Mircea Stanescu. Arhivele romanesti dupa 1989
Data: Sunday, March 30 @ 00:00:00 CET
Topic: Memoria



Pînă în 1989, accesul la arhive era strict reglementat de regimul comunist. Cercetătorii puteau avea acces la documente - și în special la cele de istorie contemporană - numai în baza unei aprobări speciale, care presupunea și un aviz politic. Cele de după 1945 erau însă cu totul inaccesibile. După această dată, o dată cu schimbarea regimului politic, documentele accesibile au putut fi consultate în baza unei simple cereri.
Mircea Stănescu, București, 18 mai 2005
Alte studii ale acestui autor pot fi gasite pe http://mircea-stanescu.blogspot.com/



Arhivele românești după 1989 1

București, 18 mai 2005

Pînă în 1989, accesul la arhive era strict reglementat de regimul comunist. Cercetătorii puteau avea acces la documente - și în special la cele de istorie contemporană - numai în baza unei aprobări speciale, care presupunea și un aviz politic. Cele de după 1945 erau însă cu totul inaccesibile. După această dată, o dată cu schimbarea regimului politic, documentele accesibile au putut fi consultate în baza unei simple cereri.

Arhivele Naționale

Cele mai importante arhive sînt adăpostite de Arhivele Naționale 2 , care sînt organizate la nivel central (București) și la nivel local (în capitalele de județe), fondul istoric fiind gestionat de Direcția Națională Istorică Centrală din București și de alte 42 de direcții județene.

La începutul anilor ’90 accesul la aceste arhive s-a făcut pe baza legii din perioada comunistă, prima lege postcomunistă a arhivelor - care impune un termen de prescripție de 30 de ani pentru accesul la documente - fiind promulgată de Parlament în 1996 și modificată apoi în 2002 3 . În acest răstimp, privitor la perioada contemporană au fost accesibile doar cîteva categorii de documente, cuprinzînd acte de importanță secundară despre primii ani ai instaurării comunismului în România (1945-1948). Pe lângă absența unei noi baze legale, motivele invocate pentru lipsa de acces la documente au fost: lipsa spațiului de depozitare (în timpul schimbării de regim din 1989 cele mai importante documente au fost evacuate într-o unitate militară de la Pitești) și a personalului care să le arhiveze. Aceasta a fost situația pînă în 1997, cînd a fost dat în studiu primul și cel mai important fond de istorie recentă (Fondul "Cancelaria CC al PCR"), care cuprinde - între altele - documente ale Biroului Politic și Secretariatului CC al Partidului, ele fiind emise deci de centrul de comandă al regimului. La sfîrșitul anului trecut au devenit accesibile alte cîteva fonduri, privitoare la relațiile externe ale Partidului, Ministerul de Interne și Comitetul pentru Presă și Tipărituri (eufemismul oficial pentru cenzură).

Legea Arhivelor a fost în mică măsură respectată. Între 1997 și 2004 au fost accesibile - parțial - numai documente de pînă în anul 1964, deși legea stipula dreptul de acces la toate categoriile de documente, dincolo de perioada de prescripție. La această situație au mai concurat, pe lîngă factorii deja invocați - lipsa personalului care să arhiveze documentele și lipsa spațiului de depozitare - alți trei factori.

Primul dintre ei constă în chiar statutul instituției. Arhivele Naționale au fost, și înainte de 1989 și o bună perioadă după, o instituție militarizată. Pînă în 1991 instituția a fost condusă de un ofițer superior din Ministerul de Interne, fiind subordonată ministerului respectiv; în prezent Arhivele Naționale aparțin de Ministerul Administrației și Internelor, fiind preluate în structura acestuia după fuzionarea Ministerului de Interne cu cel al Administrației, în 2003. Prezența instituției Arhivelor Naționale în interiorul ministerului în cauză le face să fie mai puțin transparente și mai puțin receptive la cererile de deschidere venite dinspre societate.

