Traianus. Poeme ajunse la destinatar
Data: Wednesday, August 14 @ 17:19:45 CEST
Topic: Limba dulce


E-atîta jertfire de-amin în morminte.
îmbrăcat în durere, trec prin țara de cer.
Eu zbor prin mine însumi și zilnic prin cuvinte
înviu și pier.



***
La revedere, dragostea mea veche,
O nedreptate mă vînează iar,
Viața plînge-n prag să-i dau în dar 
Singurătatea-mi fără de pereche.

Orb, vîntul prohodește-n drum tăcerea 
Și fuge-apoi în casa lui din stea. 
Nu-i cîntec mai frumos precum durerea, 
Ce se îmbracă-n amintirea mea.


Poem smuls din Acum

în ochii mei e-un cimitir ce crește, 
Atîta lume se îngroapă-n el,
Paznici sunt florile de mușețel,
Ca o grădină liniștea-nflorește,

Culeg de jos lumina pe făraș,
Șoapte-mi fac din tăceri de heruvim, 
Gropari bătrîni — copacii n-au sălaș.

Se pot ascunde în privirea mea,
Casă-și pot face-n amintiri de stea,
Cît noi statui iubirii devenim.


Ultimul stingher (II) 
Casă de pămînt avea-voi
într-un cimitir din cer, 
Nimeni să-mi deschidă poarta, 
Fi-voi ultimul stingher.

Cel mai trist! Laudă vouă
Că o să ajung așa.
Numa-n mănăstiri de rouă
Un copil va lăcrima

Și-n cel ceas sub stele-salbe 
Ninge-va cu liniști albe.

***
Pe apa mării scriu poemul lunii,
îl scriu la nesfîrșit și-l vor citi
Aleșii universului, — nebunii
Din zi în noapte și din noapte-n zi.

Tot săruta-ți-aș numele, Iubire,
Că doar de dorul tău încerc să scriu
Din noapte-n zi și din zi în tîrziu,
încît aduc a iad și-a nemurire.

Numele morții nu-mi mai este drag, 
Dar o visez și-odată, surîzînd,
Am pus visul la zid și cînd să trag
L-am auzit pe Dumnezeu plîngînd.


***
Cînd te aveam pe tine umblam ca un nebun,
Ce copt era cuvîntul, ce sunător și bun,
Durerea-mi da procură, în numele-i să cînt, 
Preot mi-era tăcerea, spunîndu-mi: «Fii cuvînt».

Mă tot soma tristețea, mă obliga un dor
Să fiu în orice clipă visarea tuturor,
De-o viață-apus și încă fiu nenăscut al sorții, 
Citea în ochi-mi noaptea metaforele morții,

Și întreba aiurea instanțe de resort
Cînd va veni poștașul îmbătrînit de tot.


Verdict Să iau paharul plin cu vin — să-l sfarm, 
S-arunc pachetul cu țigări în vînt 
Și revolveru-n trupu-mi să-l împlînt
Fără vacarm.

Spre cer să zbor ca Phoenix și să ard
în flăcările marelui cuvînt
Și în pierzare fericit să cînt
Și-n voi să cad. 
27 iunie 2005

Recviem antum 
Ferice de cei care pot să trăiască-n iubire
Și în Dumnezeu.
Poezia e adusă în trăsura muzicii line
Și oprește în sufletul meu.

Ferice de cei care pot să trăiască în taină
Și-n ale ei mîngîieri.
Mă scriu cuvintele cu o albă tăcere
Și sunt oriunde, fiind nicăieri.

12 iulie 2005



***

E-un rîu durerea, îmi sunt Preadeparte,
Mă ning cuvintele, se face moarte,
în ea am să trăiesc fără sfîrșit,
Uitînd că sunt de șapte vieți murit.

Pașii-mi sărută vrednicia ierbii,
Trăiesc doar timp, spațiu gîndesc discret
Și sunt convins: cînd se vînează cerbii,
Singurătatea m-a născut poet.

Și de atunci din mine-alerg spre mine,
Privirea mi se frînge de ruine,
Ruine de tăceri din noapte-n zi.

Rănit și-nsîngerat de-atîta taină, 
Alerg din mine-n mine fără teamă 
Ca spre o țară ce n-o voi găsi.


*** 
Eu cuvînt n-am să-mi mai fiu 
Numