Magda Ursache. Exercitiile de adevar ale unui autor capital: Gheorghe Grigurcu
Data: Tuesday, April 19 @ 11:43:39 CEST
Topic: Memoria


„Apolitic activ”, ca și Luca Pițu, Gh. Grigurcu s-a opus și se opune constant, continuu doxelor-noxe, ieri, ideologic corecte, azi, corecte politic. Spune un nu decis denigratorilor culturii românești, începând cu prototipul Eminescu (vezi Nae Ionescu la stâlpul infamiei, Vintilă Horia sau „exilul pur”; Mircea Eliade și tradiția, Un „trăist” Arșavir Acterian, Extraordinarul Petre Pandrea, Dialoguri cu Goma (Flori Bălănescu), Atitudinea Anei Blandiana, O expertiză a răului (Bujor Nedelcovici), O evocare a lui N. Steinhardt (Ioan Pintea), Vaticinarul I. D. Sîrbu, Analizele Ilenei Mălăncioiu), dar și numelor tabu, umflate cu pompa de critica socialistă. Asta pentru că „în viața publică, spiritul critic e oricând necesar”.


Magda Ursache. Exercițiile de adevăr ale unui autor capital: Gheorghe Grigurcu
 
„Iubite Pan, și voi, zeități de aici, câte sunteți, faceți să dobândesc frumusețea lăuntrică. Iar dinafara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înțelept bogat. Și să am parte de o avere nici mai mare, nici mai mică decât aceea pe care numai omul cumpătat poate s-o poarte.”
Platon, Phaidros, Opere, IV, Buc., 1983

„Apolitic activ”, ca și Luca Pițu, Gh. Grigurcu s-a opus și se opune constant, continuu doxelor-noxe, ieri, ideologic corecte, azi, corecte politic. Spune un nu decis denigratorilor culturii românești, începând cu prototipul Eminescu (vezi Nae Ionescu la stâlpul infamiei, Vintilă Horia sau „exilul pur”; Mircea Eliade și tradiția, Un „trăist” Arșavir Acterian, Extraordinarul Petre Pandrea, Dialoguri cu Goma (Flori Bălănescu), Atitudinea Anei Blandiana, O expertiză a răului (Bujor Nedelcovici), O evocare a lui N. Steinhardt (Ioan Pintea), Vaticinarul I. D. Sîrbu, Analizele Ilenei Mălăncioiu), dar și numelor tabu, umflate cu pompa de critica socialistă. Asta pentru că „în viața publică, spiritul critic e oricând necesar”. Și nu mă refer aici numai la Exerciții de libertate (ed. Timpul, Iași, 2011), din care am cules titlurile de mai sus, ci la întreaga sa Operă (majuscula îmi aparține) și la reperele sale. Am numărat doar 80 (câți ani împlinește în acest april), dar m-am oprit: pentru a face o enumerare completă mi-ar trebui multe pagini de revistă.
Și câte personalități cu adevărat academice și literare n-au fost și încă sunt marginalizate ori de-a dreptul (și de-a stânga!) puse la index, de la necenzurabilul Goma până la C. D. Zeletin, de la Pavel Chihaia, N. Catanoy, Radu Petrescu la Petru Ursache..., profitându-se de indiferența, de apatia noastră, de ignoranța programată. Marche arrière iarăși? Procesul de recuperare a valorilor a fost lung și greu. O s-o luăm iarăși de la capăt, dacă Radu Ioanid nu vrea monumente și plăci memoriale pe teren public (a lui Nichifor Crainic a căzut), dacă Al. Florian controlează nume de străzi și titluri de cetățeni de onoare (conduce cumva o instituție devenită anexă a Tribunalului Poporului?), dacă Norman Manea dă notă proastă lui Eliade, personalitate legendară, scârbit de „confuzia între cultură și cult”. Proletcult, nu? Confuzia dintre cultură și proletcultură durează, de vreme ce în parcul Carol din București sunt păstrate statuile lui Theodor Neculuță, poetul cizmar, academician RPR și a lui Al. Sahia, obraz gros, proletar, care se războia cu cefele groase, burgheze. I-am „studiat” obligatoriu la primară, când recitam tot obligatoriu, la serbări școlare, din Maiakovski: „Noi avem un tătic mare-mare / Clasa muncitoare – De oțel.” Trei sute de scriitori exilați din România nu-i puțin lucru, nici 53 de scriitori și ziariști morți în pușcării (închiși - 403). À quoi bon quitter Coasta Boacii (recte Amarul Târg), când a fi poet în cetate, scriitor în agora e mai mult decât necesar? În epoca noastră, în cel mai bun caz minima moralia, dacă nu a-moralia sau i-moralia, e nevoie de caractere. Ana Blandiana a cuvântat în discursul de acceptare a DHC UBB Cluj, cu titlul Istoria ca viitor : „Rezistența prin cultură, eficientă ieri în absența libertății, este însă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeții, ci chiar scopul în sine al salvării civilizației.” Regret, dar trebuie să-l contrazic pe Dinu Flămând: s-a putut trăi și à l'ombre des Carpathes cu demnitate. Au făcut-o și „hitleristul” Blaga, pus pe muchia de cuțit a lui Beniuc, și V. Voiculescu, și I. D. Sîrbu, și Petre Țuțea, și Arșavir Acterian, și Steinhardt (cine și-a mai păstrat, în închisoare, libertatea și fericirea ca monahul Nicolae?), și Petru Caraman, și Dinu Pillat, și Marcel Petrișor, și Florin Constantin Pavlovici, și Șerban Foarță, și Luca Pițu...
