Gheorghe Morosanu. Judecator de serviciu
Data: Wednesday, September 20 @ 00:03:18 CEST
Topic: Memoria


Un judecator vede si stie poate multe. Depinde ce face cu ce vede si stie. Gheorghe Morosanu s-a hotarît sa le scrie. Iar noi, adica redactia Asymetria, ne facem datoria sa le publicam. Nu stiu daca un scriitor se va naste din aceasta inclinatie a lui Gheorghe Morosanu de a pune pe hârtie ce vede si ce stie, sub titlul Judecator în România. Sigur este insa ca autorul e admirabil pentru ceea ce se afla la originea actului sau : constiinta.
Dan Culcer



I. Judecător de serviciu (1)


I.1. Un timbru de 500

Sînt judecător de serviciu. În cameră intră un bătrîn cu insigna de veteran în piept. Îmi spune că vine de la optzeci de kilometri și că are de băgat o cerere pentru fiu-său, care nu a plătit o amendă la timp, deci a primit hotărîre că acea amendă se transformă în pușcărie. A strîns cum a putut și i-a plătit-o el, căci feciorul e mai mult plecat, iar cînd se întoarce e beat. Face scandal, o dată l-a lovit și pe el, pe tatăl lui.
Înțeleg că are de introdus un recurs. I-a scris cineva hîrtia, dar îi trebuie un timbru judiciar de 500 lei. (În realitate, timbrul nu era obligatoriu, dar îl informase greșit cineva, și nici eu, începător nu stăpîneam problema.) Nu are timbru, nu are nici bani să-l cumpere. A venit doar cu suma potrivită pentru autobuz, dus-întors.
La explicațiile mele, își împăturește jalba destul de liniștit, fără să reproșeze ceva cuiva. Se vede treaba că este obișnuit cu loviturile vieții. Cînd dă să plece, îi fac un semn, amintindu-mi că am un timbru printre hîrtiile mele. Îl găsesc, îi iau cererea și dau să-l lipesc. Se repede agitat spre masă: “Nu-l lipi, dom’ procoror (nu știu de ce toată lumea de la țară ne zice procurori) nu-l lipi, că n-am bani”. “Lasă, bade, că nu-i un cap de țară, zi bogdaproste”.
N-am avut timp nici să observ, nici să parez: moșul s-a aplecat peste masă și mi-a pupat mîna cu care îi scriam avizul pe cerere.
Nu sînt un lăcrămos de felul meu, așa că nu voi comenta prea mult acest episod. Voi spune doar că, ceva mai tîrziu, revăzînd cu ochii minții pe toți amărîții ce mi-au intrat în camera judecătorului de serviciu, toate scenele din sala de judecată, am tras o concluzie: din mulțimea de medii și meserii prin care am trecut, funcția de judecător mă îndeamnă cel mai mult la scris.
Si m-am apucat să scriu Judecător de serviciu.


I.2. Magistrații în hazna

Un coleg mai tînăr m-a solicitat să-i duc butelia, schimbată cu greu, după intervenții, pile, așteptări și pînde. Pe drum m-am gîndit să-l întreb: “Stați la casă?” (E familist, soția colegă cu noi, au și un copil.) “Nu, la bloc”.
Nu știam să existe în urbea noastră, capitală de județ, un bloc fără gaz. M-am convins cînd am ajuns aproape de el, ba l-am și recunoscut ca fiind cel mai celebru de la noi: este blocul unde au locuit prin tradiție țigani, care au băgat caii înăuntru, au pus parchetul și ușile pe foc – la pirostrii în mijlocul sufrageriei – au vîndut chiuvetele și căzile. Instalație de gaz nu a avut niciodată.
Nu știu prin ce minune o parte din țigani au plecat ori au fost evacuați și vreo cincisprezece din colegii mei magistrați – judecători și procurori, cîțiva familiști – au primit repartiție aici. Cînd au tentat să cumpere aceste cocine cu etaj – e și mare lucru să fii proprietar peste așa ceva – au fost refuzați ferm de chiar conducerea noastră.
Apropierea de țigani nu le-a pus încă probleme colegilor, deși o minimă protecție/precauție ar cere să nu fim vecini – destui dintre ei fiind deja clienții noștri, judecați și condamnați.
Un fel de epilog: La vreo cîteva zile, nimerind iar prin zonă, ce credeți că am aflat și am văzut? Înfundîndu-se conducta de evacuare de la WC-urile blocului, careva de la parter, ca să nu i se transforme locuința în hazna, a spart peretele exterior, slobozind mizeria pe alee. Toată incinta era o mlaștină cu aspect și miros pe care le bănuiți.
Așa că, dacă vă voi spune că magistratura noastră este în rahat, trebuie să mă credeți, și nu pe cuvînt: am probe suficiente.

I.3. Camera 18 sau celula judecătorului

Aici este camera judecătorului de serviciu. Arată exact ca o celulă : cu un geam mic și pătrat la înălțime – e drept că nu are gratii – cu pereții goi, fără nici un însemn al puterii pe care eu o reprezint aici, o masă și un scaun.
Caloriferul este spart – toată iarna eu sau colegii mei am stat cu un radiator electric în coastă. O colegă l-a pus pe masă pentru a-și încălzi mîinile cu care urma să scrie rezoluția pe cereri.
Intră omul cu cererea – n-am un scaun să-l invit, o masă pe care să-și scoată hîrtiile din paporniță ori să-și completeze jalba.
Vreau să cer o relație la arhivă sau la șef – n-am telefon, trebuie să scot omul afară, să-i împing pe cei de la ușă și să merg la unul din birouri. Toți se bulucesc după mine să mă întrebe cîte ceva, eu nu pot decît să-i asigur că mă întorc repede.
N-am alături o dactilografă la care să-și bată cererile, nici un copiator pentru a-și multiplica actele de depus la dosar.
Nu știu unde să-i trimit să-și ia timbru judiciar, nu le pot primi cererea fără el – ar urma să-l plătesc eu. Stiu un singur loc unde ar găsi – la păzitorul WC-ului din curte, care dă timbrul de l500 cu 5000 lei, și acolo nu-i îndrum.
Dacă vreunul trebuie să meargă la arhivă și să revină la mine, urmează musai cearta cu cei de afară, că de ce nu stă la rînd. Atunci trebuie să ies și să-i cumințesc, altfel nu mă mai înțeleg cu cel dinăuntru.
Un aprod, un om de ordine care să țină rînduiala celor de afară, să-i lămurească și să-i introducă pe rînd ? Așa ceva nu avem nici la sala de judecată.
Ce voiam să spun, mai pe scurt ? Că primul contact al justițiabilului cu organele jurisdicționale este lipsit de orice expresie a solemnității și prestanței acestei puteri în stat – halal putere.


I.4. Un judecător la “Doi Rahați”

Sînt judecător și locuiesc – grație insistențelor mele față de regimul de tristă pomenire – într-un cartier majoritar muncitoresc și minoritar țigănesc.
La doi pași de mine este o crîșmă denumită “La Doi Rahați”, pentru că este construită deasupra celor două cabine WC ale pieței. “Oficial” i se spune și mai neaoș, dar cu atît îmi permit eu să mîngîi hîrtia pe care scriu.
Acolo merg eu, din cînd în cînd, să beau o bere sau o secărică și să văd cum se distrează sau cum își duc crucea mahalagiii mei.
Un coleg mai în vîrstă, executor, aflînd despre aceasta, m-a admonestat amical: “Nu se poate, domnu magistrat, dumneata n-ai voie să te amesteci cu țiganii și bețivii cartierului. Trebuie să-ți ții rangul”.
Pe moment am fost de acord cu el, dar, după 2-3 tentative de a merge cu familia la un restaurant mai stilat, unde nu am comandat decît o pizza și o salată de fructe – nu mai des de o dată pe lună – am ajuns iarăși la “Doi Rahați”, pentru că situația financiară nu mi-a permis să repet figura.
M-ar bate cel de sus dacă aș spune că salariul meu este printre cele mai mici. Cu ceva aproximație, cred că salariul meu este puțin peste media pe țară. Dar cu acest salariu peste medie eu nu pot să-mi țin rangul, așa cum ar vrea (ar vrea oare?) autoritățile care m-au învestit, m-au numit și m-au făcut inamovibil.
Voi reveni curent la această chestiune, deși ea nu este chiar cea mai importantă problemă a judecătorului de serviciu. Dar, dacă nu este a judecătorului ca persoană, a sistemului este, în mod cert.
P.S. De la scrierea acestui text pînă la publicarea lui aici, salariul meu aproape s-a triplat. Dar, credeți-mă, situația e aceeași.

