Melania Cuc ºi revelaþiile liminalului halucinant
Data: Tuesday, December 23 @ 22:30:36 CET
Topic: Lecturi critice


Romanul Miercurea din cenușă al Melaniei Cuc (Editura Zip, București, 2008) este fără îndoială una din aparițiile editoriale ale acestui an care testează totodată și vigoarea criticii românești și opțiunea cititorului de a asimila dincolo de tiparele autohtone.

IULIAN CHIVU
Melania Cuc și revelațiile liminalului halucinant
Romanul Miercurea din cenușă al Melaniei Cuc (Editura Zip, București, 2008) este fără îndoială una din aparițiile editoriale ale acestui an care testează totodată și vigoarea criticii românești și opțiunea cititorului de a asimila dincolo de tiparele autohtone. Fără a fi pus în relație numai cu Vinerea lungă a lui Imre Kertesz (o protoinvocație kadișă a copilului nenăscut), cu Strigoiul Anvy al irlandezului Padraig Standan, dar poate în chip special cu percepțiile minimalizatoare ale lui Benjy și cu modelele narativ-progresive din Zgomotul și furia ori cu meditațiile asupra culpabilității din Lumină de august ale lui William Faulkner, Miercurea din cenușă se construiește pe revelațiile liminalului halucinant, prefigurate aidoma stărilor comațioase de Cenușăreasa, excelența anonimă, personajul central, traversate în Clinica de Urgență și chiar după „externare”. Categoric, nu ni se propune un caz patologic de psihiatrie și nici măcar unul ca în romanul Nebunul, al monahului Savatie Baștovoi, privitor la asceza desăvârșită, ci o experiență la limita existenței fizice, cu toate halucinațiile ei. Pacienta, internată pentru o urgență în secția de reanimare, se confruntă inevitabil cu sincopele funcțiilor vitale ținute sub control prin manevre de resuscitare algoritmizate. Nu ni se propune nici un caz de psihologie abisală (totuși o psihologie a unui trup sănătos) și nici măcar o psihologie a patologicului (coerentă în determinările ei), ci reprezentări ale unui decor straniu, animat cu himere ale angoasei. O precizare se impune de la început; autoarea nu insistă pe angoasa în sine, ci se cantonează în incoerențele reprezentărilor subconștiente cu care aceasta se însoțește și care fac, așa cum spuneam, o lume ciudată la granița liminalului, în care se regăsesc imagini din lumea vie, reverberații culturale, sentimente remanente, resentimente, toate într-o reordonare stranie și vecinătăți posibile doar sub presentimentul morții din psihologia muribunzilor. Pacienta, în timp ce se holbează la ea de sus masca de oxigen, încearcă să-și armonizeze perfect trupul și gândul: „Vă ordon, supraviețuiți!” Un bilanț concesiv o rezumă la „un biet mercenar fără soldă, dar cu pieptul ciuruit de acul sutelor de decorații din tinichea spoită cu aur”. Un soi de levitație prelungită o face „să se ambiționeze ca un pifan aruncat în linia întâi fără instrucție, fără muniție”, dar se regăsește „la locul promis, în spațiul unde nu mai este nici durere, nici întristare...” în clarobscurul dintre viață și moarte, imaginea difuză a unei asistente ia dimensiunile Morții în persoană: „Dânsa se uită la mine nu cu silă, doar cu milă de mănăstire de parcă ar fi, Doamne, o moarte începătoare în meserie”. îi vine cu toate acestea să cânte. Cântă fals, dar o face din tot sufletul, mai întâi în duet, apoi coral. Clinica de Urgență se umple cu miliarde de îngeri cu și fără aripi. Galeria e alcătuită din studenți împușcați la Revoluție, care aplaudă și bat din picioare. Se aude o ambulanță care aduce grăbită „măciniș nou pentru râșnița Clinicii de Urgență”. Senzația că nu mai are nici volum, nici greutate, nici lungime, nici vârstă, nici identitate o face să trăiască iminența prăbușirii și regretul de a nu fi învățat de la viață să spună nici „te rog”, nici „mă iartă”. Semnele recuperării se întrezăresc în rememorări fragmentare care reiau