Cel de-al doilea factor îl reprezintă tratamentul acordat istoricilor de către responsabilii Arhivelor. În România există o situație - parțial moștenită din perioada comunistă, parțial creație a perioadei postcomuniste - prin care istoricii nu au acces egal la documente și/sau la anumite categorii de documente. Astfel, există o categorie de istorici privilegiați care au acces preferențial la cele mai importante documente. Să dăm cîteva exemple: Mihai Lungu, actualul director general al Arhivelor Naționale (începînd din 1996), a publicat în 1996 o culegere de documente din Arhive privind relațiile româno-maghiare în anul Revoltei din Ungaria 4 . Pînă atunci, documentele respective nu mai fuseseră văzute de istorici, și ele au devenit accesibile numai după apariția cărții. Apoi, înainte ca fondul "Cancelaria CC al PCR" să poată fi studiat în acces liber el a fost văzut de un alt istoric "de categoria I", Ioan Scurtu 5 . În fine, după cum am spus deja, la sfîrșitul anului 2004 a fost dat în studiu fondul privitor la cenzură, însă numai după ce Marin Radu Mocanu, un angajat al instituției, a publicat și el două culegeri de documente 6 . Explicațiile pentru această situație constau în relațiile personale și instituționale dintre o parte a istoricilor români, în spiritul de concurență și în dorința lor de a se poziționa mai bine în interiorul disciplinei istorice.

Cel de-al treilea factor este politic. Căderea regimului Ceaușescu a adus la putere eșalonul secund al partidului comunist și al organismelor sale anexă. Această nouă elită, în afara faptului că ascensiunea socială îi fusese blocată de sistemul politic clientelar al lui Nicolae Ceaușescu - față de care nutrea, din această pricină, o certă aversiune - era adversara desecretizării arhivelor. O parte importantă a noii elite avusese responsabilități politice în timpul regimului Ceaușescu, iar o cunoaștere a lor i-ar fi năruit tentativa de reconversie la democrație. Nu vom da decît un exemplu: Ion Iliescu, fost președinte al României (1990-1996 și 2000-2004) avusese, în timpul Revoltei maghiare din 1956, responsabilități politice pe linia organizațiilor studențești și, în acestă calitate, a participat la acțiuni represive îndreptate împotriva studenților protestatari. Mai tîrziu, la începutul anilor ’60, el a îndeplinit funcția de șef al Secției Propagandă a CC al PCR. O consultare atentă a arhivelor arată că documentele privitoare la evenimentele și personajele-cheie din perioada comunistă au fost drastic selectate, căci ele conțin o informație lacunară și, adeseori, aleatorie, ceea ce este contrar scopului urmărit de organismele partidului comunist 7 . De altfel, instituția nu a mai păstrat sistemul de arhivare moștenit de la instituțiile regimului comunist, toate documentele fiind reîndosariate.

Faptul cel mai revelator pentru rolul pe care îl joacă criteriul politic în accesul la arhive îl reprezintă inaccesibilitatea Arhivei Institutului de Istorie al Partidului Comunist. Pentru studierea istoriei comunismului în România, această arhivă este de departe cea mai importantă, și, iată, la cincisprezece ani de la căderea regimului Ceaușescu, nu este deloc accesibilă. Ea cuprinde o mulțime de informații detaliate cu privire la activitățile actualelor elite politice în perioada comunistă, iar rezerva factorilor de decizie de a acorda accesul la asemenea informații se explică, credem, tocmai prin dorința de a proteja actualul establishment politic și cultural.

Acest regim al Arhivelor, pe care l-am putea numi restrictiv, corespunde, în mare, perioadei în care Ion Iliescu a fost președintele țării, iar partidul său - PSD - s-a aflat la putere. Un regim mai permisiv a fost înregistrat în perioada 1996-2000, cînd la putere s-a aflat Convenția Democrată (CDR), iar președinte al țării a fost Emil Constantinescu.

Alte arhive care adăpostesc importante fonduri cu privire la istoria contemporană sînt Arhivele Ministerului Afacerilor Externe 8 și Arhivele Militare 9 , la care este posibil un acces limitat.

