Liliana Corobca. Procesul de epurare a cartilor. Faza initiala. 1945-1958
Data: Monday, December 01 @ 22:14:35 CET
Topic: Historia oculta



Pentru crearea „omului nou”, în sens comunist și sovietic, trebuia mai întâi să-i furi unui popor trecutul și să-l falsifici, să-i distrugi identitatea națională. Epurarea cărților a avut consecințe dintre cele mai grave, contribuind la instalarea rapidă a sistemului comunist în România și la pierderi uneori ireversibile din bagajul memoriei identitare. Aceasta este demonstrația pe bază de arhive, pe care ne-o propune cercetătoarea Liliana Corobca.
Se știe deci că procesul de epurare a cărților, după 1958, nu a mai avut caracterul barbar și definitiv al epurării prin distrugere. Dar controlul sever al circulației cărților a continuat pînă spre 1966, data la care în anticariatele de stat erau acceptate spre vînzare rămășițele bibliotecilor particulare, care scăpaseră de confiscări sau de distrugerea datorată fricii proprietarilor de a li se găsi, la eventuale perchiziții, cărți interzise. Redistribuirea lor spre persoane de încredere, ca să folosim terminologia securistă care desemna infirmatorii confirmați, probabil și membrii de partid care nu figurau cu angajamente la dosar, redistribuirea prin anticariate era însă controlată, fiindcă natura secretă, periculoasă a cărților editate înainte de 1948, era o dogmă. Mai funcționau excepții, pe bază de relații personale.
Astfel, fiind simpatizat de o fostă librăreasă de la Librăria Cartea rusă din Cluj, care mă cunoștea de când aveam 1o ani, drept statornic cumpărător de carte, între 1966 și 1969 am putut cumpăra prin anticariat și apoi direct de la văduvă, resturile bibliotecii preotului Noveanu, bibliotecă din care mare parte fusese cumpărată de Biblioteca Academiei sau de Biblioteca universitară din Cluj. Dar cei care aveau acces legal la colțul cel mai ascuns al anticariatului erau unii universitari clujeni, redactori de reviste și ziare care obțineau o patalama de la județeana de partid sau o recomandare a unui profesor universitar de încredere, activist de partid de preferință, precum fusese criticul Ion Vlad. Tot astfel era distribuită cartea străină, mai ales în franceză, care începuse să intre în librării. Dar vânzarea cărții străine de import, mai ales aceea atât de formalistă, bizar tolerată, din colecția Tel Quel sau tipărită la Editions de Minuit, ca Noul Roman, cea care a indus prin ricoșeu orientarea textualistă la noi, rămânea dirijată și achizitionarea ei, la prețuri acceptabile, constituia până târziu spre 1980, un privilegiu bine dozat de partid.
Mai existau, în anii 50, anticari privați tolerați, nu se știe de ce, sau tocmai pentru că astfel, folosindu-i ca informatori, se putea urmări, prin clienți cunoscuți, filierele de circulație a tot ce nu era propagandă, discurs pseudo-filosofic oficial, dogmă comunistă sau național-comunistă.
Am serioase suspiciuni că Sterescu, anticar bucureștean despre care scriu ca despre o enigmă atâția intelectuali care s-au aprovizionat din fondurile sale, era și informator. E curios că nimeni nu a cerut, până acum, dosarul de rețea, cel de informator al acestui personaj extraordinar. Un privilegiu atât de extravagant, în condițiile comunismului, al comerțului privat de carte interzisă, nu putea să funcționeze fără voie de la poliție. Pentru cărți nu mai periculoase, de pildă trilogia lui Lucian Blaga, în anii 70 la Făgăraș, se făceau încă perechiziții ți se deschideau dosare de urmărire informativă unor profesori suspectați că difuzează spre lectură cărți interzise, marea sperietoare fiind filosofia idealistă și ideologia legionară, în cuibul care continua să fie, după opinia Securității și poate chiar era cu adevărat, fosta zonă a rezistenței anticomuniste făgărășene. Un brutal paradox ideologic, atunci când se vedea aproape cu ochiul liber ce rețele se țeseau între național comunismul ceuașist și foști legionari, deveniți informatori și emisari ai propagandei în străinătate, în aceiași perioadă. (vezi DUI - C. Moraru, din arhivele CNSAS)
Dan Culcer


