Petru Ursache raspunde unor întrebari puse de Gabriel Stanescu
Data: Saturday, January 31 @ 17:24:03 CET
Topic: Memoria


Petru Ursache răspunde unor întrebări puse de Gabriel Stănescu, o anchetă a revistei Origini.
1. În ce măsură operele importante ale scriitorilor din exil au contribuit sau contribuie la îmbogățirea patrimoniului cultural național?
2. Cum credeți că au fost și sunt receptate scrierile exilului de către cititorii, criticii și istoricii literari din România după 1990?
3.Care sunt avantajele și dezavantajele aventurii de a scrie literatură în limba română dincolo de hotarele geografice ale României?

Petru Ursache răspunde unor întrebări puse de Gabriel Stănescu, o anchetă a revistei Origini.

1. în ce măsură operele importante ale scriitorilor din exil au contribuit sau contribuie la îmbogățirea patrimoniului cultural național?
Petre Ursache :
Mai întîi să lămurim ce se cuvine să înțelegem prin "exil" și "literatura exilului" (aria de cuprindere în timp și în spațiu, profilul axiologic, oportunitatea istorică) și, totodată, cine sunt scriitorii care s- au învrednicit să reprezinte fenomenele în discuție, cu eforturi mari, sacrificiale, în folosul spiritualității române și, în anumite cazuri, al culturii universale.Cînd spunem "literatura exilului", creație a românilor din Diaspora, avem în vedere, de regulă, generația de intelectuali prestigioși, în frunte cu strălucita tripletă Eliade - Cioran - Ionesco, nevoiți să părăsească locurile de baștină, în mare majoritate, sub presiunea momentului postbelic, total nefavorabil dezvoltării vieții normale, dar, mai ales, datorită prigoanei bolșeo- comuniste care nu avea alt scop decît vînătoarea de capete, în țară, cît și în afara ei. împotriva acestor vremuri dramatice, însă animate de idealul "rezistenței prin cultură", acele elite au reușit să scoată la iveală opere valoroase, în diverse domenii ale artei și științei și în consens cu principiile nobile, umanitariste. Tocmai atunci ființa noastră a găsit puterea să - și dezvăluie potențele creatoare, în chip remarcabil și memorabil, alături de statele civilizate și moderne. Prin cultură, deocamdată, era sfidată, cel puțin, monstruoasa Cortină de Fier; ca în țară, în munți, în închisori și în schituri monastice să se realizeze mult încrezătoarea rezistență politică, anticomunistă. Este vorba despre un segment din istoria noastră postbelică, bogat în semnificații de interes major, care nu trebuie să ne scape o clipă din vedere. A urmat și alt moment distinctiv, acela al bătăliei pentru Drepturile omului, reprezentat de figura curajoasă a lui Paul Goma, scriitor și om politic de faimă; după cum, postdecembrist, a început să capete contur o nouă etapă, în tradiția aceluiași dinamism creator, cu dor de limbă, de Biserică și de țară, reprezentată de personalități înzestrate cu har, asemenea lui Ștefan Arteni - Gabriel Stănescu - Dan Culcer. Lor li se alătură multe nume din generația mai tînără, printre care Matei Vișniec, Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon înseamnă valori deja consacrate, cu mari șanse în circuitul ideilor contemporane.