contactul cu realitatea prin intensitatea lor remanentă (imaginea tatălui mort la Cotul Donului, perceptorul zelos în strângerea dărilor, deplasări de trupe). Pacienta, banala Cenușăreasă, realizează tridimensionalitatea „om-chimie-mașinărie” din care doar gândul poate evada atât cât să descopere o stranie vecinătate; alături de secția de reanimare este secția de nou-născuți. Plouă. Apă amestecată cu cenușa bisericii care a ars Miercuri la amiază. Reflexivă, femeia „știe pe de rost Teoria Sfârșitului Timpului, dar nu-i pricepe deloc scopul. Ș-apoi? După mine Potopul!” Revenirile și recăderile se succed după cum se fac manevre de deconectare de la aparate. Observă că a deprins totuși limba îngerilor atât cât să nu se facă de rușine. La poarta Raiului, de unde străbate peste gard o ramură din Pomul Cunoașterii (fără pledoarii simbolice exprese), are revelația democrației celeste și constată că nici Apocalipsa nu este chiar ca pe pereții Voronețului. își descoperă însă îngerul Păzitor adormit în iarba crescută până la barba Sfântului Petru. Revenirea pare să fie definitivă. Este deconectată de la aparate și iese din „somnul chimic” ca să-și reia urcușul Golgotei „năclăite de sângele lui Iisus, Ștefan, Mihai, Horia, Iancu...” Gândul pacientei urcă într-o evaluare de sine și își regretă că nu are la ea celularul și camera de filmat. Externată pe semnătură, pleacă într-o excursie la fel de halucinantă într-o lume încă incoerentă, dar verosimilă, situată undeva între mit și actualitate, într-o spațio-temporalitate de compromis, cu reflexe de Ev Mediu tardiv, care acoperă hiatusul nu dintre două lumi, ci dintre cele două extreme ale dihotomiei viață/moarte. Castelul Contesei și un Munte de Aur ipotecat, în jurul căruia se pregătește o partidă de vânătoare regală amânată de un seism devastator sau de un bombardament aviatic, trec în revistă ridicolul civlizației și faptul divers. Rasputin „mai trage o țigară, mai bea o tărie... Asta e viața, cu bune și rele(...). Uraganul Gustav e mai nebun decât a fost Katrina. Trupe militare străine au intrat în Cecenia. Bagdadul își vinde istoria pe un pumn de fasole”. Personaje folclorice capătă un nou conținut: Ana lui Manole „clevetește din zidul unde, la ordinul Contesei, zidește caseta cu actul de proprietate al Castelului” și mănâncă telemea bună făcută de Baciul Moldovean și cel Ungurean, ajunși apoi „mineri de frunte” ca să scape de pușcărie fiindcă și-au ucis fârtatele. Ei formulează revendicări sindicale și se luptă „pentru un salariu mediu pe economie și ceva sporuri de toxicitate”. Moștenirea Minei de Aur devine o povară pentru Contesă: „Mai bine moșteneam o mină de uraniu!” Soluția este o licitație. Se îmbrâncesc, ca pretendenții Penelopei la curtea lui Ulise, oameni de afaceri, traficanți de droguri, țigani înfometați: „Regret, noi nu mai tăiem gâștele de când ne-au salvat Capitoliul”, se scuză bucătarul italian. Muntele de Aur anunță să nu mai fie doar o legendă frumoasă. Se fac actele de vânzare-cumpărare în condiții de transparență deplină. „într-un colț, lângă gard, cu registrele în care figurează cei vii și cei morți, pe genunchi, Moartea, abia coborâtă din șa, notează silabisind ușor: - Așa, demografia iar a crescut. Barilul de petrol s-a scumpit, pâinea nu mai are niciun gust... Ia, să mai pun de un taifun bancar, o tornadă militară, un cutremur pe bursă, o bombă ecologică... un ceva care să-i trezească la realitate!” ( vagi congruențe tonale prevertiene și de dramaturgie soresciană). Finalul reface paciența simetric:”Hapul de nitroglicerină, pe care îl așez din inerție sub limbă, nu mai are efect. Ori, ori!” Quod erat demonstrandum: viața, când nu este luptă, este spectacol. Miercurea din Cenușă o subliniază apăsat. Iulian Chivu





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=638