Titus Filipas. Nevoia de "dascali de Românie"
Data: Tuesday, March 11 @ 12:55:58 CET
Topic: Pseudovalori



Referitor la filosofia românească, e greu să afirmi și că există, și că nu există. Căci filosofarea nu-i doar o filo-implicare și dezbatere asupra altor filosofi, ceea ce fac îndeobște „filosofii români” ; ea presupune originalitate conceptuală, atacarea unor teme noi, ori a unor teme vechi cu tehnici noi. Nici una dintre alternative nu-i remarcabil de prezentă în spațiul filosofic românesc, dar nu această abordare a problemei este esențială pentru viața culturală de la noi din țară, ci doar măsura în care un filon de filosofare autentică devine sursă pentru acțiunea intelectuală în arealul limbii române. Chiar și domnul Zigu Ornea se ridica împotriva celor care încercau să trateze disprețuitor, - dacă nu chiar să elimine total, așa cum face profesorul Gheorghe Vlăduțescu -, “literaturo-centrismul” atunci când analizează istoria filosofării românești.



Nevoia de “dascăli de Românie”

Pe pagina a doua a ziarului România liberă din 4 iulie 2002, la rubrica VITRINA / Carti de învatatura, era prezentată lucrarea filosofului Gheorghe Vlăduțescu, intitulată „Neconvențional, despre filozofia românească”, propusă cititorilor în limba română de editura Paideia. Din textul neutru de prezentare, semnat cu inițialele N.P., aflam despre carte că „este o lucrare care propune o privire nouă asupra gândirii filozofice românești. Profesorul Gheorghe Vlăduțescu identifica patru secțiuni ale filozofiei românești : „Cele trei începuturi” : Dimitrie Cantemir, Samoil Micu și Titu Maiorescu ; apoi „Direcția nouă. Maiorescienii” : P.P.Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici și Mircea Florian ; „Noua spiritualitate” : Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica și Vasile Băncilă ; și, în sfârșit, „Independenții” : Vasile Conta, Camil Petrescu, I.D. Gherea, D.D. Roșca și Lucian Blaga”.

Referitor la filosofia românească, e greu să afirmi și că există, și că nu există, domnul N.P. avea dreptate să se mențină neutru asupra cărții. Căci filosofarea nu-i doar o filo-implicare și dezbatere asupra altor filosofi, ceea ce fac îndeobște „filosofii români” ; ea presupune originalitate conceptuală, atacarea unor teme noi, ori a unor teme vechi cu tehnici noi. Nici una dintre alternative nu-i remarcabil de prezentă în spațiul filosofic românesc, dar nu această abordare a problemei este esențială pentru viața culturală de la noi din țară, ci doar măsura în care un filon de filosofare autentică devine sursă pentru acțiunea intelectuală în arealul limbii române. Chiar și domnul Zigu Ornea se ridica împotriva celor care încercau să trateze disprețuitor, - dacă nu chiar să elimine total, așa cum face profesorul Gheorghe Vlăduțescu -“literaturo-centrismul” atunci când analizează istoria filosofării românești : “Să observ că acest literaturo-centrism e o stare de fapt generalizată, practic, în lume, peste tot avînd preeminență acei cugetători care creează și în spațiul literaturii sau au contingență cu ea”. Or, aici observăm că domnul profesor Gheorghe Vlăduțescu dă dovadă de acea „înțeleaptă” reținere pe care o arată orice universitar român cu mare grijă pentru succesul carierei sale academice : teama constantă de a nu părea, și de a nu se transforma, într-un cărturar român ! Îl putem asigura că nu trebuie să-și facă vreun fel de griji în privința aceasta : în nici un moment al discursului său, incluzând și textele altor cărți mai vechi semnate de domnia-sa, profesorul Gheorghe Vlăduțescu nu riscă să pară ceea ce nici nu este de fapt, adică un cărturar român. Nu, pur și simplu domnul Gheorghe Vlăduțescu este un universitar de mare succes în viața academică superficială din România.

De-ar fi fost cu adevărat și cărturar român, atunci când editează în anul de grație 2002 o carte purtând un asemenea titlu, ar fi fost tentat sa scrie măcar o pagină despre filosofia care l-a ghidat, cu atâta succes, pe Ioan Eliade Rădulescu (1802 - 1872) la întreprinderea sa de trezire românească. În vremea marelui om, și nu doar atunci, acțiunea socială era, dacă nu total identică, atunci într-o foarte mare măsura congruentă cu acțiunea națională, vezi răscoala-revoluție a lui Tudor Vladimirescu de la 1821, - prin comparație, ceea ce s-a întâmplat la 1907 este de neînțeles chiar și acum, în contextul unei analize în care ar fi implicate doar forțe și cauze pur românești -, o acțiune care, după redeșteptarea neamului de către panduri, va fi mereu culturală.