Liliana Corobca

Procesul de epurare a cărților (pe baza documentelor din Arhivele Naționale ale României)

“Legenda spune că juanjuanii, cotropitorii de odinioară ai ținutului Sarî-Ozeki, își tratau prizonierii cu o cruzime fără seamăn. Uneori îi vindeau robi prin ținuturile învecinate, și acest lucru era socotit un mare noroc, pentru că un rob putea, mai devreme sau mai târziu, să fugă îndărăt, în patrie. Însă cei pe care juanjuanii și-i păstrau aveau parte de o soartă cumplită. Juanjuanii ucideau memoria robilor, mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înfricoșată: îmbrăcarea capului în șiri. Capul victimei era, mai întâi, ras la piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini. Între timp, alți juanjuani, meșteri în această îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă bătrână. Jupuind-o, alegeau mai întâi [...] pielea cea mai butucănoasă, mai groasă, de pe grumaz. Tăiau această piele în bucăți pe care le întindeau numaidecât, aburite încă, pe capetele rase ale prizonierilor, de care ele se lipeau într-o clipă, ca niște plasturi, alcătuind ceva asemănător căștilor de baie astăzi. Asta înseamnă a îmbrăca un șiri. Cel supus unui asemenea tratament fie că murea, neputând îndura chinurile, fie își pierdea memoria, transformându-se într-un mankurt – rob ce nu-și mai amintește propriul trecut.”
„Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o făptură necuvântătoare, și de aceea întru totul obedient și inofensiv. Nu se gândea niciodată să fugă. Pentru orice stăpân de sclavi, lucrul cel mai de temut era revolta lor. Orice rob e un virtual răzvrătit. Mankurtul era, în felul lui, singura excepție.” „Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă grijă n-avea.”
„E mult mai lesne să-i tai unui prizonier capul sau să-i pricinuiești cine știe ce vătămare întru înfricoșarea duhului dintr-însul, decât să-i distrugi memoria, judecata, smulgând din rădăcină tot ceea ce poartă omul cu sine până la răsuflarea din urmă, ceea ce, la urma urmei, rămâne singura avere ce-o duce cu el, căci e inaccesibilă altora. Dar juanjuanii nomazi, care aduceau din bezna istoriei lor cea mai feroce dintre barbarii, au râvnit și la acest miez sacru al omului. Ei au găsit mijlocul de a smulge robilor memoria cea vie, săvârșind astfel, împotriva naturii umane, cea mai cumplită dintre nelegiuirile imaginabile și inimaginabile.”
1

