Cezar Pricop. Numeri. (I) - Note despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu
Data: Sunday, February 18 @ 13:05:19 CET
Topic: Historia oculta


Cezar Pricop ne trimite spre publicare un text lung, despartit in trei parti, pe tema relatiilor dintre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu, dar nu numai. Lectura atenta a jurnalelor si altor documente tiparite sau aflatoare pe Internet permite autorului sa depaseasca impresionismul critic evlavios si superficial.
Cine este Cezar Pricop? Născut în 1964, Huși. Studii în București - cibernetica (orașul unde acum și locuiește). A debutat cu poezie în adolescență. Dar, într-un exces de luciditate, ca o consecință a lecturilor din Eliade, distruge toată creația poetică, convins de-acum că acest tip de exprimare adancește (și cultivă) sentimentul melancoliei (morbid) – reproș (ori mai degrabă o constatare) adus românilor de către Eliade în scrierile sale din tinerețe (în cea mai mare parte). Considerat foarte informat (specialist?) in opera lui Eliade (eliadelogie?). A locuit o vreme în Germania (2 ani). Datorită activitații sale profesionale călătorește foarte des în străinătate, mai ales în SUA, unde și petrece foarte mult timp. Colaborează în special la reviste culturale editate în strainătate.
Cartea sa “Patria de carton”, Editura Paralela 45, decembrie 2005, care s-a epuizat din librarii în cîteva săptamîni, a suscitat un interes spectacular (se are în vedere ediția a 2-a, adaugită). În volum îl inventează (îi face portretul), mai mult sau mai puțin imaginar, asasinului lui IP Culianu și tratează relația dintre cei doi savanți pe fondul unor date autobiografice, dar și încearcă ca să descifreze unde stă eșecul românilor (d. p. d. v. istoric). Toate acestea printr-o metodă epică alertă, pe alocuri colocvială, acaparatoare, poate un pic cam prea pătimaș construită. Autorul a denumit-o scriere secvențială. Dar Ioan Bogdan Lefter spunea, la lansarea cărții, că e un gen literar de inspirație pur Occidentală, mai precis de tip nord-american.

Nu cred ca întrebarea finală privind 'eșecul românilor' este bine formulată, deci pertinentă. Nu se poate opera cu pseudo-conceptul Românii. Dar cercetarea unui presupus 'eșec' (definibil doar daca știm care a fost proiectul la care ne raportam) merita să fie dusă pînă la capăt. Cîteva grupuri de intelectuali au avut proiecte pentru Romania în epoca moderna,adica de la 1821 incoace. Nu folosesc intentionat notiunea de generatie, care nu se suprapune si nu are cum se suprapune, grupurilor la care ma refer : Pasoptistii, Junimea, Unionistii, Scoala lui Gusti si Grupul Criterion. Deci orice analiza care vrea sa ramina si istorica va trebui sa descrie rezumativ macar proiectele "societale" ale acestor grupuri ca si contextul, viziunea si analiza lor geopolitica. Este probabil ca, mai bine decît oricine, Cezar Pricop stie unde se afla punctele sensibile ale studiului său. Ceea ce îmi permite să sper că va reveni și aprofunda. Sau că, poate, va ataca dificilul subiect și dintr-un alt unghi. Asymetria este bucuroasă ca îl poate avea printre colaboratorii săi. Bine-ați venit printre asymetrici.
Dan Culcer


Cezar Pricop

Numeri. Note despre Mircea Eliade și I.P. Culianu
Partea I

În Memorii (vol. 2, Editura Humanitas, București, 1991, p. 23), Mircea Eliade scrie c-ar fi rămas închis „aproape 40 de zile”, pe când Nina, prima lui soție, într-un memoriu adresat Regelui afirmă că, „a fost reținut 17 zile”. E firesc ca, după atâta timp, să nu-și mai amintească exact numărul zilelor în care a stat sub anchetă la Siguranța Generală, exemplar rămâne însă semnificația numărul 40, care, în eschatologia creștină (și nu numai) este un număr simbolic. Unele exemple, dintre multe: Iisus, dus de Duhul în pustie, postește și este ispitit de Diavolul timp de 40 de zile și 40 de nopți (Matei, 4 – 2,3); în practica ortodoxă revelația celor 40 de Liturghii rămâne itinerantă; 40 de zile de la Paște până la Înalțare – o altă hierofanie.