N.B. În timpul culegerii pe computer a acestei cărți, Cristina, fiica mea de zece ani, care a făcut literele mari de la începutul capitolelor, mi-a spus: Tata, nu se mai numește “Doi Rahați”, ci “Doi Galbeni”, pentru că patronii s-au îmbogățit.

I.5. Visul

Într-o noapte am visat că mi s-a propus să fiu ministru de justiție.
Am luat oferta în serios, am pus mîna pe condei și am răspuns celor care îmi făcuseră propunerea, printr-o scrisoare deschisă, după cum urmează:
“Domnilor,
Aș accepta această funcție dacă, odată învestit, aș fi împuternicit, oferindu-mi-se și garanțiile respective, să procedez cam așa:
- să dublez numărul judecătorilor și personalului auxiliar;
- să dublez (deocamdată) salariile judecătorilor și personalului auxiliar;
- să asigur judecătorilor locuințe și alte condiții de trai corespunzătoare rangului lor și pretențiilor pe care le avem de la ei;
- să folosesc exclusiv în interesul instanțelor toate fondurile rezultate din taxele de timbru și din timbrul judiciar;
- să trimit la specializare în Franța 500 de judecători pe an;
- să construiesc sedii pe principiul omul și biroul;
- să dotez birourile pe principiul omul și computerul;
- să leg toate computerele instanțelor într-un sistem integrat la nivel național.
Astfel, dacă rezist remanierilor și altor evenimente, aș putea crea un sistem judiciar sănătos, infuzînd sănătate și domeniului economic”.
M-am trezit din vis rîzînd, mai ales la gîndul că eu nu am vechimea nici măcar pentru a fi vicepreședinte de judecătorie. Dar dacă tot am visat, și am scris cele de mai sus, păstrez ideile din scrisoarea mea la dispoziția ministrului real, prezent sau viitor.


I.6. De ce trebuie să aibă judecătorii salarii mari?

Pentru că:
a) Judecătorii nu au voie să facă nimic altceva. Oricine în România poate porni o mică sau mare activitate privată, pe lîngă sau înlocuind ocupația de bază. Orice alt jurist poate da asistență unui număr practic nelimitat de firme. Judecătorul, nu.
b) Judecătorul este pus mereu în comparație cu avocatul. Într-un caz concret, am avut un dosar de fix 5 file, din care una era chitanța avocatului: 2.500.000 lei. Eu, pentru acești bani, lucrez o lună, instrumentînd 50-l00 dosare săptămînal. Și-atunci devine, dacă nu normal, oricum explicabil, că judecătorii vor să treacă în avocatură. Pentru a-i opri, societatea trebuie să le dea un salariu, nu mare, ci exorbitant. Altfel, în scurt timp, dreptatea în România va fi împărțită doar de cîțiva fanatici, din ce în ce mai depășiți de numărul dosarelor.
c) Judecătorul, nu numai că lucrează, dar și trăiește într-un mare stres și într-un pericol continuu. Știți cît timp îl frămîntă o soluție într-un caz în care dreptatea este pe muchie de cuțit? Știți cîți judecători au fost înjurați, amenințați, omorîți? Cît timp statul nu le acordă o protecție concretă și eficientă, ei trebuie să aibă mijloace pentru a se proteja singuri: o casă sigură, într-o zonă sigură, o mașină bună, un mediu de viață lipsit de promiscuitate.
d) Trebuie asigurată incoruptibilitatea judecătorului. În instanță ajung în această epocă a tuturor posibilităților tot felul de oameni cu bani – de la bișnițarii de cartier pînă la magnații finanțelor. Toți aceștia sînt convinși că fiecare om are un preț la care cedează, deci va încerca, și va plusa. V-ați gîndit vreodată cîți magistrați au cedat acestor avansuri? Cîți au rezistat și cu ce preț? Refuz să cred că există niște procente, dar e trist că se poate pune problema în acest fel. Ca să nu devină dramatic, judecătorii trebuie să fie făcuți incoruptibili, în primul rînd prin salariu.


