Magda URSACHE. Ce e rau si ce e bine...
Data: Tuesday, June 16 @ 13:18:58 CEST
Topic: Lecturi critice


Magda URSACHE
Ce e rău sau ce e bine… „Te simți rău dimineața, te simți rău seara, Te doare capul, te dor măruntaiele, Obrajii ți-i acoperă Mucegaiul, Ochii ți se înfundă în cap Ea spuse : – Iată ce cred : Tu ai un cuvânt în pântec ; dacă nu-l spuiMori și lași toate bogățiile,Acesta e adevărul”. Din poezia africană, autor Nged-Nso-Ta

Dragă Luca Pițu,
Îți răspund târzielnic la Confirmare de receptură din 5 noiembrie, 2014. Explicația scurtă o ai în motto. Pentru mai clară și dreaptă înțelegere, reproduc e-mailul tău :

„Bogdaproste, dragă Magda, pentru carte și frumoasele voroave dedicatorii. Exemplarul din ediția anterioară (e vorba de Antropologia, o știință neocolonială, nota mea Magda U.) l-am hărăzit deja Bibliotecii Academiei.
Mândră ediția nouă, mândru portretul Bătrânului Urs ca dandy universitar. Am văzut destule poze cu el, dar asta le întrece în strălucire pe toate. Ai ales-o, așa cum ne așteptam, cu gust infailibil.
Toate cele bune, A + L
P.-S. Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice”.


Aș vrea să știi că Bătrânu s-a risipit necondiționat, ca florarul lui Blaga. Convins că a cunoaște, a ști nu prea au sens dacă nu sunt însoțite de a făptui și credincios muncii lui, n-a vrut să-și țină erudiția sub oboroc. La exact 70 de ani, nu i s-a mai permis să conducă doctorate. A intrat în sala de examene, în timpul concursului de admitere, Iulică Popescu, decanul și i-a adus ad hoc decizia la cunoștință. Nici n-a așteptat să se încheie concursul. I-a tăiat mica sumă lunară pentru conducere, dar Petru Ursache nu și-a lăsat de izbeliște doctoranzii. A mers răbdător până la capăt cu ei, constant disponibil pentru ei, în a-i îndruma. Singura condiție pusă ? Să-și treacă „pe rod” cunoștințele. Adică teza să fie publicabilă ; rod deplin.
Îmi scrii, în 2 oct. 2014 și citesc printre rânduri părerea ta de rău pentru exitus-ul lui, despre „experiențele negative” cu doctoranzii, „pilduitoare” : „În locul lui, mi-aș fi văzut de cărți, de scris, de călătorit, de neîntâlnit neoficial, informal adicătelea, cu amici și foști studenți”.
Dar poate nu-s, cum spui, cele făcute de el „agitări din vanitate a codurilor mundane”. Bătrânu n-a lucrat la imaginea de sine (nici n-a fost lăsat s-o facă), barat continuu de activiști și de turnători. A încercat să se opună procedurilor de evaluare și de promovare incorecte, în numele performanței academice.
Într-o notă infrapaginală din „Acolada”, scrii că ai optat pentru „o voluntară și jubilatorie” „lăsare la vatră postuniversitară”. Și, autoironic, te prezinți „văduv după universitatea cusana”. Văduv ? Așadar Universitatea care ucide s-a sinucis ? Oricum, e pe cale s-o facă după ce s-a așezat pe lei, la propriu și la figurat.
Procesul muritudinii (folosesc anume această antipatică vocabulă) a început din prima ședință postceaușistă. Petru a venit acasă abătut și palid. „Știi cine-i primul pe lista de excluderi din catedră ? N-ai să ghicești : Mihai Drăgan”.
„E o sentință fără sens. Cu Drăgan n-o să le meargă, nu-i o natură pașnică”, am sperat și eu, și Petru. Minimalizam puterea cabalei frustraților și mediocrilor, a autorilor de conspecte, în frunte cu o plat didactică doamnă care-l invidia, de decanul (emanat de „loviluție”) D. Irimia. Drăgan a fost constrâns zilnic să-și dea demisia. Agresarea morală l-a dus la cancer și, în scurtă vreme, la moarte. Numai în mormânt a scăpat de cabală.
