Judecator Gheorghe Morosanu. Reforma JUSTIȚIEI?
Data: Wednesday, September 20 @ 00:21:39 CEST
Topic: Apeluri. Societatea civila


Judecătorul Gheorghe MOROȘANU ne-a trimis o serie de propuneri pentru reforma justitiei.
Acest text a fost trimis la mai multe publicații și posturi media. In speranta ca el să declanșeze o reală, vie și complexă discuție despre reforma în justiție, la care să participe atît cei relativ mulți care fac justiție efectiv (judecători, grefieri), cît și factorii de decizie: minister, CSM etc. Asymetria ofera spațiu pentru aceste discuții și le încurajeaza.
Gheorghe MOROȘANU este judecător la Judecătoria Bicaz-Neamț și membru fondator al Societății pentru Justiție - SoJust.
Poate fi contacta la adresa mai : geo@ambra.ro



REFORMA JUSTIȚIEI?

Două premize și o întrebare

Premiza 1
Indubitabil, activitatea Doamnei Ministru Monica Macovei a netezit României calea spre Europa. Fără contribuția Domniei-Sale, nici nu s-ar putea discuta despre aderare la 1 ianuarie 2007. Cu, se discută serios, și cu șanse reale.
Premiza 2
În ultima zi a mandatului său de președinte al CSM, D-l judecător dr. Dan Lupașcu a spus o vorbă memorabilă: că reforma justiției trebuie să se facă de jos, sau și de jos.
Întrebarea: Ce este reforma în justiție?

Voi începe cu întrebarea: Ce este reforma în justiție?

În toți cei 16 ani postrevoluționari, și mai ales în ultimii 10 în care eu lucrez în sistem, toți cei implicați, și chiar cei neimplicați fac (declară că fac) de zor reformă în justiție. Am pus tuturor, cu tot felul de ocazii, întrebarea: ce este reforma în justiție, ce înseamnă, ce cuprinde, ce implică ea? Nimeni nu mi-a dat un răspuns satisfăcător, ba, mai exact, nimeni nu mi-a dat nici un fel de răspuns. Așa că, după îndelungi căutări și frămîntări, am fost nevoit să-mi răspund singur. Redau mai jos acest auto-răspuns:

Reforma în justiție înseamnă a pune pe primul plan cele două entități-personaje principale ale actului de justiție: judecătorul și justițiabilul.
Mai înseamnă, evident, a identifica nevoile, interesele și așeptările celor doi (mii, de o parte, milioane de cealaltă parte), și a le satisface, creînd cadrul legal, instituțional și logistic necesar. Să coborîm de la concepte la practică:
1. Judecătorul. Judecătorul are nevoie de:
a. o listă de ședință cu dosare cît mai puține;
b. ajutor material, documentar și logistic;
c. democratizarea sistemului în care lucrează;
d. recunoașterea calității sale de reprezentant al unei puteri în stat, putere separată, asigurarea egalității cu celelalte două puteri;
e. o legislație coerentă, bine structurată și previzibilă.

Să le tratăm pe rînd:

