Petry Hamat. "Jurnalul fericirii". Poetica regasirii si reculturalizar
Data: Wednesday, January 02 @ 13:51:31 CET
Topic: Lecturi critice


A vorbi despre un „romantism al închisorii”, în cadrul universului concentraționar românesc, ține de o privire, de un punct de vedere din afară, din exterior, în timp ce adevăratul sens, adevărata semnificație a cuvântului „închisoare” se încadrează pe o cu totul altă coordonată - infernul ce ține de acea privire grea dinăuntru. Mă refer la o „tipologie” nouă, o „tipologie” ce se raportează, ce se atașează la câmpul semantic al acelei „ianua inferni”.



Nicolae Steinhardt. "Jurnalul fericirii". Poetica regasirii si reculturalizarii.

A vorbi despre un „romantism al închisorii”, în cadrul universului concentraționar românesc, ține de o privire, de un punct de vedere din afară, din exterior, în timp ce adevăratul sens, adevărata semnificație a cuvântului „închisoare” se încadrează pe o cu totul altă coordonată - infernul ce ține de acea privire grea dinăuntru. Mă refer la o „tipologie” nouă, o „tipologie” ce se raportează, ce se atașează la câmpul semantic al acelei „ianua inferni”.

Majoritatea amintirilor românești legate de universul concentraționar, adică despre acest „Gulag românesc”, se constituie parțial sau total, sub forma unor reportaje sau a unor confesiuni, revelând acel „cum-am-suferit-eu-atunci”. Aici își face apariția, intervine jurnalul. Aș putea spune că acesta, jurnalul, constituie unica formă de exprimare a libertății de gândire, devenind astfel și un mod de a face literatură pentru că întâlnim în el „infernul care depune mărturie”.

Memorialistica de detenție, jurnalul de detenție ca modalitate unică de a putea face literatură în „Gulagul românesc” este pusă sub semnul întrebării. Este detenția, închisoarea o temă abordabilă în literatură? Pentru a fi temă literară, memorialistica de detenție trebuie abordată potrivit lui Adrian Marino: „prin literaturizare, stilizare, întreg ansamblul de procedee literare tipice, și prin mărturie directă, documentară, pe cât posibil obiectivă”. Tot Adrian Marino afirmă în legătură cu cea de-a doua posibilitate ca memorialistica de detenție să poată fi abordată ca temă literară: „Că și această relatare rece se transformă, poate fi recuperată până la urmă tot ca > este o altă poveste”. Punctul de pornire în ceea ce privește memorialistica de detenție se conturează în jurul lui Ioan Slavici, cu Închisorile mele, jurnal, pamflet, comentariu politic, mărturie, și în jurul lui Tudor Arghezi, cu Poarta Neagră, scris într-un stil grotesc-liric, înfățișând scene de moravuri cu cinism și ironie. Aceștia doi, alături de C. Stere, Mircea Damian ori Zaharia Stancu, țin de o epocă a unui „romantism al închisorii”, căreia îi va lua locul mai târziu o nouă etapă, cea neorealistă . În acest neorealism al detenției pot fi încadrați Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Paul Goma sau I.D. Sîrbu, care prin scrierile lor: Gherla, Ostinato, Patimile după Pitești, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Fenomenul Pitești sau Adio, Europa, ne conduc spre conturarea unei imagini punitiv-sociale ce transpare din așa-zisele „orori ale Gulagului românesc.” Universul concentraționar românesc dezvoltă tipul de deținut care îmbracă figura cruciatului . O astfel de figură a cruciatului o reprezintă și Nicolae Steinhardt care, spre deosebire de Paul Goma „războinicul prin excelență, răspunzând la represiune prin legea talionului” , răspunde prin „nonviolența christică.” „Amândoi au vocația de mărturisitori, dar primul (Paul Goma) mărturisește cu sabia, celălalt (N. Steinhardt), cu mâinile goale; primul se luptă cu balaurul, al doilea, cu îngerul.”