În rezerva de spital, împuținat la trup după a nu știu câta operație, i-a spus cu greu Bătrânului : „Sunt 145 de ani de la nașterea lui Eminescu. Neapărat trebuie să fiu în amfiteatru. Ies eu de-aici și recuperez cu studenții mai toate prelegerile”. A murit la 1 noiembrie, 1993, după ce s-a înverșunat trei ani să lupte pentru dreptatea lui. Numai că i-au vărsat potop de insanități peste cap. Grupul de presiune, format din restanțieri (dirijat de vechea colegă de catedră, pe post de igienist social) scrisese foarte tehnic pe pancarte : „Drăgan – dictator !. „Mihai Drăgan – Ceaușescu !, agitându-le în fața Almei Mater. Un fost utecist amenința cu greva foamei la statuia lui Xenopol, dacă nu era „expulzat” din facultate răul. A obținut un post de asistent. Un individ fără cărți, poreclit Nicadoru, decretase : „Studenții au spus deja nu cărților semnate de Drăgan”. Altul, supranumit Locotenentul, intonase altă arie a calomniei : că respectul exagerat pentru valori românești ține de ceaușism. Or, efortul de editor al colecției Eminesciana demonstrase cât de… ceaușist era Drăgan. La colocviul Eminescu din ultimul an al vieții n-a fost invitat să participe, deși chiar el se zbătuse să-l înființeze. Fusese pusă în circulație o imagine falsă, deja în chenar negru. Dar când s-au respectat la „Cuza” erudiția, efortul, tenacitatea, egal truda pe carte ? Nu s-a lipsit „faculta” noastră de Lovinescu, de Călinescu, de Șerban Cioculescu, de Gh. Ivănescu, de Petru Caraman, de Dan Simonescu… ? Dar ce i s-a întâmplat lui Mihai Drăgan este – cred – cea mai groaznecă (vorbă de cronicar) faptă comisă de o Universitate contra unui profesor al ei. Au chemat-o pe „Doamna de Eminescu” de la Cluj, Ioana Em. Petrescu, să-l înlocuiască pe „Domnul de Eminescu” de la Iași. Doamna a refuzat cu eleganță.
Da, Luca, mereumereumereu universitarii au încercat (și de cele mai multe ori au reușit) reducerea la neant a celor pe care îi credeau adversari în carieră : Gavril Istrati l-a eliminat pe eminentul lingvist Gh. Ivănescu, Davidsohn pe Theofil Simenschy, Elvira Sorohan pe I.D. Lăudat. Și așa mai departe. Asta era una dintre expresiile pe care le întrebuința Petru la finele unei argumentări, ca să lase „ușa” deschisă. O să merg cât pot de departele departe, ca toate astea să nu fie uitate și iertate, așa cum se încearcă. Imperativul meu este anamneza. Întâmplător o fi că Al. Myller, cel care a prezidat comisia de epurare în martie 1949, are statuie pe aleea de onoare a Universității ?
După blestemata Reformă din 1948, care a adus „înlocuitori” semi-alfabetizați pe post de profesori universitari, se glumărea, așa, de râsu-plânsu : „Cine poate – nu poate, iar cine nu poate – poate”. Cerea cineva performanță universitară activiștilor cu facultate muncitorească ? În postsocialism, ca și-n socialism, s-a mers în afara tuturor regulilor, cu reguli pre reguli călcând. Ai auzit de vreun activist să treacă prin excludere conform Punctului 8 ? Bondrea o face pe Spiru Haret ; la noi, la Ieș, Vasile Adăscăliței, la peste 70 de ani, intra beat clește în sală ; îl adormea pe el însuși ce spunea ; se plictisea de sine și-l lua somnul. Iar Noemi Bomher, la 75, mai are ore cu masteranzii, ca să le gâcească în palmă și-n cafea. Care Noemi, în calitate (!?) de conferențiar, nu poate depăși în funcție 65 de ani.
„Am fost « lucrați » de activiști, acum suntem « lucrați » de băieții deștepți, cei cu stele pe umeri, și de fiii lor”, s-a dumirit Bătrânu. Cei din linia întâi PCR-Secu n-au (prea) fost deranjați de schimbare. S-au făcut profi „pe scurtătură”, de la lector la profesor, prin proceduri aiuristice de evaluare și de promovare, mimând obiectivitatea. „Desfășurarea de mijloace” a avut în spate „gâtlejul”, „vocea răgușită, probă că la ordin au răspuns „persoanele de sprijin pentru Securitate”, din lista publicată de „România liberă” (noiembrie, 98).
