Mihai BURACU. Tãbliþele de sãpun de la ITSET-IP. I -Eu sunt
Data: Thursday, May 04 @ 22:03:37 CEST
Topic: Rezistenta



Publicăm cartea integrala a domnului Mihai Buracu.
Bibliografie pentru presedinții lipsiți de argumente, ca Telente, ”banditul” din Baltă, evocat în Balada lui Miron Paraschivescu. Bibliografie pentru președinții care au nevoie de Comisii și de Rapoarte pentru a ști dacă sistemul comunist se cuvine a fi condamnat, în parte sau în totalitate.
M-am întrebat, încă o dată, de unde blestemul care a căzut asupra României, de a se fi pricopsit în ultima jumătate de veac doar cu președinți care citesc rapoartele altora.
O fi citit Ion Iliescu vreo carte despre lagarele morții din România? Lagăre inventate și organizate de colegii săi mai virstnici. Vladimir Tismăneanu, de va vrea sa facă o carte de dialoguri cu Traian Basescu, după modelul celei cu Iliescu, ar putea să-l întrebe dacă i-or fi cazut în mînă președintelui iubit scrierile lui Soljenițin, Paul Goma sau chiar Belu Silber.

Și să-i ceară să le comenteze pentru cei prezenți și cei viitori. Aducere aminte, necesară campaniei de pregatiri pentru viitoarele alegeri.

Dan Culcer

Vom adăuga în fiecare zi, începînd de azi 4 mai 2006, cîte un capitol din această
„TĂBLIȚĂ” DE MATERII

I - Eu sunt scribul
II - Înainte de Pitești
III - Tăblițele de săpun de la ITȘET-IP
IV - Brain Washing
V - Pitești după Pitești
VI - De Profundis la Pitești
VII - În loc de Post Scriptum

Nota: ITȘETIP = palindromul cuvântului PITEȘTI

”Dureroasă și pioasă aducere aminte a morților și viilor schingiuiți
în iadul reeducărilor de la Pitești, Gherla, Târgu Ocna și Peninsula Valea Neagră.
Cu lacrimile și sângele lor s-au scris cele mai cutremurătoare pagini
din istoria mult încercatului neam românesc.