Arhivele Securității

Dezbaterea publică cea mai importantă s-a concentrat însă în jurul Arhivelor Securității. Miza a fost, la fel ca și în celelalte state foste comuniste, cunoașterea numelor persoanelor publice implicate în activități specifice poliției politice comuniste și valorificarea informațiilor conținute în scopul cunoașterii istorice. După 1989, aceste arhive au rămas pe mai departe în custodia serviciilor de informații moștenitoare ale Securității. În România anului 1989, a cărei societate civilă a fost distrusă sistematic de regimul comunist, nu au existat "comitete cetățenești" preocupate să ocupe sediile Securității și să asigure un control democratic asupra arhivelor sale, așa cum s-a întîmplat de pildă în Germania Răsăriteană.

Pînă în 1994 nu a existat un acces în aceste arhive, motivul oficial invocat fiind, ca și în cazul Arhivelor Naționale, absența bazei legale. În 1991 Serviciul Român de Informații (SRI) a distrus o parte din fondurile arhivistice, conțind dosare de dinainte și de după 1989. Apoi, în 1994-1995, același Serviciu a publicat o culegere de documente din Arhiva Securității intitulată Cartea Albă a Securității. Lucrarea reprezintă o tentativă de refacere a imaginii Securității, scopul său fiind legitimarea continuității între Securitate - lăsînd la o parte dimensiunea criminală și punînd în prim-plan așa numitul său atribut de garant al "siguranței naționale" - și actualele structuri informative. Totodată, realitatea este complet inversată: în timp ce victimele și opozanții veritabili ai regimului comunist sînt denigrați, colaboratorii regimului sînt zugrăviți într-o imagine pozitivă 10 .

În urma acestor evenimente și după numeroase proteste publice, SRI a acordat accesul la un număr de dosare din Fondul "Penal" al Securității și la un număr extrem de redus din dosarele de la Fondul "Documentare", dosare care fuseseră deja indicate în culegerea de documente care sintetiza viziunea Serviciului asupra istoriei Securității. Aceasta a fost situația pînă în 1999, cînd a fost adoptată Legea de acces la dosarul personal și de deconspirare a Securității ca poliție politică 11 . Începînd din 1990, accesul la dosarele Securității, lustrația persoanelor implicate în activități represive și condamnarea penală a celor vinovați de încălcări grave ale drepturilor omului a preocupat în permanență o parte a societății românești. Adoptarea legii a fost posibilă abia în timpul guvernării CDR și al mandatului de președinte al lui Emil Constantinescu. De-a lungul timpului au existat mai multe proiecte, însă la baza Legii 187 a stat cel al lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici și senator al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), cel mai important partid al coaliției CDR. Proiectul lui Dumitrescu se inspira din legea germană a lustrației, din 1991, și viza deconspirarea Securității. El a fost depus în Parlament în 1993. În 1994 inițiatorul l-a înlocuit prin alte trei proiecte, care vizau: deconspirarea Securității, lustrația și anularea condamnărilor politice. Din toate aceste proiecte însă, în urma negocierilor politice, numai primul a devenit, pînă la urmă, lege. Intrarea proiectului în dezbaterea parlamentară, ca și aplicarea legii, a trenat, între partidele coaliției aflate la putere - formată din Convenția Democrată, alianță de mai multe partide al cărui ax principal era PNȚCD (actualul PPCD), Partidul Național Liberal, Partidul Democrat și Uniunea Democrată a Maghiarilor din România - și opoziție - formată din Partidul Democrației Sociale din România (actualul PSD), Partidul România Mare și Partidul Unității Naționale a Românilor - realizîndu-se o stranie înțelegere.

