe Anișoara : Alo, alo, Anișoară, ce face iubita mea, Sonecica ? Iar Anișoara răspunde : te așteaptă. Și Pavel : Spune-i că vin s-o iau cu mine și să nu ne mai despărțim. Mireasa mea să fie până la moarte. Toată viața am s-o iubesc, lângă ea am să trăiesc…
    A adormit. Anișoara o mângâie pe frunte, haideți, fetelor, la culcare. Stinge lumina, închide încet ușa în urma ei. Fetele ascultă respirația Soniei.
Uite că a adormit !

Catia a venit a doua zi obosită. Era mai tăcută decât celelalte, nu prea vorbea. Când Liuda povestea despre casa ei frumoasă, despre părinții sau prietenii ei, Catia se posomora. Pe ea n-o așteaptă nimeni acasă.
Eu am fost măritată, am avut om frumos. Cu vreo șapte ani mai mare, câine bătrân. M-a luat de tânără, chiar după școală, nu împlinisem nici optsprezece. Avea un frate bun, gospodar, mama soacră era ca pâinea caldă, dar socrul era un bețivan și jumătate. Ei, de unde să știu eu că bărbatu-meu îi va moșteni pacostea ? Când m-a bătut prima dată, am fugit la mama. A venit peste două zile, parcă-l văd, mă ruga în genunchi să-l iert, că mă iubește, că nu mă mai atinge c-un deget ! M-a luat cu vorbe dulci și m-am întors. Nu m-a mai bătut până n-a murit mama. Pe urmă, când plângeam, unde să mă mai duc, cui să mă jeluiesc ? El rânjea : “Du-te la mă-ta !” Câți bani făcea, pe toți îi bea, îi lua și pe ai mei. Eu lucram la sovhoz, era greu. Pe urmă nu vă spun…
Spune, Catiușa, te rugăm…
Veneau seara mai mulți bărbați, se îmbătau și jucau cărți, pe bani. Bețivul meu, după ce pierdea, juca pe femeia lui și mă punea să mă culc pe rând cu toți bețivii din sat. Mie îmi era rușine, parcă eram bolnavă. Simțeam mereu o umbră, un duh rău care mă însoțea. N-aveam unde să mă duc, nu mai aveam cui spune. Mă temeam singură în casă, auzeam cum respiră cineva mare, sub pat. într-o seară, iar s-au adunat. Și unul Gavrilă, râsul și batjocura satului, nespălat, bătrân, duhnind a hoit și a băutură, mă ciupește de obraz și-mi spune :
Noi pentru tine am venit aici, țâțoaso !
Eram atunci mai grasă, aveam sânii mari. Și s-a repezit, împuțitul dracului, să mă pupe. Eu l-am lovit cu un pumn în față, l-aș fi omorât acolo pe loc. I-a sărit în ajutor bărbatu-meu și a zis că-mi face felul în seara asta. Ei s-au pus pe băut, iar eu am fugit la iaz să mă înec. Nu mai puteam îndura. Era vară, noapte, am intrat în apă. S-au mai înecat vreo doi acolo. Iazul era adânc. Am luat apă în gură, să mă obișnuiesc. Merg înainte prin apă, numai atât, merg, merg. Eram liniștită, i-am iertat pe toți. Când mi-a ajuns apa la brâu, am auzit un gând, o voce din spate, parcă tot a mea, parcă eu eram și pe mal și în apă, eu de pe mal o chemam pe aceea din apă. Aud : Nu trebuie să mori. Lumea nu se termină aici. Alege altă lume ! Ca o străfulgerare. Poți încerca orice, poți pleca oriunde, dar nu să mori. Mi s-a făcut frig, dârdâiam, eram udă leoarcă. Pe cer, nici o stea, țin minte. Când m-am întors, bărbatu-meu dormea ca un porc, ceilalți plecaseră. L-am părăsit, am fugit de la el. Prin câte am trecut… Dar mai rău n-a fost nicăieri. îți fac rău și străinii ; unul aproape dacă-ți face, te doare mai tare. Cel mai aproape și cel mai dușman. Nu mă mai tem de nimic. Chiar și o viață de câine, cineva trebuie s-o trăiască. Cred că vocea era a unui înger.
