Melania Cuc ºi revelaþiile liminalului halucinant
Data: Tuesday, December 23 @ 22:30:36 CET Topic: Lecturi critice
Romanul
Miercurea din cenușă al Melaniei Cuc (Editura Zip,
București, 2008) este fără îndoială una din
aparițiile editoriale ale acestui an care testează totodată
și vigoarea criticii românești și opțiunea
cititorului de a asimila dincolo de tiparele autohtone.
IULIAN CHIVU
Melania
Cuc și
revelațiile liminalului halucinant
Romanul
Miercurea din cenușă al Melaniei Cuc (Editura Zip,
București, 2008) este fără îndoială una din
aparițiile editoriale ale acestui an care testează totodată
și vigoarea criticii românești și opțiunea
cititorului de a asimila dincolo de tiparele autohtone. Fără
a fi pus în relație numai cu Vinerea lungă a
lui Imre Kertesz (o protoinvocație kadișă a copilului
nenăscut), cu Strigoiul Anvy al irlandezului Padraig
Standan, dar poate în chip special cu percepțiile
minimalizatoare ale lui Benjy și cu modelele narativ-progresive
din Zgomotul și furia ori cu meditațiile asupra
culpabilității din Lumină de august ale lui
William Faulkner, Miercurea din cenușă se
construiește pe revelațiile liminalului halucinant,
prefigurate aidoma stărilor comațioase de Cenușăreasa,
excelența anonimă, personajul central, traversate în
Clinica de Urgență și chiar după „externare”.
Categoric, nu ni se propune un caz patologic de psihiatrie și
nici măcar unul ca în romanul Nebunul, al
monahului Savatie Baștovoi, privitor la asceza desăvârșită,
ci o experiență la limita existenței fizice, cu toate
halucinațiile ei. Pacienta, internată pentru o urgență
în secția de reanimare, se confruntă inevitabil cu
sincopele funcțiilor vitale ținute sub control prin manevre
de resuscitare algoritmizate. Nu ni se propune nici un caz de
psihologie abisală (totuși o psihologie a unui trup
sănătos) și nici măcar o psihologie a
patologicului (coerentă în determinările ei), ci
reprezentări ale unui decor straniu, animat cu himere ale
angoasei. O precizare se impune de la început; autoarea nu
insistă pe angoasa în sine, ci se cantonează în
incoerențele reprezentărilor subconștiente cu care
aceasta se însoțește și care fac, așa cum
spuneam, o lume ciudată la granița liminalului, în
care se regăsesc imagini din lumea vie, reverberații
culturale, sentimente remanente, resentimente, toate într-o
reordonare stranie și vecinătăți posibile doar
sub presentimentul morții din psihologia muribunzilor. Pacienta,
în timp ce se holbează la ea de sus masca de oxigen,
încearcă să-și armonizeze perfect trupul și
gândul: „Vă ordon, supraviețuiți!”
Un bilanț concesiv o rezumă la „un biet mercenar fără
soldă, dar cu pieptul ciuruit de acul sutelor de decorații
din tinichea spoită cu aur”. Un soi de levitație
prelungită o face „să se ambiționeze ca un pifan
aruncat în linia întâi fără instrucție,
fără muniție”, dar se regăsește „la
locul promis, în spațiul unde nu mai este nici durere,
nici întristare...” în clarobscurul dintre viață
și moarte, imaginea difuză a unei asistente ia dimensiunile
Morții în persoană: „Dânsa se uită
la mine nu cu silă, doar cu milă de mănăstire de
parcă ar fi, Doamne, o moarte începătoare în
meserie”. îi vine cu toate acestea să cânte.
Cântă fals, dar o face din tot sufletul, mai întâi
în duet, apoi coral. Clinica de Urgență se umple cu
miliarde de îngeri cu și fără aripi. Galeria e
alcătuită din studenți împușcați la
Revoluție, care aplaudă și bat din picioare. Se aude o
ambulanță care aduce grăbită „măciniș
nou pentru râșnița Clinicii de Urgență”.
Senzația că nu mai are nici volum, nici greutate, nici
lungime, nici vârstă, nici identitate o face să
trăiască iminența prăbușirii și
regretul de a nu fi învățat de la viață să
spună nici „te rog”, nici „mă iartă”.
