Magda URSACHE. Copilaria, ca tortura psihica
Data: Tuesday, July 08 @ 15:50:17 CEST
Topic: Memoria



 „Mor doar cei uitați”
Ștefan J. Fay
Dacă părinții erau în penitenciar, după gratii, copiii lor, aflați în lagărul mare al țării numite RPR, nu puteau fi integrați în societate. „Elemente dușmănoase”, cu „origine nesănătoasă”, erau umiliți de condițiile precare, înfricoșați de anchete, privați de dreptul de a învăța.


Volumul Copilăria, ca luptă de clasă (Fundația Academia Civică, București, 2013) strînge între coperte un mănunchi de mărturii tulburătoare, înfricoșătoare, cumplite, pe toată gama trăirilor: disperare, stoicism, repulsie, nostalgie, chiar autoironie…
Amintiri din copilăria stalinistă? Iată-le! Copii asistînd la ridicarea părinților, la dezastrul provocat de percheziții, la distrugerea bibliotecii, la evacuări din locuințe, cu confiscarea tuturor lucrurilor. Alexandra Chlimian-Juvara: „prietena surorii mele, care era tot un copil, nu a putut să-și ia nici măcar păpușa din casă.
Iși dezvoltau vocabularul cu sintagme ca la stuf ori la pension; aflau ce este duba, mașina neagră care le înghițea mamă, tată, frate și pe care scria PîINE. Albă doar pentru cei slabi de caracter, încolonați politic. Copiii mici deveneau dușmani inventați, ca și părinții lor, cu ștampila DO (Domiciliu Obligatoriu) pe certificatul de naștere. Cînd se întorcea amărîtul de pachet trimis la penitenciar, era semn că tata murise sub satîrul Piteștilor, sub satîrul Aiudului, sub satîrul Jilavei…Citești, cu revoltă neputincioasă, scenele de coșmar prin care au trecut copiii elitei României, elită supusă unui plan diabolic de exterminare. Omuleții erau anchetați de organele de cercetare, scoși din școli ca „elemente dubioase”, provenite din „mediu nesănătos”. Intrau inocenți, sub focurile luptei de clasă, într-o lume devastată, dezmembrată, dislocată din rostul ei, absurdă. Cum altfel decît criminală a fost legea impusă de sovietici după catastrofa întoarcerii armelor, de a fi condamnați toți cei 17 membri ai guvernului Antonescu? Oameni integri, probi moral, specialiști de marcă, înțelegînd să-și slujească țara, comunitatea într-un moment greu. Ca Mircea Vulcănescu, omorît în iadul temniței la 40 de ani. Devenise criminal de război, cum este și astăzi: sentința n-a fost anulată. Dar au fost condamnați călăii în numele doctrinei, ca Drăghici, ca Maromet, ca Gh. Crăciun? Nu. Au fost absolviți, s-au bucurat de imunitate, iar partizanii din munți, care mai trăiau în ’90, au murit încet, nereabilitați.
Ion Petrovici, ministru al Culturii, a fost trecut printre primii (30 dec. ’44) pe lista criminalilor de război, ca urmare a atacului din „Scînteia” lui Silviu Brucan. I-a luat locul, la Cultură, agentul sovietic Ștefan Voitec. Filosoful a fost dus în  lagărul de la Caracal, apoi la Aiud, apoi la Rîmnicul Sărat, în ’58, apoi în D.O., în Bărăgan, unde căuta o fîntînă să se înece în ea. La București, cu casă confiscată, tot cu D.O., voia să-și procure otravă, să scape de Securitate. A căzut în stradă și a murit, în februarie ’72. Anton Golopenția, arestat numai pentru că făcuse (era director la Institutul de Statistică) recensămîntul românilor de dincolo de Bug și din Sud de Dunăre, în Timoc, a murit după 19 luni de anchetă barbară. Justiția? Tribunalul poporului mistifica fapte, falsifica adevărul. Medaliile de front de Răsărit erau „capete de acuzare”. Perdanți pe două fronturi, românii nu aveau voie să vorbească decît despre unul singur, cel străbătut cu sovieticii în spate, pînă la Berlin. Generalii frontului de Est au fost scoși din armată fără pensie.