N-au băut, n-au mâncat, n-au cântat la mese, ca Femios pentru pețitorii soției lui Ulise, deși femioși, condiționați de dogmă și obținând, prin „Ștefan Gheorghiu”, șefii diverse, am avut destui. Spirit liber mort după funcții și onoruri? Nu cunosc.
Îmi aduc aminte că un șef de revistă politizată la maximum sub Ceaușescu ( Liviu Antonesei le spune bine: nu presari, ci presați) afirma postsocialist că n-are neliniști etnice și că națiunile vor intra în metastază. Diferențe etnice, cultură cu amprentă etnică? Noul canon voia altceva: absorbirea diferenței și diversitate totală. În fapt, politrucul își amintea de articolele proletar-internaționaliste, scrise în „Iașul nou”, ani cincizeci. Cei obișnuiți să învețe pe dinafară teze, acum le învață pe din afară. „Memory as a form of justice” a intitulat Ana Blandiana expoziția itinerantă a Memorialului Sighet. Să fie cauza pentru care a fost supusă recent unor ironii nu numai nedrepte, dar și stupide? Ca „sfânta bătrânețe legionară” a poetei?
Ni se pregătește anestezia memoriei, dacă inenarabilul domn Mircea Toma batjocorește discursul epocal de la Cluj, exemplu de exercițiu civic, opus spiritului laisser aller. Dictatul (political correctness), la fel ca dogma marxistă, se execută, nu se discută, a spus Ana Blandiana. Te costă dacă vrei să (mai)ai drept la memorie. Și Gheorghe Grigurcu s-a ales cu acuze grele. Cum să-l contrazici pe Norman Manea, care-l punea la îndoială pe savantul Mircea Eliade, om de Nobel, fără să fii considerat antisemit? Iar „moda” incriminării opiniilor, relansată postsocialist durează de câțiva luștri. Victimele stalinismului rămân veșnice victime. „Inculpații” Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Crainic, Gyr sunt iarăși invinuiți, supuși unor proceduri proletcultiste. Fără plăci memoriale pentru „criminalii de război”, decretează directorul INSHR-EW.