Mihai Buracu



Capitolul I. Eu sunt scribul…



Eu sunt scribul…
În mâna dreaptă țin stilul, un bețigaș de lemn puțin cioplit, iar în mâna stângă țin tăblița tăiată dintr-un calup de săpun de rufe. Citesc în oglinda neagră a nopții numele infernului pe care îl străbat: PITEȘTI ITȘETIP 1. Urlu. Sunt pruncul din pântecul morții lepădat în scutecul durerii. Buzele îmi sunt lipite cu leucoplastul fricii. Mi-e frică. De mine însumi îmi e frică cel mai mult. Urletul se prelinge pe tavanul și pereții urechii, dar nu răzbate în afară. Îl înghit odată cu limba. Dacă aș răcni, durerile s-ar înmii. Sunt pus în poziția de meditație și trebuie să scriu despre des- FACEREA lumii. Alături de frații de suferință, purtând aceleași măști ale groazei, depun mărturie despre lumea făcută din minciună și ură, despre cele făcute și mai ales despre cele nefăcute.
Nopțile de adâncă suferință s-au transformat în oglinzi, după ce în spatele lor s-a turnat argint topit din arginții vânzării lui Iuda. În ele îmi oglindesc sufletul încărcat pe veci de păcatul neuitării. Citesc în oglindă numele celui mai cumplit laborator al terorii conceput vreodată de o ființă omenească, un poligon de tragere al îngerilor răului, de antrenament al cavalerilor Apocalipsului. Sunt victimă și martor al iadului adus pe pământ, în înfricoșătoarele bolgii ale suferinței fără de hotar. Răul știe unde să lovească și unde loviturile lui pot prinde rădăcini durabile, lăsând să crească în voie frunzișul disperării neumbrite de adevăr și credință. Loviturile cele mai cumplite le-au primit slujitorii duhului smereniei și al umilinței. Blestemat fie numele fiarei zămislită să sfârtece trupurile și sufletele tinerilor, a celor mai curați fii ai acestui neam. Curați pentru că au purtat la șold sabia dreptății și a adevărului, și pentru că au avut în mâna dreaptă crucea mântuirii neamului lăsat de izbeliște la cumpăna dintre vremuri. ITȘET-IP este locul celui mai cumplit experiment satanic. Sinele stă față în față cu sinele, cu urlet pe urlet călcând.
După 3 ore de bătaie neîntreruptă și chinuri insuportabile suntem puși în poziția de meditație pentru a redacta denunțurile, textele „demascatoare”. Scriem fiind îmboldiți cu bâta și cu ranga, cu înjurături și scuipături în fiecare oră a zilei și a nopții și trebuie să denunțăm orice ar putea fi credibil despre vinovățiile apropiaților noștri: prieteni, rude de sânge și de credință. Tăblița de săpun devine martorul acestor fărădelegi. Săpunul menit să spele murdărește acum totul. Aș plânge, dar lacrimile îi ațâță pe cei care ne veghează suferința. Aș plânge până la împlinirea dorinței arzătoare de a-mi găsi sfârșitul. Nimic nu poate ostoi această unică dorință: moartea, cu toate consecințele ei. Demonii foamei hăcuie din ceea ce am fost cândva. Îmi fac o disecție pe viu cu bisturiul amintirii.
După șocul loviturilor fizice provocatoare de dureri sfâșietoare se instalează șocul loviturilor psihice, ale amintirilor unor vremuri fericite trăite în cadrul obișnuit al unei vieți bine gospodărite de divinitate: iubire, familie, școală. Mai chinuitoare decât foamea și frigul sunt amintirile celor dragi și a clipelor fericite petrecute împreună cu ei, tot așa cum cazna cea mai cumplită trăită în detenție nu este cea îndurată de tine, ci de ceilalți.