Da, a unui înger păzitor !

Liudei i s-a spus : “camera 8” ; ea s-a născut pe opt, luna a opta și e prima dată când este adusă în camera asta. Deci o să-mi meargă bine, se gândește. Cameră simplă, mică, destul de curată, patul mare, un scaun, draperii care bat în albastru, lustră colorată, seamănă cu celelalte camere, e doar un pic mai mică. Pereții văruiți, fără poze cu fete goale. Liuda își amintește că are un pix în buzunar. Nu i l-a luat Petrică. El le controlează înainte de a veni aici.
Vreau să desenez cu el, Petrică.
Bine, și nu i l-a luat. Nu intră nimeni. Mai așteaptă. Nimeni. O să deseneze pe perete o prințesă. Știe că nu-i voie, dar ce contează ? Când nimic nu se poate, totul se poate. Pornește de la cap, față ovală, coafură înaltă, bogată, cu zulufi, poate și niște cerceluși lungi, cu diamant. Apoi rochia, dantelată, talia foarte, foarte subțire, o mână îi iese un pic mai lungă decât cealaltă… Nu intră nimeni. Prințesa aproape-i gata. Și ce-o să-i facă Zeca ? Poate nici n-o să afle. Prințesa e frumoasă, îi face acum ochii mari, migdalați, cu sprâncene arcuite, un năsuc, gura. Câteva floricele simetrice pe rochie, boboci de trandafir. Când desenezi, ești calm, liniștit, te gândești la prințesa pe care o desenezi și nu la cine știe ce dihanie care, în câteva clipe, o să se arunce peste tine. Ce dacă are o mână mai lungă ? Și oamenii pot avea una mai lungă și una mai scurtă. De ce nu vine nimeni ? Să nu vină. N-ar fi rău să deseneze și o pisică la poalele rochiei.
Tușește (el), ea tresare, lasă desenul și se întinde în pat, rapid. N-a reușit să-l vadă la față, pare înalt, spătos, se îndreaptă spre geam și-l deschide, vorbind ceva în limba lui. Liuda nu înțelege. Așteaptă cu gravitate. Bărbatul are o voce blândă, sonoră, aerul rece, proaspăt, pătrunde în cameră. Se întoarce spre ea, kam. Kam în fuga mare, dacă tu zici. Se apropie, el îi face loc lângă geam, e seară, i s-ar face dor de soare. E frumos soarele toamna, încă n-a început octombrie. Bărbatul vorbește. Nu se grăbește, o fi plătit o oră întreagă. Să vorbească, poate stă tot ceasul și apoi să plece. Ăștia care vorbesc mult sunt ciudați, cine știe ce îi face după. Liuda îl privește cu suspiciune. Și încruntată. Bănuitor. O întreabă ceva, ea tace. își întinde spatele, închide geamul. Gata, începe. Liuda se culcă în pat și așteaptă. I se face frică. De fiecare dată i se face frică, ar prefera să se năpustească odată asupra ei și să se termine totul mai repede și să plece. Bărbatul nu vine după ea în pat, își trage scaunul, se așează alături și nu spune nimic, doar o privește. E un bărbat între două vârste, n-are încă păr cărunt, pare un om bun. Cris. Liuda are 22 de ani. O privește : Spic, apoi : parle. Liuda a făcut franceză în scoală. în ultimii ani, n-a mai avut un profesor, toți plecaseră. I-a învățat una tânără, de clasele primare, care singură abia citea. Ce vrei să-ți spun ? El o privește cu bunătate (suspectă !), n-o atinge, stă liniștit pe scaun, la distanță. De ce mi-a picat pe cap nebunul ăsta tocmai mie ? Ce să-i spun ?