Pentru crearea „omului nou”, în sens sovietic, trebuia mai întâi să-i furi unui popor trecutul și să-l falsifici, să-i distrugi identitatea națională. Mai puțin dureroasă decât o piele de cămilă aplicată pe capul ras, epurarea cărților a avut consecințe dintre cele mai grave, contribuind la implementarea rapidă a sistemului comunist în România.
Departamentul Politic al Comisiei Aliate de Control cenzura anumite publicații periodice (în special cele politice) încă din 1944, dar controla, de fapt, toată presa, acordând vize “pozitive” sau “negative”. Există numeroase tabele cu reviste și ziare propuse spre avizare cenzorilor sovietici, răspunsul fiind: „Comisiunea Aliată de Control în România nu are nimic de obiectat împotriva apariției publicației…”2 sau „ găsește nepotrivit timpului de față apariția următoarelor publicații periodice”3.
Controlul asupra presei fiind asigurat, a urmat procesul de distrugere al cărților. Primul Decret-Lege4 (emis la 2 mai 1945) privind epurarea cărților anunța înființarea unei Comisii în cadrul Ministerului Propagandei pentru „întocmirea listei tuturor publicațiilor periodice și neperiodice apărute în România de la 1 ianuarie 1917 până la 23 August 1944 cu caracter legionar, fascist, hitlerist, șovinist, nazist sau pasagii dăunătoare bunelor relații ale României cu Națiunile Unite”.
Formată din delegați de la Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Artelor, Societatea Scriitorilor Români și Academia Română, Comisa de cenzură era coordonată de ministrul Propagandei Petre Constantinescu-Iași5 Trebuie remarcat faptul că într-o perioadă foarte scurtă de timp au fost epurate zeci de mii de cărți care nu aveau deloc caracter fascist, legionar, șovin etc. Nu s-a respectat nici criteriul cronologic ( adică anul 1917, începând cu care urma să se epureze cărțile), fiind distruse, de pildă, manuscrise mănăstirești, datând din secolele XIV-XVI.
Numărul membrilor din Comisie era prea mic (variind între 10-16 persoane), față de cantitatea uriașă de cărți cenzurate timp de doi-trei ani (în prima etapă a epurărilor). Această comisie aviza probabil liste deja făcute de consilierii din județe, de funcționarii ministerului și de comisii improvizate pe lângă marile biblioteci, din care făceau parte profesorii universitari.
Între anii 1944 - 1948, epurarea s-a făcut în cadrul Ministerului Propagandei, Serviciul Aplicării Armistițiului, mai târziu Serviciul Defascizării. În momentul efectuării primelor „razii”, la doar câteva zile de la publicarea decretului (între 11 -22 mai 1945), cenzorii, împuterniciți ai Ministerului Propagandei6 aveau două scopuri: de a epura o serie de cărți deja interzise și de a confisca un exemplar din fiecare volum disponibil în librării, anticariate, biblioteci, spre a fi oferit Comisiei de Cenzură a Ministerului Propagandei.
În 1948 acest minister își schimbă denumirea în Ministerul Informațiilor. În același an, fostul Minister al Culturii Naționale și al Cultelor, transformat în Ministerul Artelor, fuzionează cu fostul Minister al Propagandei, devenind Ministerul Artelor și Informațiilor. În această perioadă epurarea va fi coordonată de Direcția Presei, Direcția Literară și Direcția Regionalelor (conduse de George Ivașcu, Mihai Novicov, Alex. I. Ștefănescu și alții). În țară, controlul cărților era făcut de consilierii culturali (funcționari ai Ministerului Artei și Informațiilor). Epurările se făceau pe baza listelor publicate în Monitorul oficial7, a broșurilor “Publicațiile scoase din circulație până la 1 august 1945”, “Publicațiiile interzise până la 1 mai [sau 1 noiembrie] 1948”8 , precum și a listelor și dispozițiilor emise de directorii cenzurii, de-a lungul anilor.
Procesul „Defascizării”, înțeles de la bun început în mod arbitrar, în anii’50 va atinge absurdul și grotescul. Dacă în primele liste de cărți interzise, din 1945, alături de Corneliu Zelea Codreanu sau Horia Sima, figurau Alexandru Marcu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Pamfil Șeicaru și alții care trebuiau să dispară din conștiința unui neam, pentru că erau valoroși, și nu legionari, peste patru ani, “NORMEle DE LUCRU PENTRU SERVICIUL DEFASCIZARE”9 vor include următoarele categorii de cărți care trebuie epurate: Romane criminale, Aventuri cavalerești, cărți “sentimentale”, “Cu simpatii pentru Occident”, ocultiste, spiritiste, mistice, Povești (cu mențiunea: “Recomandabile numai cele din sursă sovietică. Cele cu morală individualistă burgheză sunt nedifuzabile și se vor retrage treptat din circulație.”), romane erotice (precizându-se că “Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viață, sunt recomandabile. Cele ce urmăresc ațâțarea simțurilor, maladive, sunt nedifuzabile și se vor scoate din biblioteci”).