În urma aplicării legii a rezultat că mai mulți conducători ai partidelor coaliției aflate la putere au fost informatori ai Securității, cel mai cunoscut caz fiind al președintelui PNL și președinte al Senatului în legislatura 1996-2000, Mircea Ionescu-Quintus. În plus, chiar înainte de alegerile din 2000, cînd legea intrase deja în aplicare, zece conducători ai PNȚCD s-au retras de la conducere, refuzînd să-și depună candidaturile în alegeri. În chip de motivare, ei spuneau că, pentru a evita suspiciunile, cer noii instituții să le verifice dosarele cu prioritate. Ca membri ai Parlamentului care au participat la dezbaterea și adoptarea legii, ei știau că instituția este obligată să elibereze, după caz, adeverințe de colaborare sau necolaborare cu Securitatea. Totodată, mai știau tot atît de bine că nu există prevedere de verificare cu prioritate nici la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcții publice (așa cum sînt acestea definite de lege) sau care nu își depun candidadurile pentru a accede în Parlament. Ceea ce a făcut, de altfel, demersul lor cu atît mai suspect.

Pentru aplicarea legii a fost înființat Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), ca organism independent aflat sub controlul Parlamentului. Rolul Consiliului este de a facilita accesul la dosarul personal realizat de Securitate, de a deconspira agenții și colaboratorii poliției politice - făcînd o investigație din oficiu și/sau la cerere pentru persoanele care ocupă funcții publice - și de a facilita accesul cercetătorilor la documente.

Supoziția de bază a legii este că legislatorul a refuzat să considere Securitatea de principiu și în integralitatea sa ca o structură represivă. Dar, pe de altă parte, legea nu este nici limitativă, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze care sînt "structurile represive" despre care se vorbește. Prin urmare, nimic nu-l împiedică, în urma studierii dosarelor, să ajungă la concluzia, care corespunde cu punctul de vedere istoric, după care Securitatea a fost, încă de la început - prin maniera internă de organizare, prin practici și în ansamblul său - o structură represivă. În genere deci, voința legislatorului a fost să distingă, pe de o parte, între un tip de acțiuni specifice poliției politice și un tip de acțiuni pe care le putem numi, urmînd textul legii, de "siguranță națională". Iar, pe de altă parte, între ofițeri și subofițeri implicați în primul tip de acțiuni și cei implicați în cel de-al doilea. Dar activitățile numite de "siguranță națională", în timpul regimului comunist, nu sînt nici ele definite de către lege; textul stipulează că aprecierea dosarelor serviciilor secrete care privesc acest tip de activități se va face de comun acord de către Consiliu cu instituțiile deținătoare, iar în caz de divergență, hotarârea va fi adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (organism condus de Președinte, care îi reunește pe: șefii serviciilor secrete, miniștrii de Interne, Afacerilor Externe, Finanțelor, Industriilor și pe primul ministru).

Legea consacră termenii de "agent" (pentru angajații Securității) și "colaborator" (pentru informatori). Ei acoperă bine gama de relații ale unei persoane cu instituția în cauză. Categoriile de persoane vizate de investigare privesc o gamă largă de poziții publice care începe cu președintele României și se încheie cu persoanele care au obținut titlul de "revoluționar" în timpul schimbării regimului din decembrie 1989. Legea nu prevede, deci, lustrația.

În activitatea sa, CNSAS s-a izbit de numeroase obstacole. Primul și cel mai important a fost ostilitatea mediului politic, care a făcut ca instituția să nu intre în posesia arhivelor. Deși legea prevede ca serviciile secrete deținătoare ale Arhivelor Securității să le predea neîntîrziat noului organism constituit, serviciile de informații s-au opus, ele avînd mai întîi girul președintelui Constantinescu și al CDR, apoi pe al lui Ion Iliescu și al PSD. Așa încît, pentru a-și desfășura activitatea, CNSAS a devenit din deținător de drept al arhivelor, petent pe lîngă serviciile secrete. Motivația oficială a fost că instituția nu are un sediu propriu pentru depunerea arhivelor. Desigur, serviciile speciale - care sînt prelungirea Executivului - nu au desfășurat o politică proprie, ci au pus în practică deciziile președinției și guvernului, care au văzut în accesul la dosarele Securității un alt mijloc de luptă politică.

Cel de-al doilea obstacol a fost absența unui sediu adecvat. De la aprobarea legii și pînă în ianuarie 2001, Consiliul a fost nevoit să-și desfășoare activitatea în două camere ale Parlamentului, deși legea prevedea obligația primăriei Bucureștiului de a-i asigura un spațiu adecvat în maxim 30 de zile. Primarul de atunci al Capitalei nu era nimeni altul decît actualul președinte al țării, Traian Băsescu. Ulterior, CNSAS a închiriat un sediu ajungînd astfel să consume o bună parte din bugetul său.

Cel de-al treilea obstacol l-a constituit însăși maniera în care Colegiul - organismul de conducere al Consiliului - a gestionat activitatea de deconspirare a Securității și accesul la propriul dosar. Vom da cîteva exemple din registre diferite. Colegiul a avut mereu probleme cu respectarea termenelor. Instituția este obligată să răspundă solicitărilor în termen de 30 de zile. Însă Colegiul răspunde deseori cu multă întîrziere - și doar pentru a deplînge condițiile în care Consiliul își desfășoară activitatea și lipsa de cooperare a altor instituții, căutînd astfel să deplaseze propria responsabilitate; uneori nu răspunde deloc.

Prima listă de colaboratori care a fost publicată de Colegiu datează din 2 iunie 2000, cu ocazia alegerilor pentru Primăria Bucureștiului. Comunicatul făcut public atunci indica șase candidați drept colaboratori ai Securității. Unul dintre ei, Marcian Bleahu, candidatul Partidului Ecologist, a fost indicat drept colaborator fără a fi invitat în prealabil la Consiliu pentru discutarea cazului său și/sau pentru a i se da posibilitatea să-și retragă candidatura. Ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură, pe care Colegiul nu și-a asumat-o niciodată.

După o timidă tentativă de a se opune situației de fapt, petrecută în 2000, Colegiul CNSAS a renunțat să mai solicite nu doar arhivele în integralitatea lor, ci a abandonat chiar dreptul de acces la fișierele informative - cartoteca, arhiva de microfilme și cea electronică. Astfel, instituția a ajuns în situația de a nu proceda ea însăși la verificări în arhivele Securității, ci de a cere, prin adrese trimise deținătorilor abuzivi - între care principalele sînt Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Direcția de Informații a Armatei -, să facă ele însele verificări, după care comunica răspunsurile petenților îndreptățiți. Colegiul Consiliului a renunțat astfel la prerogativele sale legale, care îl indică drept singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigării, prin studiul direct al documentelor de arhivă, transformîndu-se astfel într-un purtător de cuvînt al comunicatelor serviciilor secrete.

Cînd în noiembrie 2000 Colegiul a publicat lista primelor persoane verificate cu ocazia alegerilor generale și prezidențiale a împărțit noțiunea de colaborator în trei subcategorii: "persoane care au făcut poliție politică", "persoane care au colaborat cu fosta Securitate, dar a căror activitate de poliție politică nu poate fi argumentată prin documentele aflate la dosar" și "persoane care au semnat un angajament cu fosta Securitate, dar care au refuzat ulterior colaborarea sau au furnizat informații nerelevante". Procedeul este contrar legii, care nu vorbește decît de "colaboratori" și "agenți" ai Securității. Consecința unei atare decizii a fost că relația de colaborare cu Securitatea nu mai este o chestiune de natură, așa cum prevede legea, ci una de grad. În plus, dat fiind că printre cele 38 de persoane care s-au regăsit pe lista publicată erau doar doi foști angajați ai Securității, investigația a lăsat impresia că acțiunile specifice poliției politice erau în principal opera colaboratorilor. La rîndul lor, dezbaterile televizate din această perioadă s-au concentrat pe activitatea colaboratorilor deconspirați, și nu pe activitatea ofițerilor de Securitate și a responsabililor nomenclaturii.

Toate aceste exemple arată că există serioase îndoieli asupra analizei și comunicatelor Colegiului Consiliului.