„Nessun magiore dolore / Che ricordarsi de tempo felice / Nella miseria” (Dante, Infernul, V, 121-123).
Zăvorul vieții trăite în iadul de acum se închide și se deschide zăvorul către cealaltă lume, a copilăriei împărtășită cu frații și părinții, a școlii blagoslovite de dascăli inimoși și de colegi chivernisiți cu o prietenie netraficabilă și a iubirii, a celei dintâi jertfe pe altarul renunțării la sine pentru fericirea celui drag. Firele de beteală colorată se împletesc și se despletesc. Urina cu care dimineața ne spălăm chipurile istovite de insomnie crâncenă se preface în apa „vie” a tinereții fără tinerețe și a vieții fără de viață. Privirea morții e mai vie decât privirea celor ce aspiră la învierea din morți. Nu mai găsim dobânda promisă pentru faptele bune izvorâte din iezerul rugăciunilor. Ceapa credinței am stropșit-o și o înfulecăm cu o ură zămislită din adâncurile neființei. Nesinele se învârtoșează și ne învață teologia nemilei. „Ne”-ul suprem pune capăt chinurilor zilei mistuite între neagonisirea de bunuri și neirosirea a ceea ce dobândim acum, la trecerea punții. Opinteala viului ne îngrețoșează. Fără de viu am fi mai ușori și mai spornici în plutirea pe apele pierzaniei.
Căderea în lumea păcatului originar se face în timp și în trepte mici, dar la Pitești a fost o prăbușire totală și bestială în cele mai adânci caverne ale iadului. Străîntunecarea însoțită întotdeauna de frângerea de sine, te despoaie de tolba cu povești și de dulceața primelor rugăciuni, de amintirea sărbătorii în mijlocul familiei, când în jurul mesei se strângeau întotdeauna cei dragi și dintr-o aceeași sămânță, de cele dintâi jurăminte de dragoste față de ființa îndrăgită mai presus de orice, mai presus, la această vârstă, chiar decât Dumnezeu. Nu este o orbire mai mare decât cea a iubirii. Strigătele bestiale și înjurăturile te alungă din patria limbii. Te-ai născut pentru a te rosti ca ființă zămislită într-o lume orânduită după neamuri și seminții pe potriva menirii lor. Scribul de azi încearcă să se înțeleagă cu scribul de atunci pentru a pune o oarecare orânduială în suferință și în urmările celor îndurate.
Din clipa nașterii primim iadul și raiul făgăduit pentru a fi o măsură a vieții ce o vom duce, dar ceea ce nu știm e ceasul venirii lor, ceasul aducător de preaplinul păcii sau de osânda cea veșnică. Din necunoașterea acestora izvorăsc toate relele lumii în care pătimim. Scările tâlcuitoare dispar în nelumea groazei, neîngrădită și vărsătoare nu atât de sânge, cât de păcat. Nu răul ne pustiește, ci excrementele și măruntaiele acestui rău.
Ne sufocăm înecați în propria neputință și ne prohodim unii pe alții. Vie, din ce în ce mai vie rămâne spaima, mai vie decât cea mai pătrunzătoare durere. Când am ajuns să ne lovim între noi am plâns cu altfel de lacrimi, decât cele de la începutul schingiuirilor. Fiecare devenim tâlharul de lângă crucea celuilalt, din dreapta sau din stânga răstigniților de pe această Golgotă a disperării.