a. o listă de ședință cu dosare cît mai puține
Cînd eu mi-am început cariera de judecător la Bicaz, acum zece ani, eram mereu preocupat să am cel puțin 15 dosare pe ședință (săptămînală), acest barem fiind o condiție pentru un spor la salariu (care nu mai există astăzi). Mai exact, uneori nu aveam cele 15 cauze.
În decursul următorilor ani, listele mele de ședință s-au mărit constant, continuu, astfel că acum am, săptămînal, între 40 și 80 de dosare. Verificabil prin cercetarea condicilor de ședință.
b. ajutor material, documentar și logistic
Tot pe la începutul scurtei mele cariere, primeam de la minister cărți (sau cumpăram cu decontare 50%) și reviste de specialitate. De cîțiva ani buni nu mai primim nimic, cu execpția Monitorului Oficial. Asta se poate verifica lesne în biroul meu - în toți acești ani eu am răspuns de punctul de documentare.
c. democratizarea sistemului în care lucrează
Aici mă voi lungi puțin. Ideea mea fixă este că președinții de instanțe trebuie să fie aleși de colectiv, de tot colectivul, de la judecători pînă la paznic, șofer și femeie de serviciu. Știți cîte lucruri interesante cunoaște despre un prezidențiabil paznicul, șoferul și femeia de serviciu?
Încercînd să mă documentez în problema președinților, în pregătirea acestui text, am deschis toate dicționarele pe care le aveam în casă: un Larousse de mărime medie, Petit Robert, DEX, Dicționarul de neologisme, Cartier. Recunosc, nici unul nu mi-a dat satisfacție, în sensul de a arăta clar cum se desemnează președinții. Dar în Larousse am găsit etimologia cuvîntului, care mă ajută puțin. Cuvîntul (président, președinte) vine din două cuvinte latinești: prae, înainte, în fața și sedere, a sta, a se așeza. Adică președintele este cel care se postează în fața unei adunări sau organizații și o conduce. Dar, întrebare: se așează acolo de capul lui, pentru că vrea el, sau pentru că este desemnat și recunoscut de cinstita adunare sau organizație? Sau pentru că e pus de cineva de sus? Întrebările sînt, evident, retorice. Pe urmă: cui trebuie să dea seamă și satisfacție cel desemnat ca președinte? Celor de sus, sau celor de jos? De cine trebuie să se "teamă" el mai tare? De cei de sus, sau de cei de jos? Răspunsul democratic este unul singur. Un președinte nu poate fi decît ales de cei de jos. Lor trebuie să le dea satisfacție și socoteală, nu există altă variantă.
O mică poveste: Acum cîțiva ani, participînd la o întîlnire cu 15 judecători și doamna ministru actualmente în funcție (scriu asta în aug.-sept. 2006) am spus că președinții de instanțe trebuie să fie aleși de colectiv. Toți cei de față m-au aprobat, chiar cu entuziasm. După care, știți prea bine, a ieșit altfel. Președinții sînt desemnați printr-un concurs complicat, organizat de CSM-INM.
O altă mică poveste, mai veche: Acum mai mulți ani, pe cînd eram jurist la cîteva CAP-uri din județul Suceava, am participat la alegerea unui președinte de CAP. Procesul alegerii era de formă, se știa cine va fi, adunarea generală era condusă și girată de comuniștii de la județ, totuși, nici acei comuniști nu au îndrăznit să numească pur și simplu un președinte, ci au organizat alegeri, măcar de formă.
Consiliul Superior al Magistraturii este, după umila mea părere, ca organ al democrației din justiție, cam pe unde era România la alegerile prezidențiale din 1990 și 1992. Atîta ne-a dus mintea, asta am ales. Acest Consiliu organizează concursurile pentru președinți de o manieră absolut formală, birocratică, nu mai spun de apucăturile balcanice.
 
În sfîrșit, dacă tot am amestecat aici problemele competențelor MJ și CSM, să clarificăm și acest aspect. După ce competențele s-au separat legal, Ministerul/ministrul spun cu seninătate referitor la multe probleme: nu mai este de competența noastră, vezi CSM. Nu e de loc așa, din două motive: unu, ministrul justiției este și membru CSM, și nu unul oarecare, și sînt sigur că votul și cuvîntul său pot conta mult în acel organism; doi, ministrul are inițiativă legislativă, CSM-ul este rodul manifestării acestei inițiative, deci foarte lesne ministrul poate propune o lege care să rezolve problema. O asemenea propunere legislativă s-ar putea iniția mîine, într-o singură frază: președinții de instanțe se aleg de colectivele respective. Aș vrea să văd și eu cine s-ar opune, și cu ce argumente, la o asemenea propunere.
De ce nu se face sau nu se agrează o asemenea propunere? Să vă spun eu: pentru că, la nivel înalt, guvernamental (pentru că guvernul conduce România, și nu cele trei puteri) nu se vrea democrație în sistemul juridic; se vrea un sistem condus de președinți, președinți desemnați de CSM, CSM agreat de guvern.
Și încă o problemă, apropo de vorba D-lui președinte Lupașcu: toate concursurile trebuie coborîte la bază. Ca să vadă dacă sînt bun de președinte, sau pentru a fi promovat, onorata comisie trebuie să vină să mă vadă la locul meu de muncă: să constate cum conduc ședința de judecată, cum mă comport în societate, cum mă comport cu justițiabilii, cu avocații și cu colegii. Altfel, pe baza concursurilor, așa cum se desfășoară ele acum, ar putea promova tot felul de monștri și de schizofrenici, care pot învăța niște texte pe de rost.
 
