Titus Filipas. Legenda bisericilor pictate
Data: Tuesday, February 06 @ 18:17:01 CET
Topic: Memoria


Cultura românească arăta Frankenstein de maryshelliană când adera, prin academii și universități, –exemple superbe de "forme fără fond "–, la valori propulsate în Vestul Europei. Ne pare rău că spunem așa, dar Bogdan Petriceicu Hașdeu, –să amintim numai Etymologicum Magnum Romaniae–, și Nicolae Iorga au fost primii căutători de "organe expirate " în sertarele de morgă ale bibliotecilor europene, diligenți autori de "post mortem" încopcieri cu sfoară găsită în fosele septice ale civilizațiilor, în alcătuiri ce nu dezvoltau un sistem circulator propriu când erau transplantate in târgurile principatelor. Despre textele Sămănătorismului, Critica literară a scris, cu multe amendamente și bună îndreptățire : "Viața ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă". Dar acesta-i chiar scopul spre care a fost inventat "Sămănatorismul " : să fie un mecanism de reanimare, o pompă de suflu vital pentru un Frankenstein cultural fabricat în România !

"Dacă vrei ca viitorul să arate credibil, pune în el și trecutul. "
Stanley Kubrick
Legenda bisericilor pictate
Istoria migrațiilor, –s-au terminat ?–, a izbit civilizația noastră cu perseverența unei prese hidraulice. Dacă țara era salvată prin hrisoavele bizantine pentru Romania convertite în capitulațiile pentru Iflak și Bogdan, omul gânditor era totdeauna zdrobit. Cunoaștem constatarea, durerea nedumerită și întrebarea cea mare a civilizației românești la sfârșitul de veac XIX : "Unde ni’s sămănatorii generoaselor cuvinte,/ Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte " ? Pentru a răspunde, –atunci și sub presiunea unei crize intelectuale profunde–, Vlahuță, Coșbuc, și într-o anumită măsură Iorga, inventau Sămănatorismul. Socotit, într-o evaluare neo-gheristă : "focarul cel mai periculos al confuziei între ideea estetică, cea etică și cea etnică ". Încă mai virulent și mai bine-i caracterizat Sămănatorismul în "Dicționarul de concepte operaționale în literatura română ", pus pe web de doamna Monica Jugariu, prin : "Predilecția spre scene violente, cu personaje dominate de instincte ", exemplificarea fiind volumul "Balade și idile" (sic !) de George Coșbuc. Însă era nevoie de acea invenție.
Cultura românească arăta Frankenstein de maryshelliană când adera, prin academii și universități, –exemple superbe de "forme fără fond "–, la valori propulsate în Vestul Europei. Ne pare rău că spunem așa, dar Bogdan Petriceicu Hașdeu, –să amintim numai Etymologicum Magnum Romaniae–, și Nicolae Iorga au fost primii căutători de "organe expirate " în sertarele de morgă ale bibliotecilor europene, diligenți autori de "post mortem" încopcieri cu sfoară găsită în fosele septice ale civilizațiilor, în alcătuiri ce nu dezvoltau un sistem circulator propriu când erau transplantate in târgurile principatelor. Despre textele Sămănătorismului, Critica literară a scris, cu multe amendamente și bună îndreptățire : "Viața ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă". Dar acesta-i chiar scopul spre care a fost inventat "Sămănatorismul " : să fie un mecanism de reanimare, o pompă de suflu vital pentru un Frankenstein cultural fabricat în România !
În ciuda acelei necontenite stricări a invaziilor, ne-au mai rămas fragmente dintr-o civilizație românească. "Ipotetică civilizație ! ", vor amenda neprietenii. Însă dacă există, într-adevăr, o civilizație românească autentică, vector pentru transportul unor valori universale, în care credem noi astăzi, atunci în fiecare fragment, citit cu o instrumentație potrivită, se ascunde, ca-ntr-un ciob de hologramă, întreaga informație revelatoare a valorii păstrate!