Privitor la accesul la dosarul personal, cei care au beneficiat de dreptul de acces au mărturisit că lipsesc piese importante din dosarele lor. Spre exemplu, Vasile Paraschiv, fost dizident, a primit un volum care numără circa o sută de file. Dosarul pe care l-a văzut nu conține retractarea pe care a fost forțat să o dea Securității, prin metode teroriste, în 1987. La rîndul său, Constantin (Ticu) Dumitrescu, inițiatorul legii, afirmă că din dosarul său lipsesc, în mod curios, toate documentele privitoare la prietenii cei mai apropiați. Adică exact informațiile privitoare la ținta măsurilor Securității: "anturajul" persoanei urmărite informativ și supusă măsurilor poliției politice. Dan Petrescu, scriitor care a protestat în anii ’80 împotriva lui Ceaușescu și a regimului său, a primit din partea Colegiului răspunsul că nu are dosar de urmărire. Interpelat prin intermediul Colegiului, SRI a refuzat să precizeze pînă și faptul dacă dosarul său a fost distrus. Exemplele arată că este vorba de o politică deliberată a serviciilor secrete, care fie au remis dosare personale cu grijă selectate în prealabil, fie au refuzat să furnizeze altele. Această politică, intitulată "de siguranță națională", vizează, pe de o parte, conspirarea angajaților Securității care sînt încă activi și care au adus atingere drepturilor persecutaților politici și, pe de altă parte, să mențină deschise dosarele foștilor opozanți ai regimului comunist incomozi pentru putere. Aceasta este motivarea selectării ilegale a anumitor documente din dosare și/sau a refuzului de a livra alte dosare.

Măsurată după prevederile legii, activitatea Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității este marcată de numeroase încălcări ale legii de organizare și de alte ilegalități care au lezat drepturile cetățenești. O simplă comparație cantitativă a resurselor acordate de bugetul de stat, cu rezultatele concrete ale activității, îi este defavorabilă. Din imensa cantitate de arhive - numai partea din arhiva Securității care se găsește la SRI măsoară în jur de 16 km liniari -, conform raportului său de activitate în perioada 2000-2002 Consiliul a intrat în posesia a 3 652 de dosare, ceea ce reprezintă 7 020 volume, deci aproximativ 100 de m liniari.

În acest timp, serviciile secrete și instituțiile statului român sînt pline de ofițeri ai Securității, practic întreaga ierarhie a serviciilor secrete fiind compusă din ofițeri ai poliției politice. Oamenii și structurile Securității au beneficiat de protecția PSD și a președintelui Iliescu. În mai 2002, acesta din urmă a afirmat în mod clar că SRI trebuie să trieze - evident, în mod unilateral - dosarele Securității înainte de a le remite Consiliului. La rîndul său, consilierul pentru securitate națională al președintelui, Ioan Talpeș - între 1997 și 2001 fost șef al SIE - estima că această operație va dura încă doi ani. Declarațiile, făcute cu ocazia simpozionului româno-germano-maghiar, Asumarea trecutului la răscruce? din mai 2002, arată în mod clar care era politica oficialilor români față de moștenirea comunismului: conspirarea oamenilor și a structurilor Securității și nomenclaturii 12 .

Întrebarea care se pune este: de ce membrii Colegiului s-au comportat într-un mod atît de evident ilegal? Căci ei aveau șansa să facă să funcționeze o instituție complet nouă, ceea ce este foarte rar în România. Și dacă au ratat-o, faptul nu se datorează decît lipsei lor de respect pentru lege în general și pentru legea de organizare a instituției lor în special, precum și lipsei de fermitate în relațiile cu celelalte instituții ale statului. Însă, în afară de lipsa de angajare legală și etică, cultura lor instituțională și slabele cunoștințe cu privire la regimul comunist și în materie de dosare ale Securității au jucat, de asemenea, un rol important. Noua instituție a fost văzută de membrii Colegiului mai degrabă ca un mijloc de poziționare în cîmpul instituțional/cultural, decît ca un organism de aplicare a legii.