Ioan Eliade Rădulescu devine ideologul acestei mișcări naționale după uciderea lui Tudor, plecarea lui Gheorghe Lazăr, și până la exilul în care l-a aruncat rolul său de tribun al mișcării de la 1848. De altminteri principala sa grijă la 1848 a fost de a-i împiedica pe “căuzași” să devină “revoluționari”, adică să comită excese ; căci “schimbarea domnilor” a însemnat întotdeauna la noi “bucuria nebunilor”. Iar acea grijă ne arată un doctrinar ideologic primar dar nu primitiv, creat chiar în sensul originar al cuvântului ideologie, căci Ioan Eliade Rădulescu a gândit, - repet, a gândit, un act cu totul neobișnuit chiar și pentru mulți dintre politicienii zilelor noastre -, un program de acțiune practică într-un sistem comprehensiv de idei europene învățate din textele filosofice ale lui Étienne Bonnot de Condillac și Destutt de Tracy.

Sistemul lui ideologic datorează infinit mai puțin, trebuie să subliniem aceasta, deși formele “societăților secrete” din principate și culorile tricolorului ne-ar putea deruta, influențelor distrugătoarei Revoluții Franceze.

Este posibil însă ca lipsa totală de interes față de Ioan Eliade Rădulescu pe care o arată profesorul Gheorghe Vlăduțescu, deci față de filosofia care a călăuzit acțiunea culturală a lui Ioan Eliade Rădulescu, să se datoreze unui respect exacerbat celor zise, mai deunăzi, de mult-regretatul Zigu Ornea : “Nu pretinse teme strict locale sînt rostul filosofiei (inclusiv ale celei românești), ci problematica general umană”. Am să mă limitez doar la a insera, ca un comentariu la zisele respectatului Ornea, un excerpt dintr-un acquis european pe care cei mulți (și “corecți”) din zilele noastre vor să-l facă uitat : “Il n’y a point d’homme en général “, (Condillac, La Logique, LivreII chap. V.). Astfel, între filosofia care l-a inspirat pe Zigu Ornea și filosofia ce a inspirat deșteptarea românească din secolul al XIX-lea trece cumpăna apelor în ideologia de azi. Evident, domnul Gheorghe Vlăduțescu a știut să aleagă mereu versantul “politicește corect”. Noi ne-am aflat întotdeauna pe celălalt versant.

Culturnicii nostri oficiali și criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască faptul că Gheorghe Lazăr și Ioan Eliade Radulescu au stimulat în spațiul mioritic, ori “Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, - an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Radulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la chestiuni de filosofie lingvistică și epistemologie. Se știe că Ioan Eliade exprima niste opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică și scrierea etimologică, legataă de ordinea ierarhică între vorbire și scriere, iar aceasta-i o chestiune pur filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că Eliade Rădulescu este conștient de importanța conceptului metafizic de “prezență”, - un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea cuvintelor -, în limba română. În plus, chiar dacă te cheamă Gheorghe Vlăduțescu iar nu Noam Chomsky, nu ești scutit a ști că pe la 1828 majoritatea gramaticilor erau considerate încă scrieri filosofice. Nimic din toate acestea nu întâlnim în ultima carte (Publicam prima oara textul acesta în anul 2002, pe un forum electronic ținut de unul din ziarele centrale din România, dădeam o adresă de e-mail la care așteptam comentariile, am primit atunci un singur e-mail cu un virus!), de fapt o lucrare foarte convențională, a domnului Gheorghe Vlăduțescu. De ce ? Pentru că, și nu doar “general uman” vorbind, este cam greu să gândeși “neconvențional” aflându-te pe versantul “politicește corect”. Paradoxul cu domnul Gheorghe Vlăduțescu e totuși acela că fără să reușească să afirme idei personale a reușit o strălucită afirmare personală.

Titus Filipas


Tags: 1821, 1848, 1907, acquis european, Big Bang, bucuria nebunilor, concept metafizic, Condillac, Costache Negruzzi, cărturar român, căuzași, Dascăli, despre filozofia românească, Destutt de Tracy, doctrinar ideologic primar, echer, epistemologie, filosofie lingvistică, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Vlăduțescu, gramatica de la 1828, Il n'y a point d'homme en général, Ioan Eliade Rădulescu, literaturo-centrismul, masonic, Neconvențional, Nirvana pastorală, Noam Chomsky, panduri, politicește corect, prezență, revoluționari, schimbarea domnilor, Titus Filipas, tribun, Tudor Vladimirescu, versant, vorbire și scriere, Zigu Orne



Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=549