Magda Ursache 'Cu moartea-n carca...'
Data: Tuesday, May 07 @ 10:16:58 CEST
Topic: Memoria


Magda Ursache „Cu moartea-n cârcă” Am ales pentru nota ediției integrale a cărții lui Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, sintagma lui Aurel State, „cu moartea-n cârcă”. Spune Andre Glucksmann : „ Comunismul conține genocid” : fizic, identitar, spiritual. Doctrina trebuia să înlocuiască tot-tot-tot : țară, religie, neam, familie. „Asasinii roșii”, notează Mircea Eliade (în 28 ianuarie 1943, Jurnal portughez, București, 2010, p. 141) ucid „de la milioane în sus” ; ceilalți asasini politici operează mai modest : un criminal mai mare decât Hitler a fost Stalin.

Magda Ursache „Cu moartea-n cârcă” Am ales pentru nota ediției integrale a cărții lui Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, sintagma lui Aurel State, „cu moartea-n cârcă”. Spune Andre Glucksmann : „ Comunismul conține genocid” : fizic, identitar, spiritual. Doctrina trebuia să înlocuiască tot-tot-tot : țară, religie, neam, familie. „Asasinii roșii”, notează Mircea Eliade (în 28 ianuarie 1943, Jurnal portughez, București, 2010, p. 141) ucid „de la milioane în sus” ; ceilalți asasini politici operează mai modest : un criminal mai mare decât Hitler a fost Stalin.
Este un șoc pentru generația mea sacrificată (copilăria a fost o tortură psihică, în așteptarea arestării tatălui meu) să vadă că se regretă perioada, mai rău, că se induce un soi de relativism social : „Eh, așa au fost vremurile !” Percepția comunismului e mai mult decât pozitivă, de vreme ce peste jumătate dintre români consideră că „era mai bine înainte”, Dumnezeule ! Celebrarea lui Ceaușescu se face continuu : ce-ar fi fost dacă nu era împușcat, cum ar fi arătat România azi dacă o conducea el, Comandantul Suprem, cu Elena-n frunte. Mizeriile ceciste-meaniste-securiste se umflă-n pene. Argumente ? Loc de muncă, locuință gratis, granițe sigure, că nu trecea nici o tornadă prin România… Poți să-i contrazici ? Relele : lipsa pașaportului, lipsa hranei decente, lipsa apei calde, dar mai ales lipsa de informații (și, pe potrivă, violența minciunii propagandei) sunt trecute cu vederea. Am văzut, într-un reportaj din 16 aprilie 2019, la Antena 3, închisoarea Aiud „renovată”. Cumplitul Aiud nu mai părea un infern. Cei care vizitau muzeul vedeau o zarcă dotată cu pat curat, găleată de apă curată, tinetă din lemn geluit… ; deținutul era reglementar îmbrăcat, în zeghe apretată și călcată, fără lanț la mâini și la picioare (lanțul uns, alături, părea nefolosit) ; milițianul- manechin n-avea bâtă, baston, ciomag, par ; Aiudul, în care erau întemnițați și exterminați cei ce mișcau în frontul socialist, arăta ca un loc obișnuit de detenție. Zarca ? O carceră oarecare, unde se putea supraviețui aproape tihnit. Deruta morală e în creștere. S-a ajuns ca, din indiferență dublată de ignoranță (a lor și a consilierilor), președinții noștri să decoreze torționari și informatori Secu. Și mi-l amintesc pe profetologul S. Brucan, silabisind fericit la ProTv, sub privirea extaziată a intervievantului Mândruță : „la sân-ge-la sîn-ge !”, frazula întreagă fiind : „Democrația trebuie consolidată la sân-ge, la sân-ge !”Sângele vărsat în tinerețea-i de un roșu Pauker, când intrase de la 19 ani în PCR, în 1935.În „Scînteia”, a cerut și i s-a dat moartea lui Iuliu Maniu, moartea lui Gh. I. Brătianu, moartea lui Ion Mihalache. Iar păcatele i-au fost spălate sau decolorate, după caz, devenind „părinte fondator” al Grupului de Dialog Social.