Supunîndu-se politicii duse de serviciile secrete și de guvern, Colegiul a compromis în mod iremediabil statutul de independență pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd să transforme instituția într-una de conspirare a agenților și colaboratorilor Securității, implicați în activități specifice poliției politice, pe scurt: a structurilor poliției politice comuniste. Și la acest nivel se situează consecințele negative ale activității sale. Căci, în loc să contribuie la asumarea moștenirii comuniste, modul său de a aplica legea a împiedicat societatea românească să se detașeze în mod decisiv de trecut.

Este greu de estimat care va fi rolul pe care actuala administrație de la București îl va rezerva CNSAS și care va fi, în general, politica sa cu privire la arhivele contemporane. Deocamdată, tot ceea ce se poate spune este că asumarea trecutului comunist în general și deconspirarea Securității în particular nu par să figureze pe agenda sa politică.

Mircea Stanescu

mirceastanescu@hotmail.com
(Studiu publicat cu acordul autorului)
1 Publicat în "Ziua", 28 mai 2005 și în "Timpul", nr. 6, iunie 2005, pp. 12-13.
2 Vezi http://www.mai.gov.ro/index1709.htm. Pentru o bună prezentare generală a arhivelor din România a se vedea Vademekum Contemporary History Romania: A Guide trough Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places, edited by Stejărel Olaru and Georg Herbstritt, Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur (Foundation for the Reappraisal of SED-Dictatorship), with a Preface by Rainer Eppelman, Berlin - Bucharest, July 2004, pp. 51-56.
3 Vezi Legea nr. 16/1996 (Legea Arhivelor Naționale) și Legea nr. 358/2002 pentru modificarea și completarea Legii Arhivelor Naționale nr.16/1996.
4 Vezi 1956 - Explozia, Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, București, Editura Univers Enciclopedic. Coautorul acestui volum este Mihai Retegan, profesor la Facultatea de Istorie a Universității București și, fapt la fel de important, soțul D-nei Retegan, custode la aceste Arhive.
5 Ioan Scurtu, profesor la Facultatea de Istorie a Universității București, a fost, între 1991 și 1996, director general al Arhivelor Naționale.
6 V. Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă (Documente), București, Editura Albatros, 2001 și Literatura română și cenzura comunistă (1960-1971), București, Editura Albatros, 2003.
7 A se vedea, în acest sens, lucrarea noastră Organismele politice românești (1948-1965). Documente privind instituțiile și practicile, București, Editura Vremea, 2003.
8 Vezi http://www.mae.ro .
9 Vezi http://www.mapn.ro/arhivele_militare .
10 Lucrarea a fost realizată cu colaborarea unui fost ziarist, Mihai Pelin, un apropiat al Securității și, apoi, al serviciilor secrete postcomuniste. El este, totodată, autorul lucrării DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997. Față de prima lucrare, care a fost asumată cvasioficial de principalul serviciu secret intern, cea de-a doua, bazată pe informații din arhiva poliției politice externe, a fost publicată ca o carte de autor, întrucît ea privea un domeniu mult mai sensibil. Cartea a fost scrisă pentru a transmite administrației americane că Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al spionajului României comuniste trecut în 1978 la americani, era în continuare văzut de responsabilii politici de la București ca un "trădător".
11 Vezi Legea nr. 187 din 9 decembrie 1999. În 17 decembrie 1999 ea a suferit cîteva modificări de stil. Pentru prezentarea legii și a activității Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, organismul însărcinat cu aplicarea ei, a se vedea: Gabriel Andreescu, Legea 187/1999 și primul an de activitate a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în "Drepturile Omului", revistă editată de Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, nr. 20, 2001, pp. 37-53; Mircea Stănescu, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și problema moștenirii comunismului, în "Drepturile Omului", nr. 25/2003, pp. 37-62, în revista "Timpul", Iași, nr. 5-9, mai-septembrie 2003 sau, în franceză, la www.asymetria.org.
12 Vezi cotidianul Evenimentul Zilei, București, 29 mai 2002.


O retrospectivă excelentă.



Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=564