Încercăm citirea unui fragment din civilizația românească folosind mașinăria semiologică a lui Roland Barthes. Potrivit ar fi să avertizăm că motivația eseului e totuși "revolta inconștientului nostru colectiv, rău și ranchiunos", cum glosa doamna Marta Petreu. Anticipăm astfel și prezența unor cititori foarte critici și nemulțumiți pe textul nostru, cititori plasați într-o ideologie contrară celei tradițional românești. Adresându-mă lor, evident, nu doar cu maximă reverență, ci și cu toată temerea față de opera demolatoare pe care o întreprind ei în cultura românească, vreau să le reamintesc un fragment relevant dintr-un text al profesorului D.N. Rodowick de la universitatea din Rochester :"De la inaugurarea filosofiei moderne în secolul al XVIII-lea, vederea și spunerea, desenul și vorbirea, picturile și propozițiile, au fost considerate fundamental distincte, adesea în modul cele mai hotărât categorii opuse. Această strategie nu este inocentă. În cursul ultimelor două secole, filosofia s-a baricadat în interiorul conceptului vorbirii ca loc unic al discursului, al comunicării, al semnificației și al gândirii raționale. "
Deși catalogat ca "semiolog ", reflecțiile lui Roland Barthes asupra semnificațiilor, mai ales asupra celor dintr-o iconografie, se îndepărtează de arida semiotică scientistă. În spațiul cultural european urmând celui de al II-lea război mondial, Roland Barthes, semioticianul care a inventat conceptul operațional de "synopsis rationnel ", a fost poate reîncarnarea cea mai credibilă a unui honnête homme, vă mai amintiți ? personajul ucis de gloată pe pai’șpe iulie 1789. De ce apelul nostru, disperat, trebuie să recunoaștem, la semiologia lui Roland Barthes precum la ultima salvatoare instanță ? Semiologia, ori semiotica, studiază semnele și comportamentul uman asociat cu orice soi de întrebuințare a lor. Numind la început doar filosofi printre precursori, semiotica poate enumera în secolul XVIII pe englezul John Locke, a cărui faimoasă "Încercare de a descrie înțelegerea " a fost tradusă și interpretată în franceză de Etienne Bonnot de Condillac, într-un text ce ajungea, la Schitu Măgureanu, pe mâinile "pruncului român " Ioan Eliade Rădulescu care avea să hotărască soarta culturii românești. Firește, nu uit să-l menționez aici pe elvețianul Ferdinand de Saussure, dar mi se pare că la Roland Barthes semiologia este mult mai aproape de pragmatismul de peste ocean al unui Charles Sanders Peirce, pe care a încercat să-l imite și Constantin Noica.
Dacă Peirce definea semnul drept "something which stands to somebody for something ", nu zicem totuși că semnele culturii românești, cu grijă păstrate de biserica ortodoxă românească, de sorginte bizantină și grecească, n-ar putea reprezenta la o adică "something else " pentru altcineva diferit de Roland Barthes, lumea e mare, interesele multe. În general pragmatismul nu-i legat de credință, dar în acest caz pragmatismul, –anticipăm–, este pentru noi sursă de credință în perenitatea și viabilitatea culturală românească.
Structuralismul lui Barthes ne reamintește că-i nevoie de ritmul dezagregării și construirii exergice a imaginilor pentru a intra în Discurs. În "La rhétorique de l’image", Barthes descoperea structura exergică a informației vizuale atunci când descompunea în mesaje iconice imaginea reclamei de spaghetti, cu prezența lucrării de identitate. O structură de mesaje codificate, în primul rând, codul fiind un "datum " produs de "punctum " și "signum ", totalitatea conotațiilor din imaginea însăși. Analizând reclama spaghetelor în "La rhétorique...", Barthes puncta simbolica treime : mesajul de prospețime, mesajul de plenitudine, și mesajul de "italienitate " transmis atât de culori (roșul tomatelor, verdele ardeilor, albul fondului ; anticipez critica, răspunzând că roșul nu-i de paprică!), cât și de estetica stilului de viață "macaronar ". Apoi, mesajul iconic necodificat prezent în structura reclamei chiar prin ostensivul "Ceea ce este ".
Urmărind și funcțiile mesajului lingvistic în raport cu mesajul iconic dublu, Barthes descoperă funcțiile de "tele-comandă " și de "releu ", proprii majorității sistemelor imagistice cu legendă, cu o explicație oferită fie ca scriitură, fie-n viu grai. Cu prima funcție, textul călăuzește cititorul printre cele semnificate de imagine, tele-portându-l către un sens dinainte ales. În cea de a doua funcție, textul și imaginea stau într-o complementaritate și unitatea mesajului e realizată la nivelul "legendei ". Ceva asemănător va spune și Sorin Dumitrescu, cel mai mare specialist român în sistemele imagistice cu legendă, despre "semnele vizuale în cuprinsul cărora conviețuiesc laolaltă forma cu profilul cel mai explicit, lângă textul-suport cu semnificația cea mai implicită ".