Cum a fost, așa rămână! Plăci pentru criminalii de pace ar fi de acceptat? Dacă procesul comunismului s-a făcut de fii ai foștilor propagandiști comuniști (de ce s-au lăsat dați la o parte anticomuniștii veritabili, de la Doina Cornea la Goma?), ei înșiși activând o vreme în mașinăria de propagandă, orice e posibil în afară de condamnări penale pentru politruci. Asta nu! Eliade a fost scos primul din cultura românească, de semi-analfabetul Chișinevschi, sub acuzele de fascist și antisemit. Pentru Răutu, hitleriști au fost Gh. Brătianu, Ș. Cioculescu, V. Streinu, Traian Brăileanu – „antisovietic șovin”. De minimis non curat lex. Legea (217) nu se ocupă de mărunțișuri, ca diabolicul experiment Pitești, de-o pildă. Și de ce i-am comemora la infinit pe martirii închisorilor morții când au fost hitleriști și fasciști? Zoe Petre, Dennis Deletant, Cristian Pârvulescu – anunță presa – s-au autosuspendat până la demiterea lui Radu Preda, președintele IICCMER. Motivul? Atitudinea sa despre așa – numita lege antilegionară. Un supraviețuitor al luptelor din munți (legionar? fascist?) povestea că milițienii îi legau pe cei uciși ca pe oi, de un par și râdeau: „Na, că ăștia au luat țara-n brațe!” Țara în brațe a luat-o și Mircea Vulcănescu, decedat la Aiud, în 29.X.´52, condamnat 8 ani de temniță grea pentru delictul „dezastrul țării prin crimă de război”. Anchetat (citiți: umilințe bătăi la sânge, torturi greu de imaginat) de Securitatea înființată în 30 august '48, șef Panteleimon Bodnarenko (Gh. Pintilie), secondat de Boris Grünberg (Al. Nicolschi) și de Wladimir Mazurow (Vladimir Mazuru). Toți, Doamne, și toți trei ofițeri KGB, succesoarea NKVD. Ce efecte deținea deținutul Mircea Vulcănescu? O pătură particulară uzată, 4 cămăși uzate, o pijama uzată, o batistă uzată, 3 prosoape uzate, o vestă uzată, un fular uzat... Margareta, soția lui Vulcănescu, a fost scoasă din casă afară, cu cele două fetițe; mica, modestă avere - confiscată; el – la groapa comună; iar Pantiușa bea ferice vodkă în Cartierul Primăverii. Îl văd pe Mircea Vulcănescu ca pe un Socrate al nostru: întâmpinând moartea senin, împăcat, ca să nu se păteze etic; moare demn, ca demnitar în guvernul Antonescu. La fel, Mircea Cancicov, mort la Râmnicu Sărat, în 25 dec. 59, fost ministru al Economiei Naționale. S-o fi aflat la „Wiesel” că există un parc cu numele lui? Atitudinea conștient / inconștient antinațională e acceptată, iar exersarea adevărului pare a fi iarăși riscantă. Gh. Grigurcu își asumă riscul, atrăgând repetat atenția: „Totul e să punem corect accentele”. „Hitlerist” a fost considerat și Petru Strihan, deținut în lotul II Antonescu. Și asta pentru că a întrebuințat într-un discurs „expresiunea Unser Kampf” despre războiul antisovietic. Reductio ad Hitlerum (o spun și mulți dintre cei care combat șovinismul păgubos și tâmp), e un mod fals de a pune problema. Hitler a compromis ideea păstrării identității, cum a compromis Ceaușescu patriotismul firesc. Și de ce n-am vrea ca elementul românesc, așa cum cerea Eminescu, să rămână cel determinant? Din teama de a nu intra, ca Ana Blandiana, în pamflecăreala lui Mircea Toma ? În spusa lui Cioran despre „eșecul continuu românesc”, eseistul Gheorghe Grigurcu vede „o deplângere”, atât de departe de „o mimare pe «coarda» paroxistic grotescă a modelului cioranian”, întreprinsă de numitul Heidegger dâmbovițean. Maîtres censeurs (parafraza unei eseiste după titlul lui André Glucksmann, Les Maîtres penseurs) veghează. Nae Ionescu era nazist după Cameleonea Răutu și plagiator după “bacilul Croh”, cum l-a poreclit Ion Barbu pe Ovid S. Crohmălniceanu; Marta Petreu s-a străduit “de-a proba ceea ce nu se poate proba”: raptul intelectual. Și câți “emancipați” atinși de “resentiment deformator” (analizați de Gh. Grigurcu) nu văd vasul gol al literaturii române; eh, Dumnezeu nu umple toate străchinele românești. Oricum, și Eliade, și Cioran, și Iorga, și Vintilă Horia tot ar fi murit în pușcăriile comuniste. Oare de aceea le dezavuăm comportamentul naționalist și îi mediatizăm precar? Cât despre Vintilă Horia, trăitor jumătate de veac în exil, este exilat a doua oară, cuprins într-un circ mediatic fără precedent. Nu știe Alexandru Florian sau nu vrea să știe că Vintilă Horia și-a „exprimat public regretul pentru angajamentul său ideologic sau politic.” Dar Florian și l-a exprimat pe-al său? În 26 de ani de la evenimentele decembriste, doar doi torționari (Vișinescu și Ficior) au fost judecați și condamnați. Și asta pentru că nu numai “conducătorul suprem” trebuia dat jos, ci toată nomenclatura.