Dorana Coșoveanu a păstrat numele comandorului de aviație condamnat pe viață și ieșit după 17 ani de încarcerare. Din respect pentru tatăl ei, „eroul și modelul meu”. Nu s-a dezis de el, cum a fost sfătuită. Rolul de memorie-conștiință e greu de asumat. A făcut-o și Mirela Oțoiu-Truică. „Unde-i tata!”, o întrebau anchetatorii. Știa unde e, dar a rezistat, nu l-a divulgat: „Tenacitatea copilului care își pune în cap să nu-și trădeze părintele nu poate fi distrusă”.
Forța sufletească le-a fost dată de părinți: și Anei Blandiana, și surorii, Georgeta Pop, și Sandei Golopenția, și Simonei Popa-Gyr, și Voicăi Potârcă, și lui Andras Visky… Au suportat, tortură psihică, traume biografice, dar au fost biruitori în plan etic.
Securitatea lovea în trăinicia căsătoriei. Soțiile erau obligate să divorțeze. „Ca să-și salveze copiii, mama a divorțat de un mort, pentru că tata fusese deja executat”. E vorba de învățătorul Dumitru I. Totir, membru PNȚ, arestat în ’52 „prin trădare” și condamnat, el, eroul, pentru „crimă de înaltă trădare”; executat în 20 iulie ’53. Certificatul de deces l-a primit familia abia prin ’70. Trupul nu l-au găsit. „Să nu vă fie niciodată rușine cu tatăl vostru pentru că n-a făcut nimic rău”, le-a spus copiilor mama lor.
Povestește Francine Petrulian, fiica profesorului Gh. Strat, că tatăl său, întors acasă după 5 ani de detenție la Sighet, strîngea firimiturile de pîine de pe masă și le mînca. Abia după ’53, după moartea lui Stalin, deținuții găseau în zeama mizerabilă bucățele de morcovi. Arestat iarăși, Gh. Strat a murit în închisoare. „Nici groparul nu ne-a putut spune unde era mormîntul tatei. în nici un caz nu era în cimitirul normal; era în cimitirul condamnaților […]. Au scos mai multe cadavre. Fratele meu a luat unul despre care credea că ar putea să fie al tatei. L-a pus în cavoul nostru de la Iași și asta este tot. Nu știm dacă este tata, nu știm absolut deloc”.
Dacă părinții erau în penitenciar, după gratii, copiii lor, aflați în lagărul mare al țării numite RPR, nu puteau fi integrați în societate. „Elemente dușmănoase”, cu „origine nesănătoasă”, erau umiliți de condițiile precare, înfricoșați de anchete, privați de dreptul de a învăța. Interdicția de a studia era ordin. Pretinsa egalitate socială? Fiii „foștilor” nu aveau viitor. Nu-și putea face planuri de viitor, dorințele, speranțele le erau interzise. Premianții erau sfătuiți să renunțe la studii și să devină muncitori, întîi zilieri necalificați; copiii de deținuți politici, care reușeau cu 10 la admitere în facultate, nu erau lăsați să se înscrie sau erau scoși din facultate după ce li se verifica dosarul. Motivul? Declarație mincinoasă, omisiune biografică etc. Nu aveau orizont intelectual.