Astfel, Roland Barthes și Sorin Dumitrescu ne învață să privim spre toate icoanele din istoria noastră cea veche cu o masivă doză de optimism intelectual.
Sigur, aceasta este și o alegere personală.
Încă mai rău, poate că până la urmă ne întâlnim în justificarea alegerii făcute de noi cu faimoasa, și încă nerezolvata, problemă pusă de William Molyneux într-o scrisoare către Locke :
"Este spectacolul vizual acceptabil într-un fel cu adevărat universal pentru oricare ființă umană ? " Nici măcar "geniul " omniscient și infailibil, despre care scria cândva Denis Diderot, nu putea vedea ideile abstracte decât în raportul lor cu ideile sensibile. Mai mult, gestaltiștii ziceau și ei la un moment dat, –iar unii persistă–, că organizarea perceptuală este independentă de orice proces de sinteză mentală, gestaltul-ul fiind o funcție fiziologică spontană a creierului ce înlocuiește sinteza mentală, presupusă prea lentă.
Nu vom adopta punctul de vedere gestaltic în organizarea percepțiilor vizuale, tranziția lor spre datum cultural, ci punctul de vedere sintetic. Dacă gestaltismul, ce traduce oricare configurație în simbol, ar fi operațional, roboții ar fi demult stăpânii noștri din electricitate rece. Însă gestaltismul electric, electronic sau pozitronic, nu există, pur și simplu pentru că el nu se poate naște, nici ca Iulius Cezar, și nici ca Atena (Iartă-mă, Èapek, iartă-mă, Asimov !).
Literele și arta în general posedă un adevăr imaginativ ce transcende simpla imitație a lucrurilor, sau animata istorisire, pentru auditoriul ahtiat de hiperbolă și de urmărirea detaliului. Veacul fanariot a fost crud pentru noi și pentru că a negat dreptul construirii necontenite de adevăr, nu a îngăduit culturii române să se-nalțe atunci către luceferi. În cea de a doua jumătate a veacului XIX, când se năștea intelectualul român carierist, sloganul "Arta pentru artă ", care-l înfuria pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, se traducea – ca și acum– prin "Arta construirii adevărului imaginativ ".
"Măiastra " lui Constantin Brancuși este, în cultura românească, ilustrarea cea mai reprezentativă a conceptului "Artă pentru artă ". Iară "Arta cu tendință ", adică "Arta contra adevărului ", teza difuzată de ideologul Constantin Dobrogeanu-Gherea într-un mesaj ce va justifica întrutotul furia demolatoare a comuniștilor, este ascunsă și în haosul imaginilor difuzate pe toate categoriile de monitoare.
Gândesc că optimismul intelectual ar fi necesar mai ales acum, când trebuie să găsim un itinerar de parcurs în acest haos alimentat cu mulți bani. Sîntem conștienți de paradoxul că pe măsura ce tehnologia avansează în dezvoltarea mijloacelor de difuzie a informației, cu atât furnizează și mijloace pentru camuflarea construcției semnificației identitare sub "semnificația dată din oficiu ", ca o valoare impusă de ideologii străine. Pentru noi, trăitori în Romania, sau doar iubind lumea asta balcanică fondată pe hrisoave și capitulații, rămâne să căutăm, în ciobul de hologramă spartă de Istorie, "Legenda ".
E tulburatoare de "duh ", cel rămas credincios definiției propuse de Grigore Alexandrescu, poezia mai nouă scrisă de Mircea Muthu : "Coboară îngerii zugrăviți/pe zidul dinspre răsărit,/ au ochii scoși de suliță ori sabie,/ de un trecut incert, oricum./ Prin iarba grasă de mai/dau roată biserici albe/în apele amurgului " ("Fresca "). Constatam aici o înrudire semantică, "sămănătoristă " ar trebui zis, cu poezia lui Alexandru Vlahuță. "Biserica albă " transmite mai puține valori decât acele mănăstiri cu exterior informativ care, pe toate zidurile, nu doar "pe zidul dinspre răsărit ", zugrăvesc Poarta transcendentală.