Am în vedere, așadar, numai și numai opere (literare, științifice, critică de artă, filosofie, culturologie) scrise sub zodia limbii române, spre îmbogățirea tezaurului național. Din păcate, se fac adesea confuzii, din grabă, din necunoaștere, din rea -voință. Este cazul Enciclopediei exilului literar românesc de Florin Manolescu (Editura "Compania", București, 2003, 798 p.). într- un anume context, am citat- o favorabil, pentru intenția autorului de inventariere, "fără frontiere". Dar, în fapt, se impune neapărat o riguroasă selectare de nume. Statutul de exilat trebuie judecat în fiecare caz în parte. Unii indivizi care au părăsit România și care figurează în cartea lui Florin Manolescu au fost aventurieri politici, nu mai mult, din specia dăunătorilor (Serge Moscovici, Ion Mihai Pacepa,); alții au făcut parte din prima echipă de ideologi ai proletcultului, pledînd cu avînt revoluționar la demolarea valorilor românești din țară și, mai ales, din exil (unde, încă, nu ajunseseră unii dintre ei: Edgar Reichmann, N. Tertulian, Georgeta Horodincă); susținut de cerberul Ștefan Voitec, redactor șef la revista "Era socialistă", continuatoarea "Luptei de clasă", N. Tertulian îl ataca de zor pe Heidegger; în ce accepțiune poate fi considerată exilantă Nina Cassian, de vreme ce, în țară, a slujit cu devotament și la temperatură ridicată canoanele literaturii socialiste și partinice, împotriva bunului simț și a Diasporei? Alții, înainte de plecare n- au dat semne de disidență; din contra, s- au bucurat de sprijinul și de ocrotirea organelor, pînă în momentul procurării biletelor de călătorie. După întoarcerea spatelui, au prins curaj că atace personalitățile de seamă ale literaturii române, caii de bătaie, ai tuturora, de la Ierusalim, la Tel Aviv, Paris și retur ( am în vedere redactori de la "Le Monde" ), fiind Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, deci fruntași ai exilului românesc. Se situau, de fapt, în tradiția instaurată prin secere și ciocan de Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Ion Vitner, Moraru și Șelmaru și continuată de Paul Georgescu, Horia Liman, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Zigu Ornea.
Ca să mă întorc la problema în curs, cred că se poate da următorul răspuns, direct, de fond și fără drept de replică: în primele două decenii literatura română a continuat să existe și să se dezvolte, ca literatură, în exil; prin publicații de specialitate cu orientare estetică, destinate să se opună presei politizate din țară; prin instituții culturale subvenționate din fondurile unor patrioți generoși, ca generalii Nicolae Rădescu și Ion Gheorghe, de fruntași politici, ca de pildă, fostul diplomat Alexandru Cretzeanu, ori de bancherii Malaxa și Auschnit; prin opere literare și prin studii filosofice importante, care nu au rămas fără ecou în conștiința celor rămași în țară, rezistenți, totuși, la politica oficială de dogmatizare. Celebrul schimb de scrisori, Cioran - Noica ( "La Nouvelle Revue Francaise", începînd cu nr. 56, aug. 1957) a fost de- a dreptul evenimențial. Exilatul de la Păltiniș și- a cîștigat o faimă bine meritată, chiar dacă s- a ales cu ani grei de detenție. "Organele" i- au acordat oarecare "ocrotire", mai curînd o formă de supraveghere bine controlată. Important este că filosoful a rămas credincios ideii dialogului, ca fapt întemeietor de cultură, chiar în bîrlogul lupului, așa cum credea și în anii glorioși ai "Criterionului". A găsit adepți în toată țara, iar unii dintre ei (Dinu Pillat, Vladimir Streinu, N. Steinhardt, Sergiu Al - George, Al. Paleologu, Al. O Teodoreanu, etc. ) l-au urmat cu demnitate exemplară chiar și în închisoare. Din păcate, o parte a intelectualității cedase ispitei diavolului: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor Vianu. împotriva acestei "trădări" avea să protesteze la timp și curajos tînărul, pe atuncea, Virgile Ierunca, într- o lungă serie de articole publicate în presa exilului.Ele sunt absolut necesare cititorului de astăzi pentru cunoașterea încordatei stări de spirit specifice momentului.
în aceeași ordine de idei, după ce a scăpat din închisoare, Adrian Marino a reușit să dea tiparului Hermeneutica lui Eliade. Era și aceasta o invitație curajoasă la dialog și la cunoaștere, iar apariția nuvelei La țigănci a repus în mod acut problema scrisului. Autorul lui Maitreyi își găsea din nou un loc privilegiat, ca în anii interbelici, în ierarhia valorilor literare. Publicul cititor de toate categoriile începea să se despartă cu precipitare de scrieri tip Desfășurarea ( Marin Preda), ca și de întreaga literatură realist - socialistă.