Experții în tehnica delațiunii și a agitației s-au transformat în lunetiști pentru cel mai bun dascăl al Catedrei, în timp ce politrucii, mai ocrotiți decât stejarii seculari, au fost recuperați, recondiționați, refolosiți. Ca legendarul decan Al. Andriescu. Trebuia să-l fi văzut pe marginea gropii lui Drăgan, erect și satisfăcut. Și câți n-au avut o satisfacție nemaipomenită că ei au pământul sub picioare, iar eminescologul îl are deasupra capului ! De câte ori trec pe lângă mormântul profesorului Mihai Drăgan îmi vine în minte acel Descartes de bronz, din biserica Saint-Germain-des-Prés, culcat în sarcofag în mână cu o carte. Cum a fost posibil să intre, ca argumente în legea excluderii, tocmai cărțile lui ? Prea multe după unii, basta ! Ranchiuna, invidia, ura, setea de vendetă l-au băgat în pământ. Cineva (știu cine) cu steluțe pe cravată croise cu rime-n pat un rondel și-l lipise pe ușa closetului, unde-i era locul. Bătrânu l-a rupt de acolo și l-a păstrat.
Restanțierii erau întărâtați ca buldogii contra Profesorului Drăgan. Svetlana, o studentă cu probleme mentale, ar fi fost (așa se bârfea) lăsată repetentă pentru că nu-i cedase odiosului seducător. De ce s-o fi sinucis fata aceea nu mult după moartea celui acuzat ?
Acuzele cabalei erau : „exigență excesivă la examene” (Drăgan a fost un profesor foarte sever, dar drept), imoralitate și alte aberații. Decanatul i-a interzis să urce la catedră, pe motiv că ar fi „sub anchetă”. Anchetatorii ? Paul Cornea, atunci ministru adjunct al Învățământului, Mircea Zaciu, Mihai Zamfir. Și Cornea vorbește de „toleranță intelectuală”, de „recunoașterea valorilor”, iar noi ascultăm „ce a fost, cum a fost” în varianta proletcultistului. Tânărul propagandist, mereu în vârful trebii politice, scria extaziat, în „Tânărul muncitor” din 11 sept.’47, de „expunerea tov. Gheorghe Gheorghiu Dej, inițiatorul și realizatorul reformei noastre. E atât de bogată în fapte și atât de plină de miez expunerea aceasta, încât s-ar putea umple cărți întregi vorbind de ea” (Din munca noastră rodește viitorul). Și câți „reformatori”, ca Paul Cornea și Ov. S. Crohmălniceanu, nu s-au „iluminat” și au devenit, după faza fanatic comunistă, anticomuniști, gata să demaște (verb utilizat în proletcultură) cu conștiință justă, așa cum i-a învățat Lenin !
Îmi amintesc că un fost decan din vremea studenției mele, Gavril Istrati, mi-a spus într-o librărie, după ce răsfoise ediția Eminescu a lui Drăgan apărută postum, că Mihai ar fi trăit dacă ar fi fost prudent, dacă ar fi cedat, dacă ar fi evitat complicațiile. Vorbind etnologic, „cumintele nu moare de sabie : pleacă la vreme capul”. Ba nu. Profesorului Mihai Drăgan nu i-a priit amestecul sordid de supunere trei pătrimi la o pătrime de lașitate. N-a evitat complicațiile și-i mulțumesc pentru lecția asta. Locul lui de la BCU a rămas gol, iar Gavril Istrati a trăit aproape o sută de ani, pentru ca, postum, să fie declarat „apostol al filologiei românești”. N-am o inimă indulgentă. Despre morți nu vorbesc numai de bine : mi-l amintesc pe „apostol” cum vorbea, la Zilele Sadoveanu, despre eminența lui Mitrea Cocor, crezând că vorbea despre Nicoară Potcoavă. Geaba se agita, striga, tropăia, hohotea publicul că face o eroare. Gavril Istrati nu auzea nimic.
Și aici îți dau dreptate. Cum altfel ? Trebuie să știi să te retragi la timp. Dar cei citați de tine, ca dialectologul Giosu, care venea la Facultate fără să știe de ce, n-au avut niciodată ceva de spus. Nici la tinerețe, nici la bătrânețe. Și dacă te opui bătrânilor, cerând arderea lor de tot, asta înseamnă închidere, nu deschidere necesară la ideile celuilalt.
Dragă Luca, n-am afirmat că nu te-ai bucurat de „statutul pensionarului doctor indocent”. Sigur că „penzionarea” a fost o salvare, de vreme ce te săturaseși până peste cap de imposibila navetă (esențială ?) Iași-Focșani, ca și de „turme întregi de studenți ignari, demotivați, manelizați”. Și Petru era uluit că masteranzii nu știau, de pildă, în ce secol a trăit Maiorescu. Unul dintre ei l-a rugat să scrie pe tablă numele lui Baudelaire. „Cum se scrie Baudelaire, Domnule Profesor ? Îl supărau non-receptivitatea, opacitatea mentală. Era terorizat de ignoranță. Numai că Bătrânu ar fi spus, apud Hegel : „Adevărul este întregul”. Iată și o încercare a mea de a-l întregi. Dar să știi că nu sunt neapărat opuse căile voastre. Și-l citez pe Lévy Strauss, mult citat de Petru : „Deosebirile sunt adesea cele mai asemănătoare”.