Spre "Împărăția cerească ", primul gând, poate, al Pruncului la Sais, oraș ce ocrotea Sfânta Familie în "delta biblicelor sinte ".
Înțelegerea transmisiei Valorii Principale prin imaginile pictate pe bisericile din nordul Moldovei mi se pare linia care definește identitatea civilizației românești.
Roland Barthes a fost un maestru al ideilor, de la care noi, românii prezentului, avem ce învăța, printr-un proces de amplificare în buclă închisă. Căci Roland Barthes, el însuși, a învățat de la românii trecutului. Un Roland Barthes ce afla în, vremuri mai cenușii ca timpurile medievale ! despre fenomenul cultural al informației pictate pe zidurile exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, dezvolta conceptul de "sinopsis rațional ". Pe care-l folosea ulterior la interpretarea imaginilor din Enciclopedia franceză a secolului XVIII ca "parte a discursului francez ". Citindu-l în traducere liberă, putem zice că Moldovița este un tom din Enciclopedia românească a secolului XVI. Imaginile de pe zidurile bisericilor pictate din Moldova sunt o selecție a Multiplicității, analogul volumelor unei Enciclopedii. Demonstrație ostensivă că exista "Discursul românesc ".
Purcedem la căutarea Valorii societale principale, punând o întrebare simplă : De ce a rezistat Imperiul Roman de Răsărit cu un mileniu mai mult decât Imperiul Roman de Apus ? Când, de fapt, un raționament simplist ar cere ca istoria să fi decurs în parametri inverși ? Invaziile barbare veneau dinspre estul eurasiatic, și loviturile lor de berbece erau receptate în primul rând de Constantinopol. Nu putem explica această longevitate a civilizației europene de maximă calitate în Bizanț, certamente încă neegalată, decât prin perpetuarea unei structuri funcționale civice de mare eficiență. Acesta era spiritul Agorei, care se manifesta, de pildă, și în faptul că în Imperiul Roman de Răsărit foarte mulți laici erau prinși, unii dintre ei chiar la modul pasional, însă incontestabil toți la modul logic subtil, în dezbaterea teologică. În Occidentul mănăstirilor medievale, călugării ce nu participau la dezbaterea teologică, necum să-i prindă finețea, erau chemați cu numele generic "Idiota ". În Răsăritul creștin, această specie, chiar dacă exista, nu era luată în seamă. Amintiți-vă ce scria Constantin Noica despre primul conciliu de la Niceea. Apoi, este un lucru bine-știut faptul ca unii din cei mai renumiți oameni ai Ortodoxiei au fost "laici ", înainte de a fi promovați ca "patriarhi ".
Originalitatea autorului "Mitologiilor " se bazează pe întoarcerea la sursele antice grecești si la cele bizantine. Să revenim, atunci, și noi. Nu căutând originalitatea, ci adevărul. "A lega " este un verb românesc. Împrumutat de la Grecii cei vechi, la care "legein " vroia să spună "a strânge ", precum firele de grâu într-un snop, cât și "a citi ". Datorită ortodoxismului, "Gramatica filosofică românească " nu începe atunci când Ioan Eliade Radulescu o așternea în slove pe hârtie. Ea a fost mereu prezentă în structura limbii române și a limbii proto-române. Chiar și atunci când nu aveam cărți de citit în română și proto-română, aveam semnificația de "gramatică filosofică " a verbului "a lega ".
Într-un fel, strângerea oamenilor lângă zidirea bisericii pictate din nordul Moldovei, –Căpriana, Voronețul și altele–, amintește strângerea cetățenilor lângă porticul pictat din agora Atenei. Căutând tâlcurile prin interpretarea unui discurs, mai totdeauna fragmentar. Pentru români, cei de atunci, ori ăștia ce sîntem acum, "legarea într-un sens " ori "citirea " înseamnă strângerea cioburilor marelui Discurs spart de istorie, adunarea fragmentelor din sensul textului ori al icoanelor pentru a-i reconstitui tâlcul originar. Spiritul Agorei, un structuralism funcțional, a fost transmis până la noi prin ortodoxismul laic, mecanism de "releu " și "teleportare " intelectuală. Spiritul Agorei, cel care poate răspunde la întrebarea fundamentală a diversității structurale : "Unde se află Unul ? ", este principala Valoare din Legenda bisericilor pictate.
Titus Filipas





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=332