I.7. Întrebare de examen

Îmi spunea mai zilele trecute prietenul și șeful meu de promoție că, la un examen, fostul nostru ministru a întrebat pe o studentă: Care este condiția principală pentru ca un judecător să fie incoruptibil?
Mi-am dat și eu cu părerea în fața prietenului, așa cum și-a dat și fata respectivă în fața profesorului: să aibă salariu mare; să aibă condiții optime de lucru; să nu se bage nimeni în treaba lui; să nu aibă copii prea mulți sau părinți bolnavi.
La fiecare variantă, prietenul dădea din cap a nu, așa cum dăduse și domnul Profesor Ministru la răspunsurile fetei.
Atunci m-am oprit din presupusuri și am încercat să pun problema altfel și să-mi închipui cam unde bătea ideea ministrului. Și-odată am înțeles și am răspuns: Păi, e foarte clar, monșer, ca să fie incoruptibil, judecătorul trebuie mai întîi și mai întîi să fie om de calitate.
Prietenul mi-a confirmat că într-adevăr acesta era răspunsul așteptat de domnul Profesor Ministru. Și mi-a mai spus că el, răspunsul a fost dat tot de dînsul în final, și nu de fata examinată.
Pentru că, în fond, nu te-a obligat nimeni să te faci judecător, știind în ce condiții vei lucra; iar dacă n-ai știut și ai aflat pe urmă, n-ai decît să te retragi.
Complăcîndu-te în situația de corupt, înseamnă, ori că ai intrat judecător cu ideea de a cîștiga bani nemunciți făcînd nedreptăți, și-atunci ești un mizerabil, ori n-ai puterea să renunți, să te retragi, și-atunci ești un bicisnic.
Or, toată lumea speră că dreptatea în România este făcută de oameni puternici și drepți.
Și-atunci, ce mai rămîne din articolul meu anterior despre incoruptibilitatea judecătorilor prin salarii mari? Nu știu, mai alegeți și Dumneavoastră.


I.8. Avocații și notarii. Justiția de piață

Avocații și notarii beneficiază și unii și alții de cîte o lege care le permite și chiar îi obligă să se “privatizeze”. Și unii și alții au trecut la treabă și au realizat în scurt timp venituri frumușele. Dar și unii și alții au înțeles legile lor în sensul că ele ar fi numai pentru cei existenți, nu și pentru cei care ar mai vrea să intre în sistemul lor. Așa că și-au tras repede un gard înalt în jurul domeniului lor, gard construit din examene și aprobări, ca să nu mai vorbim de aspectele cu iz balcanic.
În spatele acestui gard, avocații și notarii și-au stabilit onorarii minimale pe care, în sistem închis fiind, nu este (încă) nici o problemă să le poată respecta.
Față de veniturile lor mari, au început să apară reacții gen “capra vecinului”. Unii, persoane importante, au propus reducerea și limitarea prin lege a onorariilor notarilor.
E drept că onorariile sînt foarte mari, dar soluția nu este în limitarea prin lege, ci o avem la îndemînă în economia de piață, după cum urmează:
- intrarea liberă. Pentru a intra în cele două sisteme, n-ar trebui să fie puse decît două condiții mari și late: diploma de drept și criteriul moral.
- nelimitarea onorariilor, nici în jos, dar nici în sus, ar veni de la sine. Piața știe să le regleze mai bine decît orice ministru.
A fost vorba în cele de mai sus despre judecători? Nu prea, și totuși. Cum? Simplu. În momentul cînd intrarea în cele două profesii juridice va fi realmente liberă, primii care vor migra – migrează deja, ceva mai greu deocamdată – vor fi judecătorii, mai ales că ei corespund în cel mai mare procent celor două criterii – profesional și etic.
Atunci abia, cînd vom rămîne fără judecători, cei responsabili de soarta justiției române vor fi nevoiți să acționeze în regim de urgență pentru ca oamenii din această branșă să fie atrași, respectați, cointeresați.