Semnele recuperării se întrezăresc în
rememorări fragmentare care reiau contactul cu realitatea prin
intensitatea lor remanentă (imaginea tatălui mort la Cotul
Donului, perceptorul zelos în strângerea dărilor,
deplasări de trupe). Pacienta, banala Cenușăreasă,
realizează tridimensionalitatea „om-chimie-mașinărie”
din care doar gândul poate evada atât cât să
descopere o stranie vecinătate; alături de secția de
reanimare este secția de nou-născuți. Plouă. Apă
amestecată cu cenușa bisericii care a ars Miercuri la
amiază. Reflexivă, femeia „știe pe de rost
Teoria Sfârșitului Timpului, dar nu-i pricepe deloc
scopul. Ș-apoi? După mine Potopul!” Revenirile și
recăderile se succed după cum se fac manevre de deconectare
de la aparate. Observă că a deprins totuși limba
îngerilor atât cât să nu se facă de
rușine. La poarta Raiului, de unde străbate peste gard o
ramură din Pomul Cunoașterii (fără pledoarii
simbolice exprese), are revelația democrației celeste și
constată că nici Apocalipsa nu este chiar ca pe pereții
Voronețului. își descoperă însă
îngerul Păzitor adormit în iarba crescută până
la barba Sfântului Petru. Revenirea pare să fie
definitivă. Este deconectată de la aparate și iese din
„somnul chimic” ca să-și reia urcușul
Golgotei „năclăite de sângele lui Iisus,
Ștefan, Mihai, Horia, Iancu...” Gândul pacientei
urcă într-o evaluare de sine și își
regretă că nu are la ea celularul și camera de filmat.
Externată pe semnătură, pleacă într-o
excursie la fel de halucinantă într-o lume încă
incoerentă, dar verosimilă, situată undeva între
mit și actualitate, într-o spațio-temporalitate de
compromis, cu reflexe de Ev Mediu tardiv, care acoperă hiatusul
nu dintre două lumi, ci dintre cele două extreme ale
dihotomiei viață/moarte. Castelul Contesei și un Munte
de Aur ipotecat, în jurul căruia se pregătește o
partidă de vânătoare regală amânată
de un seism devastator sau de un bombardament aviatic, trec în
revistă ridicolul civlizației și faptul divers.
Rasputin „mai trage o țigară, mai bea o tărie...
Asta e viața, cu bune și rele(...). Uraganul Gustav e mai
nebun decât a fost Katrina. Trupe militare străine au
intrat în Cecenia. Bagdadul își vinde istoria pe un
pumn de fasole”. Personaje folclorice capătă un nou
conținut: Ana lui Manole „clevetește din zidul unde,
la ordinul Contesei, zidește caseta cu actul de proprietate al
Castelului” și mănâncă telemea bună
făcută de Baciul Moldovean și cel Ungurean, ajunși
apoi „mineri de frunte” ca să scape de pușcărie
fiindcă și-au ucis fârtatele. Ei formulează
revendicări sindicale și se luptă „pentru un
salariu mediu pe economie și ceva sporuri de toxicitate”.
Moștenirea Minei de Aur devine o povară pentru Contesă:
„Mai bine moșteneam o mină de uraniu!” Soluția
este o licitație. Se îmbrâncesc, ca pretendenții
Penelopei la curtea lui Ulise, oameni de afaceri, traficanți de
droguri, țigani înfometați: „Regret, noi nu
mai tăiem gâștele de când ne-au salvat
Capitoliul”, se scuză bucătarul italian. Muntele de
Aur anunță să nu mai fie doar o legendă frumoasă.
Se fac actele de vânzare-cumpărare în condiții
de transparență deplină. „într-un colț,
lângă gard, cu registrele în care figurează cei
vii și cei morți, pe genunchi, Moartea, abia coborâtă
din șa, notează silabisind ușor: - Așa,
demografia iar a crescut. Barilul de petrol s-a scumpit, pâinea
nu mai are niciun gust... Ia, să mai pun de un taifun bancar, o
tornadă militară, un cutremur pe bursă, o bombă
ecologică... un ceva care să-i trezească la
realitate!” ( vagi congruențe tonale prevertiene și
de dramaturgie soresciană). Finalul reface paciența
simetric:”Hapul de nitroglicerină, pe care îl așez
din inerție sub limbă, nu mai are efect. Ori, ori!”
Quod erat demonstrandum: viața, când nu este luptă,
este spectacol. Miercurea din Cenușă o subliniază
apăsat.
Iulian Chivu
|
|