Dan Culcer. Batrâna care nu mai voia sa moara
Data: Friday, March 24 @ 20:42:48 CET
Topic: Limba dulce


Sania începu să suie pe lângă livada cea mare, trecu în câmp pe un drum care nu se vedea aproape de Ioc sub stratul gros de zăpadă. Era amiază pIină, zăpada ardea alb și rece ca o cămașă de mire mort, scârțâia sub tălpicile de lemn, aspru și ascuțit, de ger. Dealurile sunt golașe în aceste ținuturi, vântul spulberă zăpada pe alocuri și rămân pete mari de pământ galben tumefiat și înghețat. Cândva dealurile și colinele erau acoperite de viță de vie, oamenii făceau vin bun care se vindea bine prin negustorii armeni de la Gherla. Dar, după război, planificatorii și centralizatorii au decis să transforme dealurile cu vii în pășuni pentru oi. Iar oile năvălitoare au tăiat, cu negrele și ascuțitele lor copite, stratul protector al ierburilor în felii lungi despărțite de văiuguri, pe care apele ploilor se prăbușeau spre vale ducând cu ele pământul ierbos, carapace protectoare și fecundă, și dezgolind depunerile de argilă ale fostului fund de mare.

Bătrâna care nu mai voia să moară

Sania începu să suie pe lângă livada cea mare, trecu în câmp pe un drum care nu se vedea aproape de Ioc sub stratul gros de zăpadă. Era amiază plină, zăpada ardea alb și rece ca o cămașă de mire mort, scârțâia sub tălpicile de lemn, aspru și ascuțit, de ger.
Dealurile sunt golașe în aceste ținuturi, vântul spulberă zăpada pe alocuri și rămân pete mari de pământ galben tumefiat și înghețat. Cândva dealurile și colinele erau acoperite de viță de vie, oamenii făceau vin bun care se vindea bine prin negustorii armeni de la Gherla. Dar, după război, planificatorii și centralizatorii au decis să transforme dealurile cu vii în pășuni pentru oi. Iar oile năvălitoare au tăiat, cu negrele și ascuțitele lor copite, stratul protector al ierburilor în felii lungi despărțite de văiuguri, pe care apele ploilor se prăbușeau spre vale ducând cu ele pământul ierbos, carapace protectoare și fecundă, și dezgolind depunerile de argilă ale fostului fund de mare.
Dincolo de curmătură drumul cobora abrupt, se rupea în râpi și sfârșea într-un ceaun înconjurat de dealuri uscate, fără văi, fără ape, altele decât torentele ploilor mari. Într-o latură zăcea casa omului cu ochi albaștri.
Pe drum am tăcut tot timpul. Omul se opri în stânga grajdului răzimat de casă. Deshămă caii și îi băgă în căldura umedă a spațiului întunecat, care mai adăpostea și câteva oi.
Am intrat pe ușa scundă. — Da' ce-i maică, te-ai sculat? Și mă faci să-l aduc pe părinte până aici! — D-apăi, dac-ați vinit, ședeți.
Și am șezut și am privit-o de aproape pe bătrâna care se răzgândise și nu mai vroia să moară. Erau patru oameni în odaie, așezați în jurul mesei cu scândura neagră, impregnată și lustruită de timp. Și am început să bem țuică. Bătrâna băuse singură până acum o jumătate de sticlă. Omul cu ochi albaștri ne puse pe masă ceapă roșie, pâine neagră și slănină albă, afumată, cu un strat de carne ca o vână. Am băut în silă, apoi de frig și mai târziu nu mai știu de ce. — Da de ce nu poftiți pălincă. Și luați slănină, că-i tare băutura, așe, pe inima goală. — Părinte, iartă pe maica, că spunea ca moare și să vă aduc să o spovediți. Nu știu ce avea, că zicea : maică, tare rău mă zgârie-n piept, și tușea noaptea de nu puteam dormi.
  • Bună țuicăi, am zis ca să mă aflu în treabă.
  • Că-i făcută de noi și fiartă de două ori.
Apoi am tăcut cu toții și am dat pahare!e cele mari pe gât. Nu eram obișnuit cu țuica tare și mă ardea pe esofag și în stomac. Am cerut niște apă.
  • Îi păcat, domnișorule, de pălincă. spuse baba.Fiul său, omul cu ochi albaștri, aduse, într-o ceașcă de tinichea verde emailată, niște apă din vadră de lângă ușă.
  • Te-a văzut doctorul, lele Marie ?
  • Văzut. da' o zis că-s bătrână și n-are ce-mi face.
  • Părinte, dumneata ai văzut multi oameni murind? pluti întrebarea babei prin aerul rece.
  • Am văzut, dădu peste cap paharul plin, da' nu bea niciunul pălincă înainte.
  • Ce să fac părinte, dacă nu mă vrea moartea, tuși baba.
Începu să-mi fie cald. Se înserase. Apunea un soare curat și aerul rece, camera se coloră violet. — Ai băgat caii? — Băgat, că doar nu era să-i las afară. — Nu faci focul, că-i cam frig?! Cel cu ochii albaștri ieși să aducă lemne.