d. recunoașterea calității sale de reprezentant al unei puteri în stat, putere separată, asigurarea egalității cu celelalte două puteri;
Deja premiza a fost expusă în punctul anterior. Separarea puterilor este un concept foarte teoretic. Eu am să vă spun două vorbe despre egalitate, în maniera cea mai prozaică:
Președinții de tribunal circulă cu niște Dacii hîrbuite. La Judecătoria Bicaz, unde toți judecătorii fac naveta - 25 km, timp de 2 ani am avut șofer angajat, dar nu am avut mașină. Acum ni s-a luat și șoferul, că tot stătea degeaba. Între timp, contabila șefă mi-a spus de cîteva ori, că oricum, și dacă am avea mașină, nu ne-ar putea da benzină pentru navetă, ci doar pentru dus corespondența la poștă, cale de 500 metri.
Știe o lume întreagă că parlamentarii își schimbă anual mașinile (străine) pentru că sînt uzate moral, că miniștrii circulă cu Jeep-uri din cele mai tari.
Și-acum, spuneți-mi Dumneavoastră: care egalitate? Cîți parlamentari și guvernanți circulă cu Dacii vechi, sau cu ia-mă, nene?
Este un exemplu meschin? O fi.
Dar este edificator pentru felul cum este tratată justiția de către celelalte puteri? Este, nu mă puteți contrazice. Căci, dacă mă contraziceți, mai vin și cu alte argumente, referitoare la tot felul de înlesniri și avantaje ale celorlalte două puteri: personal, tehnică, diurne, afaceri cît încape, nu mai spun că afacerile sînt coordonate din sălile parlamentului și din birourile ministeriale (telefoane mobile plătite din banii noștri, am uitat să vă spun) și trafic de influență cît încape - cine poate refuza "colaborarea" cu un parlamentar sau cu un guvernant?

e. o legislație coerentă, bine structurată și previzibilă.
Aici sîntem în deplin haos și balamuc, fapt remarcat de toată lumea, de la președintele țării pînă la reprezentanții organismelor europene.
Iarăși, poveste personală:
În 1993, fiind jurist la o fabrică, m-am apucat să țin o evidență, proprie și într-un stil personal, a legislației române. Am dus-o așa 10 ani. Dacă la început Monitoarele oficiale erau puține și rare, progresiv și pe nesimțite nebunia legiuitoare a cuprins toate organele din țară, iar legislația s-a umflat imens. La un moment dat, simțind tendința fenomenului, am cîntărit acele monitoare: erau vreo două sute de kile. Mai apoi, am renunțat la cîntar și le-am măsurat ca lungime de raft: acum sînt fix 8 metri de monitoare în bibliorafturi. După zece ani de muncă (poate nu chiar inutilă) am abandonat lucrarea, nemaifăcînd față volumului de muncă. Dar m-am ales cu o idee fixă și clară: acest balamuc legislativ trebuie restructurat. Pe fiecare domeniu în care există zeci și sute de reglementări amestecate, care se încalecă și se bat cap în cap trebuie lucrat și propus a se elabora o singură lege, scurtă și clară, eventual și o reglementare de aplicare, nu totdeauna obligatorie. Se impune a se face în România ceea ce au făcut la vremea lor împăratul Iustinian, apoi Napoleon.

2. Justițiabilul, mai pe românește omul care apelează la justiție, are nevoie de puține lucruri, dar foarte importante:
a. procese scurte, într-un sistem de justiție mai eficient structurat;
b. reducerea formalismului din justiție;
c. o procedură desfășurată mai pe limba lui, mai inteligibilă pentru el.