I.9. Justiția de piață. Juriștii

Într-o zi am sunat la un minister oarecare, cerînd să vorbesc cu unul din juriști, crezînd eu că un minister trebuie să aibă o armată de specialiști ai dreptului tot unul și unul.
Cel care mi-a răspuns la telefon a început să rîdă:
“Care jurist, domnule, cine credeți că vine la noi pentru un salariu de bugetar?” “Cum, vreți să spuneți că nu aveți nici un jurist?”
“Nici de leac. Pentru unele probleme îl mai sun eu pe fostul nostru jurist, care are cîteva firme cu un milion pe lună, mai are cîte un client străin… Cît i-am putea da noi pentru o colaborare, nu-l interesează, nu i-ar ajunge nici de benzină pînă aici…”
E clar că instituțiile (bugetare) ale administrației nu pot prezenta o ofertă tentantă pentru juriști. Ceilalți, funcționari sau specialiști, de exemplu ingineri, stau pe post pentru că n-au altă șansă. Juriștii au o mulțime de variante și, firesc, le aleg pe cele mai convenabile.
Consecința? Să ne gîndim că ministerele emit, în aplicarea legilor și hotărîrilor de guvern, o mulțime de reglementări. Monitorul Oficial e plin de Ordine, Circulare, Regulamente, Norme, Norme Tehnice și cîte altele. Toate acestea trebuie să respecte anumite reguli ale elaborării legislative, să corespundă literei și spiritului legilor pe care le aplică, să fie integrate într-un sistem statistic unitar.
Nu v-aș dori să lucrați zilnic cu reglementările astfel emise, ca să vedeți cîte dintre ele se abat de la lege, cîte se bat cap în cap, se anulelază reciproc fără a o declara expres etc.
Soluția? Juriștii fiind mai greu de atras, organismele interesate vor trebui să pluseze în sistemul de piață: să ofere un salariu atractiv și o poziție socială corespunzătoare.
Ce are a face judecătorul (de serviciu) cu toate astea? Are, căci el împarte dreptatea și cu ajutorul acelor reglementări emise fără juriști, și numai el știe cum se descurcă. Și-apoi mai e și solidaritatea colegială, consilierii juridici fiind singurii dintre juriști care nu au încă o lege a lor.


I.10. Nesimțirea (fost) ministerială

Vă rog să nu vă dați la mine, cei care ați votat schimbarea, pentru că este vorba de un minister al fostului regim.
Vă poftesc să nu vă repeziți să mă acționați în judecată pentru insultă, cei care vreți să apărați un minister al fostului regim, decît după ce veți cîntări proba verității, pe care o voi face imediat. Încep cu ea:

“MINISTERUl MUNCII ȘI PROTECȚIEI SOCIALE
ORDINUL Nr. 311
din 7 august 1996 (Mof 210/5.9.96)
Articol unic. – Începînd cu data prezentului ordin, cetățenii români care intenționează să lucreze în Israel au obligația ca, înainte de obținerea documentelor de ieșire din țară să prezinte organelor abilitate dovezi care să ateste că au contract de asigurare pe teritoriul statului israelian pentru următoarele situații: accidentare, îmbolnăvire, spitalizare, asistență medicală, deces, repatriere.
Ministru de stat…”

Am cunoscut cîteva cazuri de amărîți care s-au dus în Israel și s-au întors cu ceva bani, dar s-au întors badjocoriți, terminați fizic și psihic, neoameni, cîțiva morți. Cred că știți cu toții destule cazuri.
Iar fostul ministru al muncii, departe de a se gîndi la vreo inițiativă legislativă sau diplomatică în ajutorul acestor sclavi pribegi, a avut un singur gînd : să-i oblige să se asigure pentru tot ce e mai rău, pentru ca nu cumva ministerul, statul român să fie puse în situația de a le plăti ambulanța, sau dricul, din Israel pînă acasă.
De la actualul ministru al muncii (fostul meu profesor) și de la Doamna Sanda Ghimpu, maestra noastră, a tuturor, am învățat că dreptul muncii a fost, chiar și sub comuniști, plin de grijă față de om, ceea ce penultimul ministru pare să nu fi știut. Îl rog deci pe ministrul actual să analizeze ordinul de mai sus și să pună ceva în locul lui, sau măcar alături.
Dacă nu, indiferent că eu voi fi sau nu acționat pentru insultă, iapa-i peste drum.
(va urma)

Gheorghe MOROSANU







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=207