Fortifiant pentru mulți din țară a fost și segmentul de timp reprezentat de Paul Goma - Virgil Tănase - Dumitru Țepeneag. Campania pentru Drepturile omului a răscolit spiritele, iar Ostinato și Camera de alături, tocmai pentru că erau intens blamate (ca și acuma), erau căutate, creîndu-se predispoziția de a se pune întrebări incomode. Cît privește etapa postdecembristă, situația nu s-a schimbat în mod esențial; dovadă menținerea stării exilului, cu precădere în cazul personalităților autentice, atît de o parte, cît și de alta. Se arată semne, poate înșelătoare, că barierele își pierd din ce în ce mai mult rezistența. Un exemplu îl constituie reacția comună, a exilaților "din interior" (din țară) și a celor "din afară", la Expoziție de așa-zisa artă grafică din toamna anului 2008, în America și Germania, defăimătoare pentru români. A fost prima dată, de la război încoace cînd ființa noastră s-a regăsit unită, cum se cuvine. Firesc. Problemele limbii și ale culturii române sunt ale tuturora, în egală măsura iar noi suntem noi.
2. Cum credeți că au fost și sunt receptate scrierile exilului de către cititorii, criticii și istoricii literari din România după 1990? Am citat deja Enciclopedia exilului literar de Florin Manolescu, o scriere retușabilă în multe privințe. Iar dacă am început cu istoriile literare, cred că Istoriei literaturii române de la origini pînă astăzi de Ion Rotaru i se poate asigura de un punctaj destul de confortabil: cu condiția să se fi operat și aici eliminări ori adaosuri, după caz, mai riguroase, pe criterii valorice, necesare și de drept. Marian Popa reține și el (în Istoria literaturii române de azi pe mîine, Fundația "Luceafărul", București, 2001), un grup de nume destul de bine alese, începînd cu Alexandru Busuioceanu și continuînd cu George Ciorănescu, Alexandru Gregorian, N.I. Herescu, Victor Buescu, I.G. Dumitru, Ștefăniță Nicoară, Mihai Tăcutu, etc. Au apărut și istorii literare cu pretenții, cu orgolii, dar pe bază de "liste", după circumstanțe și "capacități", cum ar spune un personaj drag lui Moromete. Una dintre ele aparține altui Manolescu. Mărturisesc, nu împărtășesc asemenea "brazde peste haturi", în stil neorevoluționar.
Mai sunt și editurile. Spun "mai sunt" pentru că și ele, de regulă, procedează preferențial. Unele cultivă un dirijism atît de bine controlat și de "subtil", destinat să mențină în manieră neocomunistă gîlceava binelui cu răul, încît ar trezi invidia organelor de odinioară; dacă n- or fi aceleași. Ca urmare a acestei diabolice politici editoriale, să se rețină că nu s- a realizat pînă astăzi o ediție a operelor lui Mircea Eliade, conform dorinței testamentare a autorului; în schimb, pe rafturile librăriilor (-editurilor) "bine cotate" se lăfăie romanul Messia de Andrei Codrescu ori memoriile lui Sorin Toma. Manualele școlare s-au lăsat și ele virusate, cum se știe, de ideologia la modă, dar au acordat spațiu și unora dintre scriitorii din exil, cu oarece intenție, ca pe timpuri, de marginalizare.
Dar răspunsul de fond la toate l -am găsit în altă parte: după o examinare pe care am intreprins-o personal, pornind de la fișele de cititori din trei biblioteci din țară, de profil diferit ( o bibliotecă a unei facultăți de litere, o bibliotecă municipală și o bibliotecă școlară, tip colegium ) a ieșit la iveală că scriitori români cei mai solicitați sunt Mihai Eminescu, Mircea Eliade și Paul Goma. O cotă foarte bună de circulație, printre studenții ieșeni de la Litere, o deține și cartea Românește de Virgil Ierunca ( Humanitas, București, 1991 ). Nu mor caii cînd vor cîinii.
3.Care sunt avantajele și dezavantajele aventurii de a scrie literatură în limba română dincolo de hotarele geografice ale României?