Politiștii, ca să nu le spun polițiști corect-politici, revin la invective împrumutate din vocabularul vechilor staliniști, din vremea aceea când minciuna stătea cu manualul de istorie la masă și pe masă. „S-au demascat, s-au demascat !”, striga Roman-Baricadă. Lozinci ca „Să-i lichidăm, să-i lichidăm pe țărăniști !”; „să-i vestejim pe anticomuniști1” păreau rodul viziunii ateo-bolșeo-proletară. Și dacă a fost declarat comunismul regim politic, de ce alesul a fost, în procesul comunismului, un fiu de dinozaur stalinist ? Copiii nu pot fi nedreptățiți din cauza părinților ? Nici dacă gândesc ca genitorii lor ? Volo Tismăneanu i-a prezentat edulcorat pe torționarii obsedantului deceniu și cu mânie aproape proletară pe apologeții – deloc stimabili de altfel- ai Ceaușescului. „Culmea ar fi ca victima să primească o medalie de la făptaș”, mi-a spus Petru chiar înainte ca Emil Constantinescu să decoreze, din greșeală, un torționar. S-a întâmplat și asta. Băsescu – a scris presa – l-a decorat cu Meritul Cultural (în grad de ofițer acoperit ?) pe William Totok, ținând-o în vizor pe Herta Müller. Iar GDS, „lucrarea” lui Silviu Brucan finanțată de filantropul Soros, era cât pe ce să-i dea un premiu neobositului procuror general, prin mâna disidentului Radu Filipescu.
Doctor în horroris causa, procurorul general Augustin Lazăr, care se ocupase cu prelungirea anilor de detenție (citiți : chin) la Aiud, simulând senin nevoia de a-și cere iertare, a vrut să-și doneze unui deținut politic premiul pentru lupta contra corupției, acordat de Societatea „Speranța” din Timișoara. Ce sperăm ? Da, politica oferă condiția ideală ca individul să-și arate demonul din el. Și credeți că se poate scoate ușor dracul din torționar, din securist, din delator, din procuror oportunist ? Mă îndoiesc. Cât despre complicitatea vinovată la crimă, tot crimă este, chiar dacă o tinerică liberală reiterează, pentru augustul Lazăr, scuza că „așa erau timpurile”, motivându-i faptele de… bricege. Din săbiile generalilor armatei române se făceau, la Aiud, bricege foarte căutate la export, din care căra cu geanta și incoruptibilul procuror, cum scrie tot presa, decorat de Iohannis în 18 aprilie an curent ; tot atunci, a fost decorat pe tăcute și în absență, eroul Iulius Filip cu Crucea României, a treia clasă. Să nu fi știut președintele că Lazăr a refuzat/amânat eliberarea lui Iulius Filip din Aiud, că patul bolii i-a fost „asigurat” de prelungirea detenției ? „Parcă mi-e rușine să spun prin ce-am trecut la Aiud”, mărturisea recent, cu sfială, la TV un deținut politic. Lazăr procurorul, cu maxim tupeu, nu s-a sfiit să- și exprime dorința de a-i da premiul său lui Iulius Filip, sperând, pasămite, că disidentul ar fi atins de sindromul Stockholm, când victima ia apărarea celui care a victimizat-o.
Secția de exterminare de la AIUD are în nume IAD, o știe bine Iulius Filip. E greu de suportat să citești despre torturi sadice, darămite să le suporți ? S-au găsit cranii cu cuie bătute-n frunte, pe viu. Marius Oprea, fost director IICCMER, întreba : A fost Pleșiță anchetat ? concluzionând : „Ei conduc în continuare.” Măcar cinicul Pleșiță nu i-a oferit un premiu lui Paul Goma, ca Lazăr lui Iulius Filip, bolnav într-un spital din SUA. Cum trăim în „Absurdistan”, unde limita absurdului nu mai există, s-ar putea să fim martori la o scenă de un absurd inimaginabil, depășindu-l pe cel narat de Constantin Florin Pavlovici În Tortura pe înțelesul tuturor. Acolo, deținuții erau nevoiți să stea la coadă pentru bătaia de seară ; acum, ar fi posibil ca foștii dețiunuți să stea la coadă pentru a obține gratificații de la Lazăr, că are de unde : doar a fost pensionat cu 27 000 de lei noi. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ar fi fost soluția problemei. Iar lustarea trebuia să înceapă cu Justiția. Pentru că Tribunalul poporului, care a luat ființă înainte de Procesul de la Nürnberg, „a fost cea mai odioasă instituție din toate deceniile bolșeo- comuniste”, scrie Petru Ursache. Am fi scăpat de „lichele cu geometrie variabilă”, cum le spune Dorin Tudoran, și cu geografie variabilă, cum adaug eu. N-ar mai fi fost victime de 5 000 de euro sau de 500 000, după placul justițiarilor noștri și nu s-ar fi obținut certificat de revoluționar, cu beneficiile aferente, după ce s-a dat șpagă. Bussinesul cu dosare de revoluționari a „capitalizat” România post-decembristă.