Pentru a surprinde imaginea pe care și-a construit-o în cultura română Nicolae Steinhardt, pentru a înțelege rolul pe care acesta l-a jucat în rândul generației sale, precum și a celor care i-au fost apropiați, voi reproduce un citat din Lucian Boz: „Toți cei care l-au cunoscut sau i-au fost în preajmă au simțit acea robie a verbului, a ființei și a felului său de a fi, care îndemna la spiritualizare, generozitate, umanism, la gândire liberă și permanentă iscodire a frumuseților lumii.” Acesta este Steinhardt. Pe această dimensiune, pe această coordonată se înscrie întreaga sa operă, o operă în care se repetă, aproape obsesiv, libertatea ca temă esențială, fundamentală, temă ce pune în discuție recurența unei afirmații celebre a lui Kirkegaard: „Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea.” Libertatea pe care o remarcăm în cărțile lui Steinhardt se supune unei etici spirituale, unei etici care dă naștere unui arhetip al credinței. Deci și în Jurnalul fericirii, unde cu precădere aceasta, libertatea, se modelează și se atașează unei „stări” de existență ce vine, pe de-o parte din fraza lui Marcu, luată drept motto, „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”, iar pe de altă parte din afirmația lui Kirkegaard, „Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea”. Așadar, în Jurnalul fericirii surprindem forța și verva pe care verbul, cuvântul în genere („La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”), le are ca atuuri în lupta dintre „a crede” și „a nu crede”, între contradicția ce se naște în interiorul doctrinei creștine. Astfel înțelegem de ce păcatul este libertate, pentru că păcatul este libertatea de a crede sau de a nu crede. Harul cuvântului devine harul credinței, și invers. Jurnalul fericirii se „zbate” între dialectica credinței și cea a cuvântului.

Consider că Jurnalul fericirii, acest jurnal scris „après coup”, se construiește pe două căi: prima, pe o „poetică” a (re)găsirii, de fapt întâlnim (re)găsirea unui „alt Dumnezeu” în momentul trecerii de la religia mozaică la ortodoxism, aceasta antrenând soluția mistică, ca realitate singulară de a supraviețui în universul concentraționar. Ideea aceasta este revelată încă de primele rânduri ale Jurnalului: „Pentru a ieși dintr-un univers concentraționar – și nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniță ori o altă formă de încarcerare, teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluția (mistică) a credinței.” A doua cale, este cea a unei „poetici” a (re)culturalizării, o (re)culturalizare care îl schimbă total pe eseistul Steinhardt potrivit lui Virgil Ierunca: „dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic și preocupat de literaturile străine, să devină un autentic > și nu mai puțin important – să descopere constanțele unei spiritualități românești pe care, odată ieșit din închisoare, le-a cinstit cu verbul și cu verva lui inimitabile (…). Închisoarea a fost pentru N. Steinhardt academie și altar.” Pe parcursul întregului jurnal, cele două „poetici” se interferează, se intersectează, dând naștere unei puternice contradicții, ce conține în substratul său o ușoară undă de revoltă, sau mai bine spus o lamentație: „La ce bune semiologia, sociologia, spiritul absolut și limba universală, dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există și nu face minuni?” Aici intervine exact semnificația motto-ului din Marcu, „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.” O altă idee ce susține existența unei „poetici” a (re)culturalizării lui Steinhardt în universul concentraționar românesc, mai degrabă a devenirii sale, a transformării sale într-un „foarte bun” român, o întâlnim în Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei de limba română publicat de Al. Mirodan în Israel, în 1986. Acesta din urmă publică o scrisoare de răspuns a lui Nicolae Steinhardt, „Se cade să mărturisesc: mă simt din ce în ce mai creștin și mai român; ușor aș fi putut rămâne în străinătate în 1979-1980 (…), n-am făcut-o (…) pentru că am socotit că nu-i frumos să tot treci de la o dominațiune la alta și pentru că mai presus de orice am dorit să-mi pot identifica viața și soarta cu a poporului român; sângele meu este evreiesc, dar de simțit și de gândit, simt și gândesc românește”.

„Poetica” (re)găsirii, a transformării și a devenirii, despre care am ales să discut și care transpare nu foarte ușor din paginile Jurnalului este una a unui nou născut, este ipostaza noului creștin ortodox care primește cu harul. Imaginea este fascinantă atunci când în ziua de 11 martie 1960, părintele Mina, asistat de un catolic și de un protestant, îi primește spovedania și-l botează întru Hristos turnându-i apă, puțină, dintr-un ibric bont. Steinhardt va nota în Jurnal: „mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.” Este scena care consolidează (re)găsirea unui „alt Dumnezeu”, iar de acum înainte nu se va mai simți singur în acest univers al terorii, acest „Gulag al patimilor carcerale”: „Încep să presimt că Hristos este prezent în pușcărie.” Acum se declanșează pentru întâia oară, ca o formă de manifestare a „poeticii” (re)găsirii, spectacolul suferinței, suferința care poate fi bucurie, fericire, născătoarea tuturor acestor sentimente ce însoțesc spiritul religios. Este momentul când ispita, tentația de a păcătui își pierde din forță, se estompează încetul cu încetul: „După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.” Devenit spirit religios, Steinhardt începe să se simtă din ce în ce mai bine în „lumea ororilor Gulagului”: „Aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea.” Steinhardt vede în forța de pătrundere a lucrurilor un aspect deloc de neglijat al existenței sale, și anume acela al locului de detenție ca pe un loc al împlinirii: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși: am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.” Lecția care i se „predă” este învățată și asumată în același timp, este lecția după care se va coordona și conduce de acum înainte.

Cea dintâi lecție pe care o primește Steinhardt, și care se subordonează până la un anumit punct, dacă nu chiar în întregime, celor două „poetici” pe care le-am luat în discuție, este lecția pe care o primește din partea tatălui său, o lecție de o morală și etică de-a dreptul excepționale, este momentul care stârnește un interes cu totul aparte în ceea ce privește jurnalul său. O lecție de viață și de comportament față de aproapele tău, o lecție în care frica, lașitatea nu au ce să caute, nu au voie să fie parte componentă și integrantă a unor principii morale pe care el, Oscar Steinhardt, încearcă să le inoculeze fiului său: „Ce-ai mai venit acasă? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești să fii martor al acuzării.” Înainte de a-l lăsa să plece, bătrânul „ovrei” îl încurajează, dar îl și previne în privința faptului că oricare ar fi alegerea pe care o va face, destinul său nu va mai fi niciodată la fel, viața sa se va schimba complet: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare”, cuvinte urmate de o replică extrem de tăioasă, dar care avea darul de a-l încuraja, ce-i drept: „Și vezi să nu mă faci de râs. Să nu fi jidan fricos și să nu te caci în pantaloni”. Nedorind să fie un fricos și ascultând sfatul tatălui său, Steinhardt refuză să depună mărturie, să-și acuze prietenii, pe Noica și Voiculescu printre alții, își asumă în acea clipă, începând din acea clipă un destin, astfel „intelectualul care avea sentimentul ratării, al frivolității, a devenit, cu adevărat, un destin”.

Portretul lui Nicolae Steinhardt, așa cum reiese el din paginile Jurnalului fericirii, este foarte bine subliniat de Eugen Simion, cu toate că aș spune că adevăratul „personaj” al Jurnalului este credința, pe care Steinhardt o pătrunde și se lasă pătruns de taina ei în interiorul universului concentraționar: „Seamănă cu un sfânt venit spre lumea creștină după ce fusese educat ca Sfântul Pavel sau Sfântul Augustin fericitul, în altă credință. Un spirit care-și asumă o lege, o morală, o credință și care apare, în lumea noastră necredincioasă și intolerantă, să ne atragă atenția că omul este o ființă care suferă și că ea poate fi salvată prin credință. Credința înseamnă, în cazul lui, o morală, un mod de a fi, o lege a moderației și o religie a iubirii.”

"Jurnalul fericirii" este o carte splendidă, un amestec inextricabil de notație cotidiană, amintire, confesiune, istorie, metafizică, umor. „Epica e condensată, intensă, ca și portretele și descrierile. Chipul înlăcrimat al unui om care se roagă pe un pat de celulă e (…) fulgurant în plasticitatea lui (…) nu numaidecât în nervul narativ trebuie căutată frumusețea Jurnalului fericirii, ci și în nervul ideatic, în capacitatea de a supune materialele de viață cele mai diverse la proba gândirii.”







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=509