Perfectă a fost organizarea torturii și așijderea aplicarea ei până la cele mai mici detalii, cu preocuparea furibundă de a găsi noi și noi forme de distrugere a rezistenței celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai rămas. Suferința îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale și fără milă.
Nu știu cum ar fi îndurat Fiul lui Dumnezeu chinul răstignirii dacă ar fi fost crucificat de proprii săi ucenici. Comunismul este o zămislire a satanei și mă întreb dacă nu cumva, în acest sfârșit de mileniu, cel mai odios și mai teribil poligon de execuție apocaliptică nu a fost ales anume la Pitești împotriva studenților români, deoarece idealul lor de luptă pentru neam și credință creștină a făcut din ei cei mai redutabili adversari ai forțelor iadului, cei mai greu de îngenuncheat și de învins.
În ritualul satanic, ucigaș și sinucigaș, nimeni din grupul nostru nu a avut parte de o moarte fizică, dar toți am fost uciși sufletește. ne-am dorit moartea, victime și călăi de-a valma, cei mai mulți știind că nu există mântuire, că suntem deja dincolo de pragul răului și al mai răului aflat în starea lui cea mai pură. Mi-aș fi luat viața, dar îmi dau seama acum, că nu torționarii, ci Dumnezeu m-a împiedicat să comit păcatul capital și aceasta pentru a depune și eu mărturie pentru chinurile îndurate în infernul concentraționar comunist străbătut în anii tinereții. Mulți dintre cei torturați, după ce s-au lepădat de Dumnezeu și apoi s-au lepădat de satana, nu s-au mai lepădat decât de ei înșiși, murind cu destinul de martir împlinit, alături de semnatarii pactului făcut cu necuratul la trecerea punții dintre tărâmuri.
Plouă cu lovituri de pumni și de picioare. Curg pe trupurile noastre stropșite șiroaie de sudoare, de lacrimi fierbinți și de spaimă rece. Dacă lacrimile și sudoarea se datorează durerii nemaiîndurate vreodată, șiroaiele de spaimă își au izvorul în lipsa de înțelegere. De ce? De ce tocmai eu? Cu ce am greșit? Cine și când ne-a ales, ne-a cules pentru acest atât de crâncen experiment? De nesuportat sunt semnele de întrebare hărăzite să sporească de zeci, de sute de ori atomii de suferință. De ce eu? De ce? Urlă în fiecare dintre noi vinovățiile nesăvârșite, dar scoase la iveală de copitele ce ne izbesc neîndurător. Frica mă sugușă sau frigul? Îmi iau aerul. Îmi îngheață punga de lacrimi.
Chinuri peste fire se prefac în stropi de sineală și fulgi de funingine. Mi se așterne pe creștet giulgiul unui timp din care curge tărâța eternității. Dacă aș avea o oglindă, cred că aș putea să văd cum îmi albește părul în decursul unei ore. Singur părul devine alb într-o lume împărățită de negru. Negrul e lipsa de culoare în temniță și nu albul. Carnea, câtă mai este pe mine, mustește de pofta de a muri. M-aș ruga dar nu mai am cui. Zac într-o hazna a lipsei de speranță. Clopotul rugăciunii are limba tăiată. Despuiat de piele, dezbrăcat de carne nu mi-a mai rămas decât deznădejdea. Din răni curge sânge amestecat cu necredință sfâșietoare și simt cum fiarele îmi mursecă sufletul și în locul agoniei instituie starea de veghe continuă. Gol de cuvinte încremenesc cu mâna pe stilul înfipt în tăblița de săpun.