Consilierii culturali aveau dreptul de a dispune ca toate publicațiile interzise să fie arse (doar anumite biblioteci mai mari aveau depozite legale, unde se păstrau câteva exemplare din cărțile scoase din circulație). Deseori, interpretând greșit dispozițiile, funcționarii zeloși înțelegeau să ardă întreaga bibliotecă. Cenzorii de la centru, veniți să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla. Valoroasele biblioteci particulare, aparținând elitelor care se aflau în închisori, au fost jefuite și distruse. După desființarea bibliotecilor particulare, cenzorii au urmărit desființarea anticariatelor, făcându-se liste cu „Anticarii reacționari și fasciști”10 care urmau a fi persecutați. Într-un raport de activitate se precizează că „munca serviciului nostru a fost ușurată în ceea ce privește circulația cărților în librării prin centralizarea în centrul de difuzare a cărții, în schimb comertul de anticariat aflat în mâna particularilor, a căror preocupare era în cel mai bun caz pur comercială, dacă nu chiar de-a dreptul dușmănoasă clasei muncitoare, dădea prilejul difuzării largi a otrăvii acumulată de burghezie în decursul lungilor ani de exploatare sângeroasă”11.
Urmau a fi pedepsiți nu doar cei care dețineau librării, anticariate sau biblioteci particulare, dar și persoanele care refuzau să participe la epurarea propriu-zisă. Iată ce i se răspunde, de pildă, unui cenzor din provincie: „Deoarece din rapoartele Dvs. de activitate pe lunile August, Septembrie, Octombrie 1948, reiese indolența manifestată de învățători în munca de epurare a bibliotecii, vă rugăm a ne da toate datele precise (numele învățătorului, școala, comuna) pentru a putea lua măsuri în consecință”12.

Odată cu înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, în mai 1949, epurarea a fost făcută de angajații Serviciului „Controlul Cărții”, din cadrul acestei instituții (a cărei denumire mai exactă este „cenzura comunistă”). Renunțându-se la termenul „defascizare”, listele cu cărți scoase din circulație vor oglindi evoluția vieții politice. De-a lungul anilor, vor fi epurate „Lucrări, broșuri, scrise de elemente antipartinice demascate de Plenara C.C. a P.M.R.”, „Lucrările grupului antipartinic demascat în U.R.S.S.”, „Lucrări, broșuri ale grupului trădătorilor din Ungaria și scriitorilor contrarevoluționari”13 (după revoluția din Ungaria); „Cuvântări ale conducătorilor P.C.U.S., P.M.R. șl ale partidelor frățești, ținute cu ocazia unor zile festive, îmbibate de cultul personalității”, „lucrări care cuprind citate sau referiri anti-titoiste”; „cărți și broșuri dedicate în întregime proslăvirii unui conducător și în special lui Stalin” (după moartea acestuia), “Lucrări care cuprind teze teoretice greșite”14 etc. Erau epurate de asemenea cărțile scriitorilor sau ale savanților care plecau/ fugeau în străinătate.
În 1953, Serviciul „Controlul Cărții” devine „Control Biblioteci, Anticariat”și este format din două „sectoare de muncă”:
Secția Editură care are, printre altele, sarcina de a elabora periodic liste de „lucrări depășite” și secția Control care „urmărește felul în care sunt executate dispozițiunile de scoatere din circulație a tipăriturilor din listele de cărți depășite”, “paralel cu secția editurii dă avizul de topire către Fondul Special al Cărții și de repartiție a fondului special către anticariat”.15 În cadrul acestui serviciu sunt implicați opt “tovarăși”.
În 1958, în urma unui “Referat asupra desființării Unității „Controlul circulației tipăriturilor”16 , atribuțiile acestui serviciu trec asupra altor unități D.G.P.T. (ale cenzurii) și asupra organelor Ministerul Învățământului și Culturii. De fapt, putem spune că, în acest an, procesul barbar de epurare a luat sfârșit, chiar dacă intezicerea cărților devenise un fenomen obișnuit în regimul comunist.
Ceea ce nu se poate afla pe baza documentelor din arhivă este numărul cărților epurate. Conform listelor cu cărții interzise s-a stabilit, numai pentru perioada 1945-1948, cifra de 8.779 (Marian Petcu) sau 8.438 (Paul Caravia) de titluri, nu volume. Este o cifră aproximativă, pentru că, în primul rând, în multe localități, bibliotecile au fost distruse fără a se ține cont de vreo listă, citez dintr-un raport făcut la Galați: „În urma unei dispoziții a C.C.M. s-au distrus toate cărțile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu.17”.
În al doilea rând, cenzorii erau încurajați să interzică volume care nu figurau pe listele lor: „Epurarea conform broșurilor fusese făcută anterior, totuși am blocat 160 volume, susceptibile de epurare și altele neprevăzute în liste dar pe care le-am răsfoit și am constatat că sunt dăunătoare din toate punctele de vedere”18. În 1949, conform unui „Tabel de județele care au în depozit cărți scoase din circulație”, numărul volumelor este de circa 363, 516, cantitatea în kilograme fiind 192, 178.19
Studiind rapoartele cenzorilor, listele cărților destinate „valorificării prin topire”, tabelele cu autori interziși de-a lungul anilor, devine evident fenomenul de distrugere a patrimoniului național și transformarea culturii într-un instrument eficient de propagandă și manipulare.
(Această comunicare a fost prezentată în cadrul Simpozionului Internațional „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, Ediția III, 3-5 iulie 2008, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, România și va apărea în revista „Stare de urgență”, Chișinău, nr. 10, 2008)