Trebuie să recunoaștem acuma, fără tăgadă, camuflarea sacrului, de tot, în profan: nu reușim deloc ca să „vedem” semnificația celor 60.000 de morți ai revoluției din decembrie. Nimic mistic – nimic eschatologic, poate doar un pic mai mult simpatomimetic. Căci, iată, 60.000 de oameni anunța ludic postul de radio Europa Liberă că au murit în zilele acelea, vă mai amintiți?; apoi toate ziarele occidentale titrau știrea asta. Ce coincidență! În 1950 funcția Europei Libere era deținută de Radio Madrid – și ea anunța „eufemistic” că 60.000 de români se luptă cu comuniștii în Carpați, în munți și, în completare, că sunt sabotaje peste tot: La București nu mai există electricitate, tramvaiele nu mai circulă – of, tramvaiele acestea! (vezi Virgil Ierunca, Trecut-au anii, Humanitas, 2000, pag. 158).
Știrea era difuzată cu două zile înaintea sărbătorii de 23 August, ziua în care V. Ierunca notează în jurnal că scuipă pe speranțe, timp și credințe, exasperat de C. Vișoianu, care, de la microfonul BBC-ului, îndemna românii ca „să comemoreze data de 23 august”.
În noiembrie, același an, poetul legionar Horia Stamatu pleacă în Spania ca să țină cifra sub control (!?). Definitiv. Și Virgil rămâne întristat. De ce? Pentru că, așa cum scrie el încă de la începutul cărții, în „De ce?”-ul care ține loc și de prefață – și specifică peremptoriu –, că fără îndoială Horia Stamatu este „unul dintre poeții majori postbelici”, dar, din nefericire pentru noi și din fericire pentru el, sau invers, acest lucru „rămâne un secret de inițiați” – inițiații noștri! (sbl. mea, C.P.)
Se poate! Mie îmi place să cred că e vorba de autoapărare. Că tot veni vorba de UK, prin postul de radio BBC citat mai sus: în La apa Vavilonului (vol. 2,, Humanitas, 2001), Monica Lovinescu, la pagina 185, scrie că afacerile „cu «material uman» se tratau la o adresă secretă de la Londra”.
Era vorba de o încercare de a-i răscumpăra libertatea lui Constantin Noica. Și continuă precum că din păcate, „Ni se ceruse un preț exorbitant, înzecit față de cel curent”.
Deci nu era prima dată când se încerca asemenea tranzacții, și au mai existat și reușite – dar fără evocarea unui singur exemplu, din păcate.
Asta pentru a demonstra că nu radioul Europa Liberă era „centrul”, ci era doar un mijloc de transmitere a informațiilor care le parveneau și lor; nu aici se făcea șă se desfăcea, așa cum s-ar crede. Au fost și Ieruncii intoxiocați, manipulați, deviați, interpretați? Dacă da, așa cum sugerez eu, de către cine domnule? Monica Lovinescu ne convinge că cifra le-a fost servită și lor de altcineva. Nu sesizează, ori nu interpretează informația dată de Radio Madrid, notată de soțul ei în jurnal, și scrie: „Numărul victimelor – 60.000 anunțat oficial, reducându-se după aceea la vreo 400.” Constatând că au fost păcăliți. Ca noi toți?