Încep să cred, ca eseistul Cristian Bădiliță, că intelectualii „sunt o specie penibilă”. Iar vietatea numită, de la Aristot cetire, animal politic nu-i chiar om vertical, homo sapiens, etica mizerabilă readucându-l la condiția de mers în patru labe. Evoluție ? Ba involuție ! După 30 de ani de la „evenimente”, Ion Ilici Marcel Iliescu poate bifa ca misiune îndeplinită : a construit „comunism cu față umană”. I-a convenit moartea lui Milea, a lui Nicolaescu, a lui Nuțu, a lui Iulian Vlad, a lui Gogu Rădulescu ? Se pare că da. De la ilegaliști a moștenit secera, iar prim-ministrul său, Roman, a moștenit ciocanul.
Ciudățenia Cioloș ? Zice presa că o păzea la poartă, ca militar în termen, pe Doina Cornea. Știți ce sunt cifrele astea, 0287 ? Unitatea lui Dacian Julien Cioloș. Iar cine executa stagiul militar într-un Batalion de Securitate devenea ofițer Secu pe livret. Apud istoricul Florian Bichir, în’88, Cioloș era postat la Doina Cornea (obiectiv Diana), să nu iasă nesupravegheată din casă ; ca și la noi, la Iași, Luca Pițu, refuznic PCR, dar și refuznic al certificatului de revoluționar. Cineva ricana : acum au ieșit datele despre Cioloș, la țanc, în campanie electorală ? Dar când ? Vrem un președinte care a păzit ca militar ușa disidentei, asta vrem ? Vedea oare Cioloș cum era bătută ? În Partidul România Mare a intrat prin coincidență ? Tot presa dezvăluie rudenia cu „Vulpea” Ardelean, general peste „2 și-un sfert”. Adaugă Cioloș un PLUS la viața politică sau un minus ? Că minusuri sunt multe. Se numără din ce în ce mai puțini morți în acel Decembrie. Președintele post-socialist Iliescu se vrea Pilat din Pont și „trage concluzii” (sintagmă de ședință PCR) din peste mia de morți : „probabil s-au împușcat între ei”.” N-au discernământ”, diagnostichează bolnăviorul președinte. Fostul ministru al Tineretului (1967-1971), prim-secretar la Iași (1974-1979), mereu în legătură cu serviciile URSS și cu Gorbaciov, are discernământ. Urmașii celor uciși sau schilodiți de gloanțele cui o fi tras atunci, la sfârșit de an 1989, Ceaușescu sau Iliescu, n-au discernământ.
„Documentele nu-s totdeauna beton, Magda. Atenție la cele falsificate. La Nürnberg s-a prezentat o poză ca mostră de crime de război : prizoniere sovietice ucise de un militar german. Numai că femeia sovietică din prim plan era o cunoscută actriță Moskfilm”, mi-a spus Petru. Dar mai există o lege a Arhivelor, de vreme ce s-au distrus multe dintre dosarele celor care au lucrat în penitenciarele groazei ? Istoricul Marius Oprea afirmă că au dispărut dosare date de CNSAS pentru ceea ce s-a numit Procesul comunismului. N-a mai găsit dosarul tartorului Nicolschi. Care Nicolschi poate nega în interviul luat de Lucia Hossu- Longin, în 1992, „experimentul Pitești”. Cică n-a existat „reeducarea” și că ar fi o scorneală a lui Virgil Ierunca și a lui Paul Goma. Un fragment dintr-un poem de temniță, scris de Sergiu Mandinescu, trecut 12 ani prin închisoarea Pitești, pentru că a luat parte, în Oltenia, la rezistența anticomunistă, mărturisește trauma : Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morții trăiesc/Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc/Asemenea lui, așijderea ție, Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.”