Eu sunt scribul…
Trebuie să mărturisesc păcatele făcute și nefăcute în cei douăzeci de neani trăiți sub Zodia Speranței. Începe să mă înspăimânte vidul de rugăciune, însoțind hăul imens al nopții din mine. Mă rog acum la îngerii răului, ca unul dintre ei să greșească lovitura și să-mi curme respirația. „Vrei și pernă, banditule?… Pune-ți mâinile pe pătură și până la ora zece stai cu ochii pe bec…” Mișcarea buzelor înseamnă rugăciune și aduce după sine alte lovituri.
Strigătele bestiale sunt ale schingiuitorilor, urletele sunt ale noastre, ale celor bătuți. Urletele nu-i mai impresionează pe slujitorii crimei plătite cu blesteme și sânge. Și, Doamne, pe ce preț! S-au obișnuit cu propriul sânge și cu propriile urlete. Durerea nu poate fi decât urlată și atunci urlu în hăurile căscate înlăuntrul meu. Urechea interioară devine o astfel de cavitate sonoră.
„…Urechea mea e-o Altamiră cu urletele pe pereți…” Mă rog din inimă, din ceea ce a mai rămas din inimă ca să pot pune capăt urletelor din mine și din afara mea. Frica de adevăr mi se oprește în gât, dar frica de neadevăr mi se aciuează în părul năclăit de sudoare și înălbit în câteva ceasuri, lăsându-mi chipul livid până la adânci bătrâneți și mult timp după aceea.
Ne bat la tălpi și, după ce ne încalță cu ciorapii roșii ai durerii, ne pun să jucăm pe jarul fricii. Cu limbi șerpuitoare și spurcate ne izbesc timpanele. Ne spală cu sare pe ochi. Cu mâini hrăpărețe culeg florile de nufăr crescute peste noapte în mocirla înlăuntrului nostru. Floarea otrăvită a renegării a înflorit în mâlul putreziciunilor fără de nume. Iedera denunțului, cea mai cumplită și mai otrăvită dintre plantele sufletivore, mă încolăcește căutându-mi ultimele fibre ale celui care am fost. Între două reprize intră în joc și nicovala. Nu loviturile cele mari, de baros, sunt cele mai insuportabile, ci acelea pricinuite de ciocăniturile mici, de argint, izbite în amintirea celor dragi. Nimic nu este mai dulce în această lume decât căderea în leșin. De nesuportat este orice infinit, dar, mai ales, cel ce stăpânește spațiul demenței. Nu mai e vorba aici și acum de pâinea noastră cea de toate zilele, ci de mântuirea noastră cea de toate veacurile.
Neputința de a ști în ce fiară te vei preface devine cea mai insuportabilă dintre temeri. Cât de sărac se dovedește a fi bestiarul imaginat de om în comparație cu cel întruchipat de dinlăuntrul fiecăruia. Din zori până în zori, păianjeni uriași țes în juru-ne o pânză a disperării din care călăii cos cu răngile și cu ciomegele o cămașă a nefericirii sau un giulgiu pe care, cred, în sinea lor, și l-ar dori mai degrabă pentru ei. Pe unul dintre noi l-au descoperit într-o stare de aplecare neobișnuită, sudat într-o temenea nefirească, cu gleznele strânse în jurul gâtului, cu poziția omului dornic să se ștranguleze, să se sinucidă în acest mod. Bolboroseala și sforăiturile fraților de insomnii și de suferință strigată până la înjunghiere mă înspăimântă. Așadar se poate dormi și după ce ai fost călcat în picioare și prefăcut în cârpă de șters pe jos și după despuierea de tot ce a fost cândva icoană și frumusețe.
La fel de cumplit ca pustiul din suflet este golul din minte. În lumea celor fără drept de cuvânt vorbele sunt niște bolovani și ele cad, izbindu-ne în locurile încă neatinse de pari, de pumni și de bocanci. Fulgerele loviturilor repezi sunt despicătoare de carne și de amintirea vremurilor de odinioară. Ne smulg din coridorul viselor de demult, când am dorit asemenea rândunicii să ne facem propriul cuib.
Urcăm pe un Turn Babel cu vârful în jos. Urcăm scufundându-ne în hăurile nesfârșitului pentru a atinge culmile răului, unde nu te mai poate apăra de tine nici haina cât de veche a unui verb. Note muzicale în bernă putrezesc pe portative de sârmă ghimpată. Cel mai asimetric fenomen social este cel al schingiuirii, unde o singură slugă a răului își transformă victimele în cadavre, sute și mii de cadavre, majoritatea fiind cadavre morale. Vom purta în piept și după moarte ecusoanele supliciilor îndurate, iar din iad vom ieși numai atunci când lumea întreagă se va preface în iad. Au fost concepute aici exemplare umane dotate cu cel mai înalt indice de bestialitate.