Uite am desenat pe perete o prințesă. îți place ? E frumoasă ? E foarte frumoasă. Am început și o pisică, vezi, ăsta-i capul. Tocmai ai intrat și n-am reușit s-o termin. îl privește. Cris zâmbește (ca un idiot, i se pare Liudei). Am să termin desenul, văd că-ți place. își ia pixul și desenează. Nici un gest din partea lui, zâmbește în continuare și mormăie ceva. Ea desenează, vorbind precipitat, repetând cuvintele, nu știe ce să-i spună, temându-se că, dacă tace, el se va repezi, în sfârșit, asupra ei. Uite pisica, pisicuța, la noi face miau-miau. El râde, așadar, miau-miau, imită. Eu desenez această pisică alintată care miaună. El repetă ca un prost miau și râde, asta e coada. Să nu ne grăbim, pot desena o pisică două ceasuri și tu stai acolo și uită-te la mine cât vrei. Uite lăbuțele. Mustățile, blănița, ce pufoasă este ! Ce să fac, e aproape gata pisica noastră. Cât timp poți desena un animal ? Poate rochia prințesei nu-i destul de împodobită ? Desenează o floricică măruntă, ca să încapă cât mai multe. Sunteți de acord, domnule Cristi, că o rochie trebuie neapărat umplută cu floricele ? Face o mină serioasă, apoi zâmbește.
El nu schițează nici un gest, adică e de acord. Liuda vorbește, un trandafiraș, încă un trandafiraș, un buchet de doi, ca la mort, trei trandafirași, o sută de trandafirași, se enervează, vocea devine iritată, aproape strigă. Și nu te enervezi deloc, stai în spatele meu și taci ca un șoarece : o să mă ia pe la spate ! Se mai întoarce spre el să se convingă că bărbatul nu se mișcă, ci doar o privește. O privește, apoi o imită : trandafiraș. Poți spune o roză, dacă vrei, e mai ușor. Tran-da-fi-raș. Vezi ce cuvânt complicat. Ro-uz. Nu te atingi de mine, nu-i așa ? Ești bun, nu-mi faci nici un rău. Dacă umplu tot peretele ăsta cu floricele, mă bate Zeca. Am să-i spun că tu m-ai pus. Mi-ai ordonat. Fă floricele, mai repede, mai multe ! Tu plătești ora, ce altceva mai contează ! Cine știe ce facem noi aici, pe cine-l doare capul ? Așa-i ? Liuda vorbește fără întrerupere și când i se termină gândurile, se întoarce la desenul ei. Acum prințesa mea are rochie cu trandafiri, iar pisica seamănă a pisică. Știi, dacă aș fi desenat un câine, ar fi avut bot de cal sau de oaie. Nu-mi iese. Pisica e rotundă-n bot, are urechi ascuțite, n-o confunzi. Seamănă a pisică. Mă privești ca un om și stai acolo așa cuminte, spic și tu ceva, mai stai cu mine. Simte un fel de încredere. Cris vorbește, Liuda s-a învelit cu cearșaful și-l privește atent. Timpul trece. Poate că n-o să-mi facă nimic. Bărbatul o învăluie cu vocea lui caldă, egală, cine știe ce-i poveștește, ea se gândește că totul a decurs bine, poate că stă nebunul ăsta toată seara. Și dacă ești atât de bun, Cris, Crisușor, când mai vii, ia-mă tot pe mine, mai cheamă-mă. Bărbatul o privea de parcă ar fi înțeles. Apoi își urmează povestea, până când Liuda adoarme. Pune scaunul la loc, încet să nu facă zgomot și iese încetișor.
Scoală, leneșo. Aici nu se doarme. Du-te după Sonia. E în 19. Urci sus. Știi ? Hai că vă aștept. Celelalte au plecat.
Sonia era dezbrăcată și avea ochii închiși. în cameră domnea dezordinea.
Sonecica, deschide ochii, eu sunt. Hai să mergem, gata pe azi.
Sonia nu deschide nimic. Hainele împrăștiate i le adună Liuda.
Hai să te îmbrăcăm. Știi, mie azi mi-a mers, am avut unul singur cu care doar am vorbit, am vorbit mereu, apoi am adormit, nici nu știu când a trecut timpul. Tu, mititica de tine, poți să mergi ?
Sonia vorbește stins și obosit.
Mă doare tot corpul, am înțepenit toată.
Câți ai avut ?
Mulți.
Sonia simte mereu nevoia să închidă ochii. De când a venit, a tot închis ochii. De ce închizi ochii? Bărbaților nu le place. Liuda nu știe cum s-o alinte. O îmbracă. Ai să poți merge ? Fetele ies încet, Sonia abia pășește.







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=781