Ar fi trebuit să fie prioritate națională, de la începutul începutului, condamnarea barbarilor. Noi i-am lăsat pe ilegaliștii comuniști să devină i-legali financiar și să se îmbogățească. Mircea Vulcănescu rămâne și-n groapa din Dealul Robilor condamnat de justiția stalinistă: criminal de război. Într-un interviu pentru revista “Facla”, răspundea la întrebarea “– De ce scrieți? – Ca să-mi mențin continuitatea eului.” Și-a menținut-o până la capătul capătului.
În acele vremi infernale, Vladimir Streinu a fost anchetat de torționarul Iosif Crăciun pentru că avea în bibliotecă Ispita de a exista (Cioran). Îi citise pe “legionarul” Mircea Eliade, Pădurea interzisă și pe “misticul” V. Voiculescu, plus romanul lui Dinu Pillat, În așteptarea ceasului de apoi (după Ileana Iordache, “Litere” nr. 1, ian. 2015). Mă întreb dacă nu va fi poprit și romanul lui Radu Mareș, Când ne vom întoarce, intitulat cu un vers din Radu Gyr. Mama lui Nicolae Manolescu a scris Iisus în celulă pe o bucată de săpun, s-o spună copiilor după ce ieșea, dacă ieșea din închisoare. De reținut: poemul Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane a circulat prin temnițe. La Gyr s-a întors în mai multe variante. A ales una, ca Alecsandri Miorița. Parantetic spus, când Asociația Anti-Miorița a cerut ca balada – capodoperă să fie scoasă din manual: vezi, Doamne, îi deprimă pe elevi, replica lui Mircea Platon n-a întârziat: Miorița, Irozii și Nerozii. Incriminări peste incriminări nu mai contenesc, după metoduri (formă voit incorectă) vechi, marca Ov. S. Crohmălniceanu. Crainic n-are drept la placă memorială, Croh – da.
În '45, s-a început cu procesul ziariștilor: „Criminali de război”, „vânduți”, „vinovați de dezastrul țării” au fost declarați Pamfil Șeicaru, Romulus Dianu, Stelian Popescu, Ioan Dumitrescu, Alexandru Hodoș, Gabriel Bălănescu, Radu-Demetrescu-Gyr, Ion Dobre (Nichifor Crainic), Pan Vizirescu, Grigore Manoilescu. Au fost etichetați la hurtă „propagatori ai fascismului și hitlerismului”. Alexandra Sidorovici, nevasta lui Brucan, acuzatoare în Tribunalul Poporului, trăgea cu fraze ciomag (sintagma îi aparține lui Petru Ursache) în Crainic, „otrăvitor de suflete”. Iar frazele-ciomag sunt re-folosite. Sentința, casată în 1995, îi pare reactivului reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA „abuz judiciar scandalos”, pentru că Nichifor Crainic ar avea „palmares oribil”. Stat etnocratic? Cum să pledezi pentru așa ceva, ca Nichifor Crainic, într-o lume globalizantă, de poliglobi (mulțumesc, Vasile Gogea, pentru vocabulă!), iar opinia contrară nu-i de acceptat, ba chiar îl delegitimizează, îl demonetizează pe cel de altă părere. Goma, mai-mult-decât-exilatul din Belleville, o știe mai bine: este o tactică de luptă veche, foarte veche: cominternistă. Din aproape în aproape, vom ajunge să considerăm anticomunismul crimă, aici, la noi. Sunt semne rele dacă se cer sentimente de îndurare creștină pentru torționarii care nu s-au căit o clipă. Unui invitat nesăbuit al Antenei 3 (10 febr. 2016) torționarul Vișinescu i s-a părut „un bunic perfect”. A luat o condamnare de 20 de ani, dar cât ar fi luat Drăghici dacă justiția și-ar fi făcut datoria cu celeritate?
„Aceste semne de rău augur, notează decis Gheorghe Grigurcu și-l urmez, sunt amnezia, dezinteresul față de problemele reale, un anume oportunism fie și cu față «intransigentă», un anume cinism în tratarea atât a trecutului cât și a prezentului.” Iată de ce avem obligația de a face exerciții de adevăr, după regulile, după codul libertății de opinie. Să eliminăm cenzura și autocenzura.
Magda Ursache





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1381