Bătrânu a fost un profesor onest și modest, dar mai ales generos. N-a luat niciodată distanță față de tineri. Îi iubea, i-a ajutat cât a putut (a făcut-o discret, nu zgomotos, fără să vrea să se observe asta ; nu i-a plăcut să sară-n ochi, ca o colegă de catedră care-și trimitea singură flori, să se vadă cât o iubesc studenții). Ce-i de subliniat e faptul că și pe el îl ajutau întrebările studenților (rari, dar buni ; „avem, printre tineri, personalități responsabile”, îmi spunea deseori) și doctoranzilor, să-și clarifice probleme, teme, idei. Era important pentru el să rămână în contact cu tinerii, îl ținea treaz acest contact, ceea ce îi aducea o bună dispoziție intelectuală. Asta înseamnă, cred eu, a avea vocație didactică. Bătrânu și-a valorificat „talantul” (talentul ?), l-a dat sporit studenților și doctoranzilor (cei chemați și aleși de el, pentru că au fost și rateuri, îți conced), nu l-a păstrat sieși, nu l-a depozitat, ascuns, îngropat. A rămas activ până la capăt ; patima pentru carte nu îmbătrânește, dimpotrivă. Bătrânu, am mai spus-o, era un tânăr de 82 de ani. Și da, a vrut să aibă discipoli, dar revoltați, non-conformiști, contestatari. N-a fost un profesor autoritar, cum recunoaște unul dintre preferații lui, Adrian G. Romila.
Cred că s-ar fi mirat (sau nu ?) că, din Catedra de literatură comparată, tinerii scoși doctori de el n-au venit la înmormântare. Că nu l-au vegheat, cum a făcut el cu Petru Caraman, cu I.D. Lăudat, cu Const. Ciopraga, cu Ioan Constantinescu… Mai mult încă, n-au răspuns la cererea lui Cassian Maria Spiridon, din 24 iulie 2013, de a dona sânge. Doar Andrei Mocanu și alți doi istorici au făcut-o. Mihai Drăgan a lăsat vorbă familiei că nu vrea coroane, nici discursuri la groapă. „Nu cumva să-i lași să-mi pună cârpa aia neagră în balcon”, mi-a cerut Bătrânu. N-am putut să-i îndeplinesc dorința asta. Îmi dăduseră Xanax. Prea mult. Pentru panică.
În vis, Bătrânu mi-a cerut să ajung la liniște interioară (HESYCHIA) prin rugăciune, dar nu pot să-mi scot din minte răul care i s-a făcut acestui om, deloc pizmătareț, pe care Vasile Gogea îl numește „omul bun al culturii românești” I-ai mai fi dedicat tu două cărți dacă n-ar fi fost așa ? Să uit cum l-au scos din Universitate cuțitarii, cu arhiva lui cu tot și că istoricul Facultății de litere necenzurat a rămas nescris ? Nu pot întoarce și celălalt obraz, la pălmuit.
Dar uite că ideea dragă lui, că identitatea are rădăcini creștinești adânci, la fel adevărul, la fel omenia, rodește ; La Nașu din 19 mai 2015, Valentin Ajder s-a întrecut pe sine în prezentarea Bătrânului, de cărțar devotat cărții. Când i-am mulțumit, mi-a răspuns : „Păi… editorele s-a smerit firesc în umbra Bătrânului, mai ales că realizatoarea emisiunii Ora de veghe, Nicoleta Savin, i-a fost studentă”.
A spus Nicoleta Savin : „Am avut onoarea să-l am profesor și n-o să-l uit niciodată”. Dintr-o materie aridă, Folclor, a făcut ceva de senzație. Pe cale de consecință, n-a mai avut loc în Universitate. „Nu știu cine a pierdut”, a zis Ajder. „Universitatea a pierdut, cu siguranță”, a replicat realizatoarea.
Da, Bătrânu s-a supus acestei ultime umilințe (ordin de evacuare în 6 exemplare) din drag de Alma Mater.
Ce e rău sau ce e bine,/Tu te-ntreabă și socoate…
Eu îți doresc Bine & Bine !
Magda U.


Iași, mai, 2015
Un ultim e-mail de la Luca Pițu, Duminică, 14 iunie, ora 10 și 15 :
„Eu m-am retras la țară, nemuritor în păpușoi, rupt de lume…”
L.P.
Ani Pițu a adăugat : „Înmormântarea va avea loc marți, 16 iunie, la Focșani”.







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1372