Ca decan, Alexandrina Sidorovici, soția scînteistului Brucan, marele politolog ante și postsocialist, o elimină din facultate pe fiica lui Radu Gyr. Fusese acuzatoare publică în procesul din ’45. Pe Gyr l-au adus de la Aiud, în ’56, pe targă („Omul robust de altădată devenise schelet”), ca în ’58 să fie închis din nou, pînă în 1963. Pentru o poezie. Pentru Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, Tribunalul militar Regional Brașov l-a condamnat la moarte. „Accentuez faptul că Radu Gyr nu a știut, timp de 11 luni, că pedeapsa capitală i-a fost comutată în 25 de ani de muncă silnică”.Și fiica lui se și ne întreabă cum a rezistat tot acest timp în gînd cu plutonul de execuție. Răspunde: „Pentru că Dumnezeu i-a dat această forță”. Familia auzea, din cînd în cînd, că decedase. Era grav bolnav de hemofilie. Copiii ăștia învățau aritmetică adunînd anii de condamnare: „Toată familia mea însumează peste 70 de ani de condamnare”, spunea Ileana Budimir, născută în februarie ’54 la Jilava. „Anii la care fuseseră condamnați cei cinci membri ai familiei mele ajungeau la 125”. E calculul fiicei doctorului Ion Juvara. Radu Rosetti adună și el peste 30 de ani de detenție: bunicul, generalul Radu R. Rosetti, ministru al Educației Naționale, închis și condamnat în ’48, a decedat la Văcărești; tatăl său, inginerul Radu Rosetti, închis de 3 ori, peste 11 ani de penitenciare…; rude: frații și cumnații mamei, veri… Soțiile de demnitari făceau și ele pușcărie. Mama Ioanei Vlasiu a fost închisă politic pentru că tatăl ei fusese ministru: „De fapt, eram pedepsită pentru că eram fiica tatălui meu”, spune Sanda Lugoșianu-Mironescu: Ion Lugoșianu, ministru al Justiției, al Instrucțiunii publice, al Agriculturii și al Industriei. Arestat la 58 de ani, a rezistat unsprezece și a murit închis. Se discută în școli și-n facultăți despre acești eroi ai detenției, fenomenali în curaj și în demnitate? Fratele Sandei a fost împușcat a doua zi după sentință pentru că, în ’58, încercase să organizeze o contrarevoluție după modelul insurecției budapestane. în vremea aceea, stalinistă, și pentru o lectură care se abătea de la linia partidului puteai fi condamnat.
Tații au fost desfigurați de bătaie și de foame; cei care se întorceau acasă erau de nerecunoscut pentru copiii lor: „Ras în cap și îngrozitor de slab, tata mi s-a părut mult mai mic decît îl țineam eu minte, cît un copil”, își amintește Mihaela Udrescu, fiică de preot militar, „caz de înaltă trădare”, apoi de „defăimarea” regimului. Tensionat, Dan Casassovici: „Tata ne-a povestit cum, după eliberarea din închisoare, aflîndu-se în trenul ce-l ducea la București, a văzut într-o gară o bătrînă care încerca să se suie pe treptele prea înalte ale vagonului. S-a dus să o ajute. A constatat că era chiar mama lui, eliberată și ea, pe care nu o recunoscuse de la început. Spune, cu patos confesiv, Măriuca Vulcănescu: după 3 luni de Aiud, tatăl ei semăna „cu Lazăr, ieșit din mormînt”; pierduse jumătate din greutate, avea 47 de kilograme. în „Neagra” Fortului 13, a încercat să salveze de la moarte un tînăr. Au murit amîndoi, întîi Mircea Vulcănescu. Mama i-a supraviețuit 35 de ani. S-a stins scriindu-și jurnalul, aproape oarbă. împreună, au trecut doar 14 ani.
Măriuca a fost și ea arestată, în Săptămîna Mare. Abia împlinise 18 ani.
Dosarul părintelui (părinților), fabricat la comandă politică, îi afecta pe urmași și la a doua generație. Scrie Georgeta Alexandrescu, a cărei mamă murise la 6 luni de la arestarea tatălui, „ca urmare a șocului provocat de această situație, a groazei de ziua de mîine, de repercusiunile deja suportate și de cele ce se întrevedeau”.
Sunt cronici de familie, altele decît cele scrise de Petru Dumitriu, autorul unei nemernicii despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, Drum fără pulbere și care își prezenta penibil, în interviuri, alibiuri morale. „Din casă, își aduce aminte Dan Casassovici, dispăreau treptat covoare, tăvi de argint sau tacîmuri, cumpărate de unii ca scriitorul Petru Dumitriu, client al familiei, autor de romane pe placul Puterii”.
O să revin la evocările din Copilăria, ca luptă de clasă, carte oferind modele de conduită morală. Avem atîta nevoie de ele acum, cînd istoria e iarăși „corect-corectată”, adică distorsionată, falsificată de cei care și-au schimbat profitabil „nasurile și obrazele”.

Magda Ursache





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1328