La care Românie ne referim? La aceea oficială, "înconjurată din toate părțile de români"?. Avantajele se cunosc. Ele se traduc în nume: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ștefan Baciu, Virgil Ierunca, Paul Goma și mulți alții. Cum s- a văzut, exilul, în condițiile proscrise, s- a dovedit a fi mai favorabil creației decît putea să ofere draga de țărișoară de sub "teroarea istoriei". Destinul selectează și impune valori, în măsura în care se ivește prilejul și găsește slujitori ideali, capabili de dăruire pînă la sacrificiu de sine. Mulți români au fost atrași de mitul "lumii libere". Au reușit să plece în exil, să îngroașe rîndurile Diasporei, să se îmbogățească, după dorință, dar să intre în totală uitare. Mircea Eliade, Emil Cioran, N. I.Herescu, majoritatea celor mari, au trăit în sărăcie dezolantă, dar numele au strălucit în opere remarcabile, spre binele întregii Diaspore și românități. Și cu cît se arată mai "controversate", deceniu după deceniu, și în "deconstrucție" dirijată, cu atît se dezvăluie vitalitatea lor în timp și influența benefică asupra noilor generații. Nici nu- și dau seama arțăgoșii de la "Le Monde" ( și de pe unde vor mai fi risipiți ) cît îi avantajează pe corifeii exilului criticile răutăcioase, zgomotoase, menite să se întoarcă tocmai împotriva lor, în chip de bumerang. Așadar, exilul a fost și rămîne o stare -realitate incitantă, favorabilă creației și neuitării. Nu că ar fi de invidiat, Doamne ferește, însă te obligă să gîndești constant, curat și mai intens la "ai tăi". Grăitor mi se pare ce se întîmplă în momentul de față: "în țară", domnește prea multă reținere, timiditate, adică se face simțită o anumită autocenzură, provocată de grija că epitete denigratoare se pot abate asupra oricui îndrăznește să țină la adevăr și la valoare. într- un cuvînt, terorismul ideologic se face prezent. Spre deosebire, în scrierile actuale și în publicațiile "din exil", circulația ideilor nu este ținută sub observator: poți vorbi nestingherit despre religia în care crezi, despre istoria și cultura neamului tău; nu ți se găsește ca un păcat de neispășit dacă recunoști cu mîndrie că ești român.

4. Enumerați cele mai bune zece cărți ale exilului care ar putea fi menționate, comentate și recuperate de o istorie nepărtinitoare a culturii române contemporane.

Și de data aceasta trebuie să ținem seama de unele aspecte specifice. După părerea mea, primatul se cuvine cursului literar și de gîndire artistică, așa cum s- a desfășurat începînd cu primii ani ai exilului. Drept urmare, aspectele din țară se situează pe un plan secund, cronologic și valoric, datorită caracterului perturbator și limitativ în practica artistică. Pe scurt, îmi vine greu să optez între La țigănci și Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade ( mai bine, le propun pe amîndouă ). De asemenea, între Ostinato de Paul Goma și Gherla de același autor. Prima a însemnat o ruptură curajoasă în spațiul dogmei proletculte, atotputernice ( poate fi considerată și operă "de sertar"? ); a doua se situează printre cele mai reprezentative lucrări memorialiste de tip concentraționar, de unde și consacrarea europeană a cărții. Pe de altă parte, unele opere au fost redactate în limbi străine, în franceză, dar poartă matrice românească: Dumnezeu s- a născut în exil de Vintilă Horia și teatrul lui Eugen Ionescu ( prefer Scaunele ). Un exemplu paralel îl găsim în Istoria artelor plastice contemporane de Jean Cassou. Acolo, autori ca Picasso, Brâncuși, Modigliani sunt incluși la capitolul Școala de la Paris, autorilor recunoscîndu - li- se statutul special dictat de fondul lor originar și etnic.
Ar urma, în ordine oarecum cronologică: romanul Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu ( 1949), scris în românește și tradus în franceză de Monique Saint- Côme ( Monica Lovinescu), cu prefață de Gabriel Marcel; volumul de poeme Drumuri prin furtună ( 1951) de Aron Cotruș; Carte de cîntece românești ( 1953 ) de Vasile Posteucă; Caietele de la miezul nopții ( 1953 - 1954 ) de Alexandru Busuioceanu; Poemele poetului pribeag ( 1963) de Ștefan Baciu; Românește ( 1964 ) de Virgil Ierunca; Kairos ( 1974 ), versuri vechi și noi de Horia Stamatu; Ereticul îmblînzit ( 1985; roman "de sertar"? ) de Bujor Nedelcovici. Sper să fie zece, chiar dacă, vorbă din popor, mai și întrece.
Petru Ursache





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=674