Au dispărut documentele unor procese, penale chipurile, dar instrumentate de securiști. Nealinierea, nesupunerea erau mascate în delicte de drept comun. Gen. Dan Voinea confirmă că dosarele Aiud, dosarele crimelor comunismului, dosarele iernii lui’89, dosarele mineriadei au fost subțiate. Gen. Vasilache voia să le distrugă, dar trebuia să existe acordul procurorului general. Or, gen. Voinea ceruse să fie păstrate la CNSAS. După pensionarea forțată a lui Voinea, a avut mână liberă L. C. Kövesi. Marius Oprea dă o cifră uluitoare : 200-300 metri liniari de documente dispărute. A continuat, ca privat, investigații de dosare întoarse cu NUP ca omor, deși erau crime contra umanității. Ce să mai zici decât ca etnosoful anonim ? „Corb la corb nu-și scoate ochii”.
În tramvaiul de Baza 3, locul unde-mi fac eu sondajele de opinie, am auzit o duducă foarte pornită pe mărturiile unor bătrâni pușcărizați politic : „Vai, dragă, da’ce să știe iștia ? „Ia să se mai termine cu moșii. Le-a trecut timpul”, a secondat-o altcineva. „ Dacă nu mai ie rejim comunist, di ci-l sî-l mai combată obsedații iștia ? Trebuia să le fi spus că generația celor torționați aproape că s-a stins, că vor scăpa de „balast”, că n-or să le mai consume mult timp spațiul vital și virtual cu mărturiile lor incomode despre suferințele detenției. Însă mi s-a părut inutil să le aduc la cunoștință acestor juni debusolați că, după munca la dig, la canalul morții Dunăre – Marea Neagră, tinerii de atunci îi duceau în spate pe bătrânii istoviți, aproape muribunzi, încercând să le amâne moartea. La indicația tov Drăghici, din ordinul Moscovei, 1 200 de deținuți de la Gherla au fost transpotați la Canal, în 9 august, 1950, la muncă silnică, deși nici nu se puteau ține pe picioare. Delta Dunării era supranumită „țara lui Maromet”, colonel Secu și criminal sadea. I se mai spunea „pământ fără cruce”. Pământ mâncau, ca să se sinucidă, femeile violate în lagăre de gardieni. Am tăcut : știu că nici măcar nu mai e în trend să-ți cauți în familie un deținut politic sau un preot martirizat. Am scris și eu despre Golgota preoților. Cum să nu fi scris ? Aș face umbră hârtiei degeaba dacă aș ocoli o temă catalogată inutilă de un publicist pe care nici nu vreau să-l numesc : „Jertfa preoților ortodocși a fost fără cauză”. Un exemplu din sutele de mii care îl contrazic ? În penitenciarul -calvar al Gherlei (comandant - maiorul de Securitate Goiciu, o bestie ; ofițer politic - Domocoș, ale cărui victime erau numai români), zăcea un preot profesor la Institutul Teologic din Cluj, cu o condamnare de 20 de ani. Tatăl său, Protopul de Huedin (1930-1940), martirul Aurel Munteanu, fusese torturat în’40 de hortyști : i-au înfipt unionistului, deputat al Marii Uniri, tricolorul românesc pe gât. Nimeni nu i-a condamnat pe criminali, iar fiul a ajuns pe cimentul ud al Gherlei : „Fiule, m-am vrut să-ți fiu candelă la ceas târziu…”. Și câți martiri și mărturisitori ai Bisericii din România ne descoperă Cicerone Ionițoiu ! Numai că mai puternică se arată conspirația tăcerii. Sunt, ca și Sorin Lavric, de părere, că „ e o eroare să crezi că persecutorii aparțin trecutului”. Ne suflă-n ceafă, ne taxează dur când avem curajul să spunem adevărul gol-goluț. Eticheta „fundamentalist ortodox” nu se dezlipește de doctorul fără arginți Vasile Voiculescu.