Alexandru E. Ronett, în calitate de licean la „Aron Pumnul” din Cernăuți, intră într-o „Frăție de Cruce” unde, prin anul 1937, aude discutându-se de Mircea Eliade. Nu are importanță dacă Eliade a fost sau nu membru sau candidat al partidului „Totul Pentru Țară”, important este că în ședințele lor „se discuta” despre el – acest lucru este credibil, restul nu poate fi verificat. Doctorul Ronett, cu ocazia prigoanei legionarilor din ’40, este arestat și închis la Craiova. Cu toate acestea el scapă și ajunge la Chicago unde își echivalează diplomele. În SUA, reușește să-și facă „cunoscuți” prin „Senat, Congres, cât și la Casa Albă”. O să fiu direct: un legionar declarat, cu „stagiu la pandaimos”, are acces la personalități din instituțiile statului american... de la care aude că Mișcarea s-a divizat în trei părți: o parte are sediul la Madrid, condusă de H. Sima, o grupare mică din Germania și Italia este condusă de un „Comitet”, iar gruparea „vestică”, USA și Franța, este condusă de către Mircea Eliade. Cei doi nu s-au văzut niciodată, nici în țară, nici în Europa. Cum însă Eliade are nevoie de un dentist, ajunge „ca din întâmplare” în cabinetul doctorului Ranett, care-i prezintă o copie al unui document al armatei americane din care obținuse informațiile respective, enumerate mai sus (n-are importanță dacă documentul a existat sau nu, important este că se discută...), și-i spune: „Vezi maestre...”! La care „maestrul” neagă, „ca eronată”, cu toate astea zâmbește (gestul acela care imită... apa!?). Amândoi convin că toată activitatea lui Eliade a fost și va fi „pur academică”. Și nu e singura dată când „maestrul” are nevoie de „dentist” – îmbătrânindu-se! – sau de teamă: „C-o să-i cadă în țărână, dinții, de mizerie.” (George Topîrceanu). Așa că mai trece pe acolo.
Din ciclul „știați că”: A existat în America o Ligă Anticomunistă Mondială (WACL) în care se aflau reprezentanții a o sută de țări? Iar România era reprezentată de Alexandru E. Ronett de la care Eliade primea mereu rapoarte și informări, inclusiv asupra a tot ce se plănuia la „centrul” de la Madrid (!?) Cel puțin așa se vorbește... (important, că se vorbește...)
Când Aliații au eliberat Germania, mulți dintre legionarii prigoniți de Antonescu erau internați prin lagăre, alături de evrei, la indicația lui Hitler. Grupul Ranett se afla în lagărul din Fichtenhaim. În lagărul de la Buchenwald se afla și Ilie Olteanu, un fost director al Băncii Naționale, implicat în „cazul Iorga” de care „grupul mare” se desolidarizează. Se știe, Eliade nu a aprobat niciodată uciderea lui Iorga; la aflarea veștii el a intrat în „vagotonie”. Cei doi se cunoșteau foarte bine, Ranett cu Olteanu. După război Olteanu pleacă la Roma unde se convertește la catolicism, iar apoi ajunge și el în State unde lucrează un timp la o fabrică de ... lanțuri, în Milwuakee. Se reintegrează în comunitate româneacă, iar la pensie se stabilește în Detroit unde trăiește pe picior mare: face dese călătorii în Europa, își aduce restul familiei în State etc. Dar curând unii șefi legionari realizează că Olteanu prea vrea să știe multe, adică se interesează în mod suspect de toți români, dar mai ales de cei mai cu renume, inclusiv de Eliade. În 1980, un procuror de la imigrări îl amenință cu deportarea. Probabil că era prea târziu pentru a se mai retrage, fiidcă intră pe fir și instituția din cadrul Ministerului Justiției american care se ocupa cu descoperirea naziștilor și a criminalilor de război (OSI). Curând Ilie Olteanu moare de-o moarte...bună, sau convenabilă pentru toată lumea. La aflarea veștii Eliade ar fi spus: „Istoria noastră e plină de asemenea ticăloși”. Nu