Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Stefan Arteni. Reciclarea marxismului

Stefan Arteni
Reciclarea marxismului
“Memoria culturala pastreaza rezervele de cunostinte din care un grup va deriva constiinta unitatii si particularitatii sale,” scrie Jan Assmann. Memoria culturala apare in mod concret in forme lingvistice, vizuale si rituale.

Ştefan Arteni

Reciclarea marxismului

“Memoria culturala pastreaza rezervele de cunostinte din care un grup va deriva constiinta unitatii si particularitatii sale,” scrie Jan Assmann. Memoria culturala apare in mod concret in forme lingvistice, vizuale si rituale.
Teoria gramsciana sugereaza ca hegemonia culturala va fi realizata cu ajutorul unei retele de institutii, relatii sociale si idei. Hegemonia se va obtine prin folosirea si controlul sistemelor ideologice ca educatia si mijloacele de comunicatie. Pe scurt, hegemonia culturala inseamna dominatie politica realizata pe calea dominatiei ideilor. Iata de ce in Occident studiile umaniste si arta au fost treptat acaparate de exponentii unei ideologii pretinse ‘progresista’ adica de catre marxisti de toate nuantele. Foucault, Derrida, Buerger, Giddens, Latour, Habermas, Negri, Agamben, si-au adus unul dupa altul contributia la stergerea memoriei si inlocuirea ei cu jargonul teoriilor critice. Pierre Nora a declarat: “Vorbim atat de mult despre memorie pentru ca memoria nu mai exista.” Uitarea. Urmata de uitarea uitarii.Autopitestizare, cum spune Paul Goma. Iata cum, paradoxal, tinerii din societatile central si est-europene chemate astazi post-comuniste au devenit recipientii unui postmodernism occidental neo-marxist. Iata de ce Heidegger si Luhmann, pentru citirea carora este nevoie de ceeace in vremuri apuse se chema cultura generala, si este nevoie de una vasta, sunt marginalizati.
Anul trecut a avut loc aniversarea revolutiei maghiare din 1956. Oare isi mai aduce cineva aminte de ultimul telex trimis de directorul Agentiei de Stiri Maghiare, cu putin inainte ca biroul sau sa fie distrus de artileria sovietica? Telexul se incheia cu cuvintele : « Vom muri pentru Ungaria si pentru Europa. » Dar despre care Europa vorbeste mesajul? Cultura Occidentului fusese, din pacate, posedata de obsedantul marxism – Raymond Aron il numea opiu pentru intelectuali. Este suficient sa ne amintim doar de faimosul Alexandre Kojeve, cel care a fost mentorul marxismului francez, cel care se declara ‘constiinta lui Stalin’, cel care se pare ca a sugerat refacerea Imperiului Roman de Apus care astazi se aseamana mai degraba imperiului Carolingian cu al sau ‘Drang nach Osten’.Si nu este de mirare ca ziarul Le Monde a publicat cu cativa ani in urma o mica nota care putea fi citita si pe internet: faimosul Kojeve era agent sovietic de influenta.
Intentionam de fapt sa scriu doar cateva randuri despre artele plastice ori artele frumoase in contextul cultural al secolului trecut si in cel al noului milemiu, dar iata, trebuie sa ma corectez dela inceput, termenii folositi sunt considerati elitisti, ar trebui sa folosesc termenii corecti politiceste, adica artele vizuale ori cultura vizuala. Altfel voi fi acuzat ca aplic o hermeneutica care exclude, ori de "blocaj comprehensiv” [citire dela Gheorghe Sabau, Observatorul Cultural nr.177,] dat fiind ca si in practica zilnica demonstrez o predilectie pentru arta picturii, descrisa de Irina Sandomirskaia ca “un medium deosebit de reactionar.” O betie de cuvinte. Alte exemple: teorie marxiana [expresie preferata in cercurile academice americane] in loc de marxism, glocal [global+local], classicism sovietic in loc de realism socialist, arta activista, muncitor cultural, samd. Si o voita confuzie a conceptelor: intre natiune si stat, intre nationalism si sovinism, intre imagine si arta vizuala, intre comunicatie si informatie, samd.

Astazi, curatorii de seama sunt grupati in Uniunea Imaginarului, organizatie situationista [internationala situationista, influentata de Marxism si de avant-garda artistica, a fost creata de Guy Debord si a avut un rol important in miscarile din 1968 in Franta.] Organizatorii marilor expozitii internationale – Bienale, Manifesta, Documenta – s’au declarat revolutionari in cultura si activisti in rezistenta impotriva capitalismului tarziu. Boris Groys, theoretician marxist al artei educat in Uniunea Sovietica, curatorul expozitiei din 2003 dedicata realismului socialist si intitulata Comunism: Fabrica de Vise [sic], este cunoscut pentru sugestia ca ambitiile estetice ale avantgardei sunt legate de ambitiile politice ale ideologiei totalitare. Groys afirma ca realismul socialist poate fi considerat drept culminarea si complectarea avantgardei.

In 2008 se vor implini 50 de ani dela evenimentele faimoase ale anului 1968 petrecute in capitalele Europei de vest. Revista www.artmargins.com care apare pe internet anunta ca asociatia www.socialeast.org [se citeste socialist si in limba engleza] organizeaza un seminar care “va examina mostenirea multipla lasata de anul 1968 artei contemporane, concretizata in noi practici ca dematerializare, performanta si noi media; critica sociala si critica institutiilor; impactul miscarilor politice asupra artei. Va considera deasemenea implicatiile contemporane ale miscarilor sociale si ale radicalismului artistic din 1968...” Seminarul va beneficia de comentariile a doi teoreticieni ai culturii: Susan Buck-Morrs, discipola a scolii din Frankfurt, si Slavoj Žizek, teoretician Lacanian autoproclamat stalinist, care, printre multe altele, a publicat si un eseu intitulat “Sa il repetam pe Lenin.” Este evidenta nostalgia pentru revolutia tinerilor intelectuali marxisti occidentali, revolutie inabusita de la distanta in August 1968 de catre tancurile sovietice intrand in Praga.

Iar cat privaste Primavara din Praga, iata ce spune Lara Weibigen dela Universitatea Yale: “Proectul meu va consta in a demonstra evolutia performantei cehe dela acte de rebeliune ludica in anii saizeci la ritualuri corporale intime si masochistice in anii saptezeci, legate de evenimentele anului 1968 si urmarile acestora, in special auto-imolarea publica a studentului in filozofie Jan Palach in ianuarie 1969. De fapt, sinuciderea performativa a lui Palach poate fi vazuta ca modelul actiunilor artistice cehe ale anilor saptezeci.” Atat.

“Pustia creste,” scrisese candva Nietzsche.

Stefan Arteni