1 Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul (în rom. de Ion Covaci și Denisa Fejes), Ed. Univers, București, 1983, pp. 135-138.
2 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Propagandei, dosar 889/ 1944, fila 4.
3 Idem, fila 59.
4 Decret-Lege nr. 364 din 2 mai 1945, semnat de Regele Mihai, în temeiul articolului 16 din Convenția de Armistițiu; decretul a fost publicat în Monitorul Oficial, nr. 102 din 4 mai 1945.
5 Din Comisia de cenzură făceau parte: Halarambie Bădeanu - președinte, Sigfried Alperin, Vladimir Cavarnali, Gherghina Ardeleanu, Paul Cornișteanu, Adrian Dimitriu, Gheorghe Gonda, Nicolae Hodoș, Alice Horovitz, Natalia Mustață, Vasile Nichita, Costin Sebe, Joseta Stănescu, V.R. Sirianu, Eugen Schileru, Alex Ștefănescu.
6 Din prima echipă de cenzori au făcut parte: Simion Bărbulescu, Constantin Bălăceanu, Mircea Ceauș, Anatolie M. Ghilea, Dumitru Ispas, Paul Mateevici, Mihail Petrescu, Constantin C. Popescu, Gheorghe Sârbu, Mayer Slocever, Ida Schwartz, Mandi Ușer, Verenciuc Stelian. (fond Ministerul Propagandei, Dosarul 1027).
7 Nr. 70, 179, 185, 240, 142/ 1947, 28, 32 și 64/ 1948,
8 Vezi „Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, volum coordonat de Paul Caravia, Editura Enciclopedică, București, 2000, pp. 13-14.
9 CPT, Dosar 8/1949, filele 197-198.
10 Dosarul 1/ 1950, fila 212.
11 CPT, 14/ 1950, filele 25-31.
12 15 decembrie 1948, 199/ 1948, fila 203 (Min. Artelor și Informațiilor)
13 CPT, 34/ 1958, filele 11-12.
14 CPT, 34 1958, filele 15-18, 22.
15 CPT, 15/1956, filele 1-2.
16 CPT, 34/1958, fila 23.
17 Galați, 22 /27 decembrie, CPT, 7/1948, , filele 155-157.
18 Idem, Roman, fila 201.
19 Idem, 8/1949, Fila 205-206.








Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=629