contează dacă a zis chiar așa... Întrebare: Ilie Olteanu a fost anchetat ca criminal de război (iertați-mi cacofonia), ori ca spion comunist? Dacă e să ne luăm după ce scrie Monica Lovinescu, care ne spune despre dificultățile pe care le avea cu autoritățile americane când era vorba de a incrimina implicațiile Securității în diferite acțiuni, putem înțelege cum lucrau americanii. Citez: „.. cu greu am putut obține (și era Bernard, care știa să se lupte cu americanii) să descriu în câteva minute faptele, fără nici o trimitere la... Securitate. Același lucru când s-a pus o bombă la München. Au tăcut chitic. Nu aveau probe.” Dar probe despre implicările doctorului Ranett care se intitula „Șeful Mișcării legionare”, or fi existat? Sau altfel: știa Eliade că „doctorul” e „activist”, mai mult, șef al legiunii, când s-au dus împreună la un alt mare comandant legionar, Vasile Posteucă, care era pe moarte ca să-l întrebe: „Ce mai faci, Vasile?”; cu toate că acesta, citez: „se convinsese că nu mai eram «bun patriot» și a început să mă atace în publicațiile exilului”? A fost sau n-a fost Eliade legionar? Poate că, de la un moment dat, doar a fost „obligat” să joace un anumit rol, poate că a trebuit să colaboreze cu voie de la „stăpânire”, dacă nu, altfel, i s-ar fi întâmplat ceva rău... E ușor să fii categoric. Dar, sub aspectul luptei anticomuniste, au făcut bine legionarii că au organizat totuși ceva? Dar ei au organizat oare? Sau cine? Așadar, vrei să găsești argumente ce-ar susține faptul că a fost antisemit? Găsești cu carul... Vrei contraargumente? În egală cantitate, poate chiar mai mult...
Să luam altă mărturie, mai... neutră. În 1986, celebrul disident, preotul Gherghe Calciu-Dumitreasa, se hotărăște să-i facă o vizită lui Eliade pentru a-i mulțumi pentru că înființat „comitetul de salvare al părintelui”. Părintele locuia în Cleveland. Din... întâmplare, în același oraș mai locuia un „legionar bătrân”, pe nume Victor Corbuțiu. Acesta îl anunță că frații Ronett vor veni cu mașina de la Chicago pentru a-i lua să-i ducă la Eliade, care i-a primit imediat. Părintele mărturisește că în cele din urmă s-a ajuns la a se discuta despre tinerețe, despre Mișcarea legionară și despre Nae Ionescu. L-a mai auzit pe Corbuțiu spunând cum că păcatul cel mai mare al șefilor legionari a fost încălcarea „jurământului sărăciei de bună voie”. Și până și el s-a arătat surprins întrebându-se cum este asta posibil, că toți legionarii pe care el i-a întâlnit prin închisori erau „vai mama lor!”, iar alții, ieșind din închisori, ori muncind prin fabrici, prin Occident, cum de au avut timp să se îmbogățească? Nu cumva...!?
În prelungirea acestor suspiciuni, mă întreb de ce unii evrei i-au reproșat cu atâta vehemență lui Nicolae Steinhardt convertirea la ortodoxie. De ce aceste reproșuri au venit după ce monahul s-a apropiat suspect de mult de Virgil Ierunca, de cercul de la Paris? Dar asta-i o altă treabă... Închid paranteza.
Imaginați-vă că la acea vreme Culianu se afla în preajma savantului (celui mai mare istoric al religiilor din toate timpurile, al ultimului mare umanist al epocii moderne etc.), care, de n-ar fi avut neșansa de a fi român, și trăi în epoca tanatofobiei – o teamă, dar și o obsesie de moarte – ori poate că tocmai din cauza acestor implicații –, ar fi dus la... „revizuirea sistemelor filozofiilor umane”; un singur om, care, pentru a-și scrie opera, a trebuit să țină piept tuturora, să-i împace pe toți (securiști, comuniști, legionari – puneți apoi negația „anti” în fața lor –, apoi vânători de naziști, de antisemiți, febeiști, CIA-iști, agenți, justițiari; dar și proletcultiști, românofobi etc.)