Altă temă de ocolit, sub stupida etichetare incorect politică, e rezistența din munți, pe care o blamează senatorul Șerban Nicolae. Pupila lui Ion Iliescu și consilier de stat al președintelui opinează scurt că n-a fost rezistență anticomunistă în munți. Și dacă a fost, s-a acționat contra statului. Contra statului român ? Nu, s-a acționat contra statului bolșevic. I-o fi spus tătuca Ilici că erau bandiți sau – vorba sa preferată - teroriști și că trăgeau din toate pozițiile în comuniști ? Habar n-are senatorul de lupta pentru onoare și credință în Dumnezeu sau se preface că nu știe. 15 000 de oameni-o armată- număra gruparea „Haiducii Dobrogei”. Aromânul Gogu Puiu știa că va muri. În port-hart, avea o grenadă, pentru el. Când a înțeles că Securitatea l-a prins, s-a așezat cu pieptul pe grenadă. L- a capturat Nicolae Doicaru. Gogu Puiu avea 31 de ani cînd a decedat, grav rănit, în Direcțiunea Regională de Securitate Constanța. Doicaru a fost făcut maior și a condus Direcția I a MAI timp de 18 ani. Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, a fost născută (și botezată) de Olimpia Puiu în penitenciar. La Mislea. Orfană de ambii părinți la șase ani. N-are mormântul tatălui. Rezistenții din munți știau că libertatea e bunul cel mai de preț. Copiii uciși în acel Decembrie, la revoluția nu de catifea, ci de sânge, știau și ei : Vom muri și vom fi liberi !”
De ce nu-i cinstim destul pe cei care s-au împotrivit tăvălugului comunist ? Pe cei numiți de Petru Ursache „victime ale ororii și erorii” ? Ca să-i ținem pe români de lași, de neispăviți și să tot repetăm că poporul trebuie „reformat ca grav bolnav” ? Nu poporul trebuie „reformat”, ci clasa politică. Am obținut libertate de gândire și de cuvânt ? Atunci de ce nu avem respect pentru sacrificiul lui Ion Gavrilă -Ogoranu, care ne-a spălat cinstea obrazului ? Să cunoască senatorul pesedist Șerban Nicolae măcar cazul bucovineanului țăran Vasile Motrescu, care, aflat în al cincilea an în munți, nota în Vinerea Mare, 1953, într-un Jurnal, salvat și tipărit pentru posteritate, ca prin minune dumnezeiască : „Stau prigonit de frații mei (români, nota mea Magda Ursache) care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia pe un kg. de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință.” În’55, a tras în cei doi soldați din trupele de Securitate, cu ordin să-l captureze. Numele lor se află încă pe o placă din Muzeul Jandarmeriei Române, ca eroi, iar Motrescu a fost judecat pentru o vină inexistentă și executat la Botoșani, în 29 iulie 1958. Aspazia Oțel Petrescu, supranumită „sfânta închisorilor”, după 10 ani de Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, apoi încă 4 ani de Mislea, ca „irecuperabilă”, mărturisea că i-a fost mai greu să se acomodeze cu „libertatea” de afară, din RSR, decât cu cea din temniță.
Aflu dintr-o scrisoare deschisă către Radu Filipescu, din 1 februarie 2012, că Sorin Ilieșiu a propus o zi pentru comemorarea victimelor comunismului. A comemora pe cei care au luat calea eroilor, a martirilor, a sfinților a fost respinsă de Andrei Pleșu, pe motiv că n-avem nevoie de „noi chermeze”. Dar rememorarea ar fi – repet – homeopatică. Se suportă greu istoria suferinței, spațiul carceral provoacă oroare, îi conced asta Marianei Șora, dar temnița a fost o Academie de educație creștină și nu cred că angelologul m-ar putea contrazice.
S-a murit, după Radu Gyr, „pentru văzduhul tău liber de mâine”. Și, ca să nu ne bântuie iarăși fantoma Manifestului Comunist, tinerii trebuie să știe, de-o pildă, de ce a fost condamnat poetul Vasile Militaru la 20 de ani de temniță grea : pentru că între 1951-1952, când era „deținut administrativ”, a scris poezii ostile regimului, a ascultat posturi străine de radio și le-a comentat cu prietenii din Consiliul parohial din Parcul Domeniilor, cărora le-a recitat și din versurile lui. Recursul s-a judecat în 25 august 1959. A fost respins, deși Vasile Militaru murise deja la Ocnele Mari, în 8 iulie. Or, un mort e neinculpabil. A făcut Procuratura Generală, după’89, dreptate foștilor deținuți politici ? Nu. Au murit ca infractori contra orânduirii de stat și cei 14 din lotul Vasile Militaru.