Tăceam iarăși. Baba apucă sticle cu mâinile ei cele mari, cu amândouă, și umplu paharul părintelui ochi. Pe al meu tot așa și vărsă puțin pe masă. Luai o mărășească de la părinte și după ce-o aprinsei, dădu-i foc pălincii vărsate, care pâlpâi scurt, albastru; era tare pălinca, fiartă de două ori. În odaie aerul se făcu cenușiu. Nu-i mai vedeam, pe părinte și pe babă, decât ca pe niște umbre. Se făcuse fum greu și doar pufăitul meu de om nedeprins cu țigara tulbura liniștea mare. De afară răzbătură icnetele și loviturile îndesate ale omulul care crăpa lemnele. Apoi se auzi cum baba își freca picioarele uscate unul de altul. Părintele tuși gros și avui impresia că-și mestecăi tusea. Înghiți și mai trase o gură de pălincă. Trosnind, patul crăpa de vechi. Deschizând ușa cu piciorul, omul aduse un braț de lemne și un coș cu coceni de porumb, îl puse pe vatră și, trăgând cu o furculiță ochiurile plitei, aranjă totul pentru foc. Valul de aer adus de om răscoli fumul greu. Scăpără un chibrit, aprinse hârtia pe care o băgase dedesubtul gătejelor. Se făcu o flacără mare apoi cocenii prinseră să pocnească scurt. Ochiurile fură împinse la loc. Încă un chibrit și lampa din cui, cu petrol, lumină pâlpăitor, nesigur, odaia. Mirosea a fum de coceni mai înțepător decât cel de mărășești. Omul se așeză pe un scaun oftând.
Băurăm din nou toți pe tăcute. Mie mi se făcu frică să nu moară baba, de pălincă. Nu văzusem morți niciodată. Părintele obișnuia să bea mult. Și cu toate că văzuse mulți oameni murind, nu cred să se fi gândit vreodată că ar putea muri cândva. Poate de aceea refuza să dea vreo importanță presiunii pe care o simțea în regiunea ficatului, amărăciunii din gură și nu vedea că se buhăise.·De amărăciunea din gură se plângea dimineața și o făcea să dispară cu un pahar de pălincă băut pe stomacul gol, după scuIare. Baba nu cred că se gândea vreodată la moarte. Nu cred să fi avut timp de așa. Probabil că numai oamenii care nu au ceva mai bun de făcut se gândesc la moarte. Dar asta nu rezolvă desigur nimic. Pălinca ne dădu până la urmă chef de vorbă.Mai exact, o făcu pe babă vorbăreață. Vorbea șuierat, știrbă cum era, și-și aducea aminte de tinerețe.
  • Câti ani ai, domnișor.
  • Douăzecișitrei.
  • Să trăiești. Da' nevastă ai?
  • Nu.
  • Apăi rău faci că nu te însori. Că viața fără nevastă îi ca pita fără slană, n-are nici un gust.
  • Sunt încă tânăr, nu-i grabă.
  • Nu-i bai. Că nu de bătrâni îi însurătoarea. Ce-ai să faci cu muierea-n pat dacă ești bătrân?
  • Taci, măicuță, nu ți-i nu știu cum să vorbești așa, că-i aici părintele.
  • Și ce? Că și el are nevastă. Și-i faină și acum. Păcat mare că nu i-a blagoslovit Dumnezeu cu copii. Că eu am avut trei de la răposatu, Dumnezeu să-l ierte și să-i fie țărâna ușoară, și toți au crescut mari și-s la casa lor; au copii — numai tu, îi. spuse omului cu ochi albaștri, nu te-ai vrednicit să te însori.
  • M-oi însura, da' dacă plec, cine se va îngriji de dumneata, mamă?
  • Dumnezeu, că-i mare mila lui.
  • Pe răposatul leronim tot eu l-am spovedit.
  • Dacă așa a vrut Dumnezeu. Măcar că ar mai fi avut zile de trăit de nu se îmburda căruța cu el în râpă amu-i anu'.
  • Lasă, lele Floare, că-i mai bine acolo sus.
  • Bine, bine, da pălincă nu-i și lui îi plăcea tare.
Flacăra lămpii pâlpâi și se lungi afumând brusc sticla pe dinăuntru. Omul cu ochi albaștri se sculă și o scurtă, rotind șurubul dințat. Îmi amintii că există obiceiul să se verse pentru sufletul morților un strop de băutură pe pământ. Luai paharu și vărsai un strop pe podeaua netedă, de lut. Un damf de prune putrede urcă spre mine.
  • Pentru răposatul.
  • Nu-i de ajuns atâta, zise părintele.
  • Rea-i bătrânețea. Mă dor oasele de vechi ce-s și n-am somn nici noaptea, nici ziua noaptea și mă gândesc la nopțile nedormite, când mă frământa bărbatul, că nu mă lăsa să dorm, că era odihnit ca toți pădurarii.
  • Maică, da' spurcată gură mai ai!
  • Da' ce, parcă nu-i așa! Mulți flăcăi ar fi vrut să mă apuce încă după al treilea prunc. Ba poate și dumneata, părinte?
Părintele își făcu cruce și stupi în sân, ca de frica Necuratului.