Realitatea "din teren" este absolut dezamăgitoare:
a. Încărcătura de dosare este imensă, ducînd la termene lungi, care întind un proces pe ani de zile;
b. Formalismul este exacerbat. Să vă dau un simplu exemplu: acum zece ani, cînd eu am intrat în justiție, formula definitivă pe o hotărîre, învestirea cu titlu executoriu și încuviințarea executării se făceau, toate, printr-o simplă rezoluție a președintelui pe o cerere. Acum, aceste trei operațiuni sînt separate în trei etape procedurale, ultimele două fiind efectuate prin constituirea a două dosare separate. Cumplit meșteșug de tîmpenie, inventat de niște președinți cu vocație birocratică.
c. Mulți judecători, mai ales tinerii școliți de Institutul Național al Magistraturii consideră că funcția lor este o catedră de la care trebuie să-și exerseze știința asimilată în facultate și Institut.
Eu cred cu tărie că omul simplu, nejurist, chiar asistat de un avocat, trebuie să beneficieze, în instanță, de un limbaj pe care să-l înțeleagă, că judecătorul trebuie să-i și "traducă" formulele tehnic-juridice, pentru ca omul să înțeleagă ce i se întîmplă. Cineva trebuie să-i învețe în acest sens pe judecători, și să-i mai învețe că știința acumulată trebuie utilizată în pregătirea și elaborarea hotărîrii, și nu în dialogul cu nejuriștii.
Nu-i învață nimeni, dar se pare că nici nu există această intenție, din partea nimănui.
NOTĂ. Toate cele trei cerințe sînt ușor identificabile în reglementările europene ("judecarea în mod echitabil... într-un termen rezonabil...", vezi CEDO, art. 6). Este normal să ne bucurăm dacă avem note de trecere în aceste probleme în fața Europei, dar mă întreb sincer cum am reușit să le obținem, cînd realitatea ne contrazice vizibil.

Și acum să revenim la Premiza 1
Să vedem mai întîi ce și cum a făcut Doamna Ministru, ca să convingă instituțiile europene că sîntem pe drumul cel bun. A făcut, după cum urmează:
- a promovat cîteva schimbări de personal la nivel înalt, principala fiind cea a procurorului DNA;
- a dezlegat conflictul cu magistrații referitor la drepturile salariale restante - problemă încă în curs de rezolvare;
- a accelerat și aproape finalizat infomatizarea instanțelor - chestiune foarte importantă;
- a desființat SIPA - instituție de tristă amintire, despre care încă nu se știe ce rol a avut, și cu ce implicații;
- a dezinstituționalizat teroarea din justiție - acum oamenii sînt degajați, vorbesc liber, pot să-și critice ministrul și să spună deschis ce au de spus, fără teamă de represalii;
- a instituit un sistem de concursuri pentru funcțiile de conducere din justiție, înlăturînd numirile politice sau "politice", cu observațiile de mai sus;
- enumerarea nu este de loc exhaustivă - s-ar putea adăuga multe alte puncte importante, care mi-au scăpat.
Aici, la un prim imbold aș fi vrut să spun că aceste acțiuni nu sînt decît niște măsuri normale, care nu înseamnă reformă în justiție, conform răspunsului dat de mine la întrebarea-cheie a acestui material. Dar, în spiritul îndoielii care trebuie să ne anime pe toți, m-am tras un pas înapoi și am reanalizat totul. Dacă unele din măsurile mai sus expuse nu sînt decît acțiuni normale, sau de revenire la normalitate, altele reprezintă realmente schimbări serioase. De exemplu, informatizarea activității din instanțe înseamnă chiar o mică revoluție în domeniu. Altele, cum ar fi concursurile pentru președinți, reprezintă doar o jumătate de pas în rezolvarea problemei, democratizarea reală a activității și conducerii instanțelor fiind încă un deziderat (voi reveni).

Ce ar trebui făcut?
Să le luăm pe rînd:
1.a. o listă de ședință cu dosare cît mai puține. Ar fi simplu să propun dublarea personalului din justiție, ar fi singura soluție, aparent. Dar mai există și altele:
- proceduri pre-judecătorești. Răposatele comisii de judecată au fost desființate, ca fiind niște creații comuniste de tristă amintire. Dar ele făceau o justiție populară foarte eficientă în multe materii, constituind un filtru util. De gîndit la o reluare a acestei idei. [Institutia exista in unele tari europene occidentale. n.red.]
- se tot discută despre o lege a medierii. Nu știu în ce fază este, deocamdată nu este aplicabilă.
- există în Codul de procedură civilă prevederi care dau competențe avocaților să instrumenteze mare parte din probatoriul litigiilor, urmînd să vină în fața judecătorului doar în faza finală a litigiului. Nu se aplică.
- structura în trepte a instanțelor este prea complicată. Curțile de apel sînt o verigă inutilă, generatoare de stres și cheltuieli mari, atît pentru căuzași cît și pentru sistem. O jurisdicție în două trepte ar simplifica procedura, ar rezolva o mare parte din problemă.
1.b. ajutor material, documentar și logistic. Evident că totul se face cu bani. Guvernul trebuie să acorde fonduri suficiente pentru cărți, publicații, personal care să lucreze la documentare, personal auxiliar - auxiliar nu numai al judecătorilor, ci și al grefierilor.
1.c. democratizarea sistemului în care lucrează. Mi-am expus mai sus punctul de vedere: cît timp președinții nu vor fi aleși, nu vor fi responsabili în fața pălmașilor justiției - judecători și grefieri - justiția va lucra într-un mediu plin de tensiuni, de arbitrar și de mafioti.
1.d. recunoașterea calității sale de reprezentant al unei puteri în stat, putere separată, asigurarea egalității cu celelalte două puteri. Aici nici nu știu ce să propun. Separarea și egalitatea justiției de/față de celelalte puteri vor fi efective cînd toate condițiile materiale și logistice mai sus expuse vor fi îndeplinite.