Eu sunt scribul…

Am ajuns la cea mai grea piatră de poticnire în așternerea acestor rânduri: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” Există asemenea cuvinte? Hârtia le poate primi fără să se nisipeze sau să se cenușească? Ar trebui să ai geniul unui scriitor precum Dante, autorul Infernului Divinei sale Comedii sau harul Sfântului Apostol Ioan, creatorul Apocalipsei, pentru a pune în cuvinte suferința îndurată de cei ce au trecut prin malaxoarele urii satanice. Neuitarea unor întâmplări oribile se exprimă prin nerostire, prin imposibilitatea așternerii lor pe hârtie. Neputința însăilării de litere au avut-o și câțiva mari Sfinți Părinți. Sfântul Apostol Pavel mărturisește nevolnicia de a încredința scrierii trăirea pe care a avut-o când a fost urcat până la al treilea cer. Aceeași neputință o mărturisește și Sfântul Antonie cel Mare și fiul duhovnicesc al acestuia Avva Ammona, care într-o scrisoare adresată ucenicilor le spune despre o „stare” pe care n-o putea încredința scrisului, promițându-le că o va descrie când vor fi față către față. Tot ceea ce depășește puterea înțelegerii lucrului săvârșit, depășește și puterea exprimării lui. Sunt deci momente, când hârtia se dovedește în fața cuvântului scris mai nestatornică decât nisipul.
Cuvântul este Dumnezeu, ne spune Sfântul Apostol Ioan. În planul comunicării diavolul îi este mult inferior Domnului, căci palide sunt, fără sămânță și rod sunt vorbele, care încearcă să cuprindă, nu adevărul, ci realul Piteștiului. Cum să rostești fără grai ceea ce este al cuvântului. El este de la Dumnezeu și al satanei este necuvântul, lipsa de grai, rostirea în lacrimi a deznădăjduirii. Din pântecele neantului s-a născut neputința rostirii și iată că încă mă aflu acolo cu piedica pusă la limbă. Totul muțește în mine și se preface în ură și în teamă.
Repede învăț scrierea cuneiformă, căci în cuneiformă trebuie să scrijelesc pe săpun ceea ce la securitățile județene lectori analfabeți în ale limbii române, vor citi și le vor tălmăci după știința și nemernicia lor.
Indecența tăcerii mă obligă la o repetată evocare a bestiarului piteștean. Nu puțini sunt cei ce îmi spun că tăcerea e odioasă, fiind o suferință tratabilă prin vacarmul cotidianului. Pentru noi, cei veniți de dincolo, e singurul mod de a supraviețui, fiindcă suntem martorii și producătorii unui mesaj anume hărăzit a nu fi descifrat vreodată. Cuvântul dintâi, Cuvântul temei e Cuvântul Dumnezeu. Nu-i destulă prihănirea lui. Mai întâi și mai presus de orice trebuie să aibă loc nimicirea Lui cu toate mijloacele. Luați-L, sfârtecați-L, nimiciți-L. Să nu mai rămână vocală pe vocală și pulbere să se aleagă de scheletul consoanelor. Dar mai periculos este albul sonor, puritatea Cuvântului gândit doar și atunci sunt scoase din cuștile gâtlejelor schelălăiturile, împroșcarea cu lături onomatopeice, scoase din haznale de gemete. Durerea fără cuvânt e o durere absolută, fără ecou și fără umbră și cel dintâi nimicit trebuie să fie El, Cuvântul. Căderea din Cuvânt precede căderea în lume, într-o lume a sunetelor, timbre sonore lipite pe buze pentru a fi culese apoi de îndrăgostiți și aranjate după culori și semne în clasoarele inimii.
Cuvântului i se opune înverșunarea numărului. Cuvântul înseamnă mântuire, numărul înseamnă irosire. Nerostirea este consecința neiertării, făcând greu de înțeles și de acceptat „precum și noi iertăm greșiților noștri”. Fiara cea Mare, înfricoșătoarea Fiară Apocaliptică nu are nume. Are număr. Numărul ei este 666. Puterea răului, a numărului, a atins apogeul.
În Vărsător va împărăți 666, așa cum în Pești împărăția a fost a lui 33, anul Învierii și al Mântuirii. Numărătoarea s-a arătat a fi și ea un instrument al teorii:
„În numele legii … 1, 2, 5, 10, 25 …”
„Ia pe 5 și ține aproape.”
Dimineața și seara, timp de ore chiar se oficiază ritualul număratului pe rânduri: „… 5, 10, 15 …”
Numărul a devenit un tatuaj al sufletului și jupuirea lui este imposibilă. Suntem în cameră 66. 22 fac rândul din față la cele două numărători zilnice, urmăm noi, cei 22 aduși la înjunghiere și alți 22 în spate. La ora 6 se face deșteptarea de dimineață. Fiecare zi stă astfel sub semnul Anticristului. Ora pusă în fața efectivului face din fiecare felie de viață o ofrandă adusă Ducă-se-lui pe pustii. Pe un viitor act de identitate, dacă îl vom mai dobândi, chipul nostru nu va mai fi însoțit de nume, ci de un număr pus pe piept și nu peste mult văleat tatuat ca semn al înrobirii pe veci. Număr sunt și voi fi și în veac și mult timp după aceea.