Nu „meseria de a trăi”, ci arta de face „elogiul vieții”, nu principiul: fără compromisuri, ci asumarea minimală... și atributele unui optimism al existenței ar mai putea continua, dar mă opresc aici. În această perioadă și sub aceste condiții își face apariția și Culianu, un mare naiv, un hipersensibil, unul care-și construia cu disperare „arta fugii” din lume, unul care nu știa „nimic despre România” – iar Eliade îl ia, mai mult sau mai puțin ocrotitor, sub aripa sa, fără măcar să realizeze prea bine de ce, nici măcar „semnele” nu-l obligă să facă această alegere; de ce nu l-a ales pe Marghescu, ori pe oricare altcineva, să-i pună ordine în hârtii? (Dar numai în cele care se ocupau de disciplina lor „nefericită”); poate că nu Eliade a ales, ci invers.
Cuprins de oarecari remușcări, că nu a prezentat la timp prefața pe care i-o solicitase editorul francez al cărții lui Culianu, Expériences de l‘extase, Eliade scrie, la 1 august 1984: „Admirația mea pentru Ioan este sinceră și fără margini. (...) Sper că voi putea scrie odată tot ce gândesc despre Ioan Culianu.”
N-a apucat, n-a putut, din motive de timp și priorități, ori a avut o reținere... strategică? Cu mulți ani în urmă, cu nouă ani, în 1975, Eliade notase în jurnal: ”...și sper că vom putea să stăm puțin de vorbă. Băiatul a venit la Chicago ca să, «pasămite», lucreze cu mine. Ne-am tot întâlnit, dar rareori am discutat de ale noastre...” Adică lucruri care țineau exclusiv de istoria religiilor. În intenția și grija lui de a-l proteja pe Culianu de istorisiri, întâlniri și implicații neplăcute, Eliade nu l-a avertizat și nici nu l-a pregătit pentru o bătălie politică, prezentă ori viitoare, mai precis, nu l-a crezut capabil; nici nu și-a dorit să devină capabil. Culianu trebuia să rămână un istoric al religiilor.
Dar marele naiv, „timid și cutezător”, nu se dezminte: cuprins de remușcări e gata de a se recăsători cu o evreică (gata de-a deveni evreu), cu „o profesoară , extatică, vorbind de veverițe și desenând inimioare”, cum consemnează Monica Lovinescu, indicând că descrierea i-a fost făcută telefonic de către cumnatul lui Culianu, Dan Petrescu. Un naiv gata de-a plăti toate oalele sparte devenind mai patriot decât „patrioții”, crezând că revoluțiile pot fi spontane; orbit de propriile convingeri și succese, plus de bucuria că putem scăpa țara de ruși si de comuniști, n-a mai văzut nimic. Culianu era prea fericit.

(-va urma-)
Note
* Apud Mircea Handoca, în „Cuvânt înainte” la Memorii,), vol. I, Mircea Eliade, Editura Humanitas, București 1991, p. X. Dar imediat după evenimente, într-o scrisoare către Emil Cioran, datată 27 februarie 1939, Eliade confirmă cele 17 zile – „Zdrobit la Prefectură”. În Mircea Eliade, ...Corespondență A-H, op. cit., p. 157.
* Monica Lovinescu, Jurnal, Editura Humanitas, 2003, p.80.
* Monica Lovinescu, Jurnal, op. cit., p. 143.
* Mircea Eliade, Jurnal., Editura Humanitas, 2003, p.85.
* Mircea Eliade, Jurnal., op. cit., p. 200.
* Monica Lovinescu, Jurnal, op. cit., p. 143.
* Unele dintre informațiile din acest capitol le-am cules de pe Internet, de pe site-urile oficiale ale unelor organizații legionare din Occident și le-am discutat cu unele persoane care se îngrijesc de aceste pagini electronice. Pentru a respecta legea, nu consemnez adresele web, iar persoanele respective au dorit să-și păstreze anonimatul.






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=335