Observație specială pentru doamna ministru
Parlamntul și CSM-ul sînt organe alese, exprimă voința poporului (primul), a poporului judecător (al doilea). Chiar dacă sînt rezultatul unor alegeri imperfecte (am spus mai sus), unor organe alese nu trebuie să le dai cu flit cu orice ocazie. Altfel spus, Doamna Ministru ar fi trebuit (e deja cam tîrziu) să trateze aceste organisme mai cu diplomație. Chiar să le reformeze (CSM) cu diplomație.

În fine,
Premiza 2
Nu numai D-l Președinte Lupașcu, dar și cîțiva colegi ai mei de discuție, mai ales din grupul SoJust, spun că noi, judecătorii, ar trebui să facem, continuu și insistent, reformă de jos. Ei bine, o să vă spun că acest lucru este imposibil. Spuneți-mi, față de toate cele de mai sus, ce poate face un judecător, care nu este nici președinte?
(Apropo, paranteză: zilele acestea, Doamna Ministru a făcut o vizită la instanțele din Craiova, pare-mi-se, unde, constatînd că instrumentele informatizării sînt ținute în cutiile lor și neinstalate, a propus schimbarea unor președinți.)
Reiau: dacă președinții, desemnați cum am spus mai sus, nu au nici o preocupare pentru aplicarea unor minime măsuri, cum ar fi computerizarea, ce poate face un judecător de rînd?

Să vă spun ce am făcut eu, pentru că am încercat cîte ceva:
- am scris și am spus unde am avut ocazia că președinții trebuie aleși, și că formalismul exacerbat trebuie înlăturat;
- am căutat și aplicat întotdeauna varianta cea mai simplă pentru a rezolva chestiunile necontencioase, care pot permite proceduri simple, cu mare rezistență din partea unui sistem promovat de sus și aplicat cu sfințenie de președinți;
- am spus grefierelor că trebuie să gîndească și ele, și să aibă o anumită independență în gîndire și activitate, la care răspunsul lor a fost mereu același: Dar cine sînt eu? Dacă nu fac cum mi s-a spus, sînt dată afară.
Deci, reluînd:
Cum și ce să facă un judecător de rînd pentru a rezolva problemele expuse mai sus, la pct. 1, a, b, c, d, e?
Vă spun eu: nu are nici o putere, nici o pîrghie.
Reforma în justiție este o chestiune politică, totul depinde de voința politică a clasei conducătoare, care trebuie să-și clarifice în primul rînd ce este reforma în justiție apoi să facă ce trebuie pentru realizarea ei.

Nu cred că dețin adevărul absolut, nu cred că guvernul și ministrul justiției își vor însuși în totalitate ideile mele de la pct. 1, dar pot spera.
Concluzia mea provizorie este că reforma în justiție încă nu a început. Aș vrea să fiu contrazis valabil.


În loc de final:
Acest text va fi trimis la mai multe publicații și posturi media. Aș vrea ca el să declanșeze o reală, vie și complexă discuție despre reforma în justiție, la care să participe atît cei relativ mulți care fac justiție efectiv (judecători, grefieri), cît și factorii de decizie: minister, CSM etc. Sper și propun ca măcar una din publicațiile vizate să ofere spațiu pentru aceste discuții, și să le încurajeze.
Gheorghe MOROȘANU este judecător la Judecătoria Bicaz-Neamț și membru fondator al Societății pentru Justiție - SoJust.










Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=208