Istoria trebuie recuperată și învățată. Comuniștii făceau rău – și ce rău ! – în vederea binelui viitor : prigoneau, ucideau sau izgoneau din țară. Cea mai nedreaptă grilă de receptare (cum scrie Petru Ursache în Omul din Calidor) i s-a impus lui Paul Goma, cu operă întinsă, masivă. Petru a crezut în dotarea lui literară, cât a crezut și în dotarea lui morală. Dar, cum „marele păpușar tot Secu este” (o repet, după Petru), Goma rămâne marele nedreptățit al istoriei. În schimb, Cristian Preda l-a numit pe Tökes „erou anticomunist după ce presa i-a dat pe față angajamentul, plus multele note informative.
Punctul 8 le-ar fi rezolvat pe toate. Cei specializați în antisemitismul românilor ar fi dat înapoi, domnul Al. Florian n-ar fi descoperit xenofobici în Valeriu Gafencu, în Țuțea, în Mircea Vulcănescu, în Gyr, în Crainic… Cine poate concura cu grila Vintilă Horia ori cu grila Mircea Eliade, dintre cei care-i blamează ? Nimeni. Iar domnul Florian ar trebui incriminat penal pentru calomnierea personalităților naționale marcante.
Nu Mircea Vulcănescu, ci Quintus, ministru al Justiției în 1991, decorat de Johannis cu „Steaua României” în grad de ofițer, a fost criminal de război. Scrie Mircea Dinescu, poetic și precis, că soldații români au refuzat s-o omoare pe copila transnistreană care ducea hrană partizanilor, nu și liberalul justițiar. A ucis-o decis, cu-n glonte-n ceafă.
Prin Legea 187 și ordonanța 16, au fost anonimizate numele turnătorilor. CNSAS trebuia să protesteze atunci. Să nu-mi spuneți că era musai să torni conspirativ și că au fost turnători care n-au făcut rău nimănui. „Părintele Arsenie Boca l-a pictat pe Iisus copil în zeghe și n-a văzut nimeni, n-a turnat nimeni”, se bucura Petru. Și, cu un zâmbet : „N-a fost pe-acolo Nicu Crețu”.
Refuzai, suportai consecințele. Pentru că n-a semnat angajamentul cu Securitatea, lui Petru Ursache i s-a dat o suită de neșanse. Să nu vadă Vestul a fost cea mai dureroasă pedeapsă. Privilegiații ceaușiști au continuat să fie privilegiați iliescani, în timp ce oamenii cărții au continuat să fie marginalizați.
Petru a muncit „răbdător și tare” la cartea asta, la fel cum „răbdător și tare” a primit moartea. Așadar, eroic. Anii nemaitrăiți îi suplinesc eu cum pot. Îmi doresc doar sănătate. Nu pentru mine, ci pentru a-i scoate cărțile acestui mare nedreptățit de comunism, de activismul iașiot. Aproape că nu mai viețuiesc pentru altceva. Lucrez la ele greu, poate și prea încet. După ce le tipăresc, mă pot face una cu pământul. Va fi victoria lui să încheie ce n-a putut el însuși să încheie.
În 14 mai 2018 (15 a fost ziua de naștere a lui Petru al meu), bunul prieten Ion Lazu mi-a scris : „Înțeleg, apreciez, „consimt” la strădaniile Domniei Tale. Deviza mea fiind una simplă : să facem ceea ce depinde de puterile noastre. Fie că lumea ia aminte, fie că nu… Fie că ne laudă sau ne ignoră cu superbie. Devotat, Lazu”.
O zi sub regim ceaușist putea fi mai lungă decât veacul, spre a spune ca Cinghiz Aitmatov, iar eu am fost o victimă minoră, foarte modestă. Petru și iarăși Petru m-a luminat că pedagogia lui Dumnezeu presupune certarea prin durere, prin suferință de toate felurile : a trupului și a sufletului. „Un eșec social să nu te ducă la deznădejde, Magda. Știe Dumnezeu de ce ți s-a dat Are sigur un sens.”
În clinica aceea blestemată, la Terapie intensivă, era înconjurat de moarte ; mureau și mureau în jur, dar privirea lui albastră era liniștitoare.” Ce zici ? Aș vrea ca partea a doua a cărții să se numească Un pământ numit Aiud. Iar ție îți dăruiesc alt titlu : Ridică-te, Gyr, ridică-te Crainic ! Schimbam titluri între noi. Eu i-am dăruit Puterea cătușelor versus puterea credinței, având în minte ce-mi spunea despre eroii și martirii frontului anticomunist : „Nu, nu au ucis, au ucis, au ucis. Altfel trebuie formulat : au răbdat, au răbdat, au răbdat.”
Repet : am ales pentru titlul notei la ediția integrală sintagma lui Aurel State : „cu moartea-n cârcă” pentru că Petru și-a scris cartea când mai era un pas mic între el și moarte, fără s-o știm. Ediția integrală (a opta din Seria ETNO) nu-i chiar completă. Din cuprinsul lui Petru Ursache lipsesc câteva texte pe care avea de gând să le redacteze în vara care n-a fost vară, cînd a plecat de tot, a anului 2013. Sumarul făcut de el trebuia să înceapă cu Pumnul lui Vîșinski și, în continuare, Lovitura de la Palat, Arestarea lui Antonescu, Legi juridice : Tribunalul poporului la lucru. Ultimul text a devenit Cap.I. Loturi ar fi cuprins : 1. Armata ; 2.Învățământul ; 3.Religia. A rămas din proiect doar Drama generalilor-drama Armatei -drama noastră. Cap. II ar fi cuprins ceea ce numea Războiul… N-am ghicit ce ar fi însemnat punctele de suspensie. Urma altul, intitulat „Reformele”, ghilimetate. Din Cele trei iaduri. a. Închisoarea ; b. Colonia ; c. Deportarea a scris doar despre două.
La Pumnul lui Vîșinski era atașată o fișă cu scrisul lui impecabil, păstat intact după nesocotita intervenție medicală. Reproduc fișa : „Două întâmplări- eveniment au cutremurat secolul trecut românesc și cel actual mai mult decât Trădarea de la Palat și Pumnul lui Vîșinski”…Se referea acel „mai mult” poate la Raportul Final, poate la acțiunea domnului Alexandru Florian contra „oamenilor națiunii”, contra marilor oameni ai națiunii ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Țuțea, C. Noica. ? Altă fișă m-a lămurit : trimitea la Articolul Unu din Constituția României, text apărut în volumul Antropologia, o știință neocolonială. Asta însemna mai mult : atacul la Articolul Unu, cererile repetate de modificarea lui, la care politicienii nu răspund (indiferența e suspectă, suspectă, suspectă) sau răspund cu mârâieli indecise. Autonomia Transilvaniei pe criterii etnice, sub prexetul autonomiei culturale, e pericolul. Iar „elitiștii” se întrec în a adăuga epitete incriminante la nație și la naționalism.
Să fie un apus al țării pus la cale de prăduitori vechi și noi ? Fraza lui Eminescu pare scrisă ieri, 5 mai 2019 : „am fost meniți să ajungem zilele acestea de ticăloșie, în care țara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire și-n avutul ei…”
Petru Ursache a înțeles repede că globalism înseamnă colonialism, acaparare. Statul (unitar și național) era considerat de comuniști „moștenire burgheză” ; politicieni – tarabagii și fals-elitiști îl consideră „moștenire comunistă”. Frunza lu’ Udrea vrea să spună că suntem ca frunza pe apă ? „Fără istorie, fără limbă, calea colonizării se arată deschisă noilor fabricanți de lume, de ordine și de canon”, scrie la pag. 102 din Antropologia, o știință neocolonială (ed. a doua, Eikon, 2014).
Totul curge, totul trece, o știm de la Heraclit. Numai că, după Vasile Băncilă, „apa trece, pietrele român”.
Lupta pentru revitalizarea memoriei continuă. Birui-va gândul bun?
Magda Ursache P { margin-bottom: 0.21cm; }





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1459