  • Scuipi amu, părinte, da atunci! Am fost neam arzoi de muiere, De aia, domnișor, însoară-te cât îi timpul. Nu lăsa vremea să curgă fără rost.
Se îmbătase baba. Și mie nu-mi era rușine, căci avea dreptate și pălinca fiartă de două ori te face să gândești altfel. Îmi adusei aminte de un cântec, unul din puținele cântece maramureșene pe care le știam, și-l mormăi-i încet, ca pentru mine : Săracă irima mea/Săracă irima mea/Iară-ncepe a mă durea/Iară-ncepe a mă durea/Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai//Săracă irima mea/Fost-am la doftor cu ea/Fost-am la doftor cu ea/La doftor și la potică/Și mi-o zâs că n-am nimică//Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai//Poticarășu mi-o zâs/Leacuri la irimă nu-s/La irimă este un leac/Șetera și omul drag/Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai//Hai, hai irimă hai,/Pe din jos pe după Rai//Măi pretine io șî tu/N-om vedea nicicând Raiu'/Aibă Raiu' sănătate,/Noi om mere mai departe//Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai/Hai, hai inimă hai/Pe din jos pe după Rai/Hai, hai inima hai,/La rele multe rele mă dai/Fii Raiule cu plăcere/Noi mai pe din jos om mere!
Mă făcusem depărtat și surd. Auzeam de undeva de sus glasul tatei, pe care îl întrebasem altădată dacă se teme de moarte, Îmi răspunsese atunci, la aproape 70 de ani, cu calm și puțin detașat, că nu înțelege întrebarea. Pentru un medic răspunsul mi s-a părut firesc. Dacă ar fi fost vorba de moartea altora. Dar era vorba despre moartea lui. O suduială înăbușltă. Mă uitai mirat la părinte, știindu-l om cumpătat la vorbă.
  • Da nimeni nu mai bea în casa asta, că murim de sete, paștele și prăjania ei de treabă.
  • Cum să nu, că mai este în sticlă.
Și începurăm din nou să bem cu osârdie și convingere . Părintele își aduse aminte de moartea tatălui său, tot preot, undeva pe valea Lăpușului.
  • Fie iertat, tatica a murit pc drum între două sate pe care le avea în parohie și l-a adus calul acasă. Era tot iarnă subțire ca acum. Mi-e să nu mor așa și eu. Că am trei sate.
  • Da de ce vă gândiți la rău, părinte ?
  • Lasă să se gândească că dacă oamenii nu știu de moarte îl uită și pe Dumnezeu.
  • Dumneata, mătușă, nu prea cred că te gândești la ea.
  • Ba mă gândesc. Îi drept că mai mult acum de când m-am bolnăvit. Că, cu lucrul, n-ai vreme de altele.
  • Părinte, ai văzut mulți oamerni murind?
  • Am văzut. nepoate, și toți au muri împăcați întru Domnul că eram lângă ei.
  • Și altfel n-ar fi murit împăcați ?
  • Eh, ce știi tu !
  • Drept.
  • Hai ș-om bea că se răcește! ridică paharul, ne îndemnă părintele.
Pe fereastra scundă se vedea puțină zăpadă albastruie sub lună. Mi s-a făcut frig și am întrebat-o pe bătrână dacă nu-i e frig cu picioarele goale și numa-n cămășoi.
  • Nu mi-e frig, domnișor, că-i tot îi mai cald ca-n pământ.
Mă gândii la Tata care nu știa nimic despre moarte, ci doar ceva despre morți, la mine nu știam nimic. Doar vorbe N-am mai vorbit deloc, Beam, Bătrâna începu să cânte un cântec de beție cu glas tremurat, același pe care îl murmurasem eu cu ceva timp mai devreme. Popa se uita la sticlele goale și se scobea între dinți cu un chibrit. Omul cu ochi albaștri începu să plângă. Mi se făcu tare cald.
După care ne-am sculat de la masă și am ieșit în frigul uscat și țiuitor. Nu mă miră acum încăpățânarea bătrânei care nu mai voia să moară. Tot ceea ce știa era despre viață și nimic despre moarte. Decât, poate că se fac colaci, se aprind lumânări si se pune un ban în gura sau pe pleoapele mortului pentru o presupusă călătorie la capătul căreia trecerea trebuie plătită luntrașului. Prea puțin despre moarte. Cu toate că există și ea.
Am urcat în sanie, ne-am înfofolit împreună cu popa în niște șube și, sub biciul omului cu ochi albaștri, lunecând și scrâșnind ca o luntre pe praguri, sania ne-a dus, peste râpi cenușii sub lună, peste dealuri albastre, prin zăpezi violete, pe drumuri neumblate îndeobște, spre sat.

1969-2012, România, Ardeal, Bonț-Târgu Mureș, Franța - Elancourt

Dan CULCER

Povestire rescrisă. Publicare inițială în Pagini mureșene, Ed. Casa creației populare, Tg Mureș, 1969





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1417