Eu sunt scribul …
Căderea în subteranele unde colcăie abjecția, prilejuiește gândul că s-ar putea confecționa un abjecțio-metru, capabil să quantifice monstruosul prăbușirii în adânc, dar chiar și un asemenea gând intră în sfera celei mai pure abjecții. În cadrul crimei instituționalizate numai canibalismul nu s-a practicat în forme organizate, deși foamea feroce ar fi putut face posibilă o asemenea deprindere. Foamea, mușcând din măruntaie, ne-a întors sufletul pe dos, prefăcându-ne în otrepe ale josniciei, culcușuri ale căderii în animalitate. Poate că unii dintre noi, puțini cred, ar fi putut deveni șacalii propriilor frați aflați în agonie. Cu cât ne este pântecele mai supt, cu atât mai uriașă crește foamea din noi, transformându-ne ființa în fiare, fie fiare jertfitoare, fie fiare prădătoare. Un inventar al unor asemenea stări de conștiință nu va putea fi făcut în lumea aceasta cu instrumente capabile să măsoare fapta sau fărădelegea omenească. La securitatea din Lugoj am invidiat cățelandrii, care, în curte, lipăiau din castronul cu lapte cald și înfulecau coltucurile de pâine albă sub privirile noastre lacome și hămesite. După ce săptămâni de zile am primit doar două felii de pâine și o cană de zeamă caldă, inodoră și incoloră, am ajuns să ne ridicăm de pe păturile întinse pe jos clătinându-ne și să pășim ținându-ne de pereți. Și ca și cum foamea nu ne-ar fi fost de ajuns, nouă, celor tineri, la recomandarea medicului, torționar și el, ni se administra de două ori pe zi câte o lingură dintr-un sirop amărui pentru poftă de mâncare. În timpul anchetei din ce în ce mai brutale, lefegii crimei au practicat și un foarte original troc: dai o informație utilă, primești două felii de pâine în plus, iar dacă informația se dovedea extrem de prețioasă, aveai șansa să ți se restituie pachetul primit de acasă, confiscat la începerea regimului de drastică anchetare a unui trecut în care nu ne-am manifestat decât credința într-un Dumnezeu al oamenilor și dragostea față de propriul neam.
La Pitești, dacă n-au putut să ne pună pe ruguri și să ne dea foc, așa cum ar fi vrut, se mulțumesc să ne ardă pe dinăuntru. Mâncarea din hârdăul pentru camera noastră este foarte fierbinte și primele porții le primim noi, schingiuiții. Obligatoriu ne aliniem în fața gamelelor și la un ordin anume ne aruncăm pe burtă și, fără să ne folosim de lingură sau de mâini, sorbim în cea mai mare grabă fiertura fierbinte. Este singurul mod de a scăpa de un supliment de ciomăgeală. Cel ce rămâne ultimul din sorbit se alege cu o porție zdravănă de bătaie, fierbinte și ea, ca supliment la foamea ce ne mistuie și ne va mistui până în Noaptea de Apoi. Ne legăm la mâini cu frica bătăii și ne întrecem până la ultimul strop lins pe nerăsuflate. Pentru cea mai mică greșeală mardeiașii mulțumiți de mâncarea primită în porții mai consistente, ne aplică lovituri dintre cele mai dure. Au acum o poftă sporită de a bate, lovind cu sete. Sete ne e și nouă, dar gura de apă dorită cu ardoare ne este interzisă. Vasul de umilință se umple și el peste măsură. Plantonul rade hârdăul adus de caraliu după ce mâncarea a fost împărțită la toate celulele de pe etaj. Noi stăm în continuare, preț de o jumătate de oră întinși pe burtă. Coltucul de pâine și bucata de carne, atunci când este, trebuie să le înghițim fără să le mestecăm, pentru că legumitul lor, la foamea ce sporește cu fiecare zi, este o senzație de fericire interzisă și ea. Bucățile de pâine sunt pietroaie înghițite în grabă pentru a nu mai simți gustul făgăduit fiecăruia în Tatăl Nostru. O perioadă relativ lungă am halit întinși pe burtă mâncarea de prânz și de seară. Uneori primim ca supliment câte o gamelă de gogonele, foc de sărate și stricate, și ele lasă mult în urmă imaginea gamelei din care sorbeam cu satisfacție amară terciul subțire sau întunericul surogatului fără gust. Gogonelele trebuie înghițite pe nemestecate, în cea mai mare viteză. Urmează setea chinuitoare, imposibil de astâmpărat. Hârdăul cu apă este lângă ușă. Schingiuitorii beau din el pe săturate și fac și risipă, pe când noi ne mulțumim să înghițim în sec, legumindu-ne doar setea și foamea, însoțitoare a bătăilor neîntrerupte.

1 ITȘETIP = palindromul cuvântului PITEȘTI








Buracu E. Mihai, născut pe 24 ianuarie 1930, elev , a fost arestat de securitatea Caransebeș și Lugoj și trimis la Tribunalul Militar Timișoara, care l-a condamnat la 2 ani prin sentința 1766/09.12.1949. A trecut pe la Târgșor și Peninsula, de unde a fost trimis disciplinar la Pitești, unde a stat 5 luni în Camera 4 Spital. După expirarea pedepsei, la 06.05.1951 prin decizia 379/30.08.1951 i s-au dat 24 luni pedeapsă administrativă, la expirarea cărora a mai primit alte 12 luni prin decizia 586/1953. A executat pedeapsa în lagărele Bicaz, Onești și Borzești, eliberându-se după 5 ani de la condamnarea de 2 ani.”

Cicerone Ionițoiu, Cartea de Aur a rezistenței românești împotriva comunismului, Ed. Hrisovul, vol.II, 1996, pag.90

Nota: ITȘETIP = palindromul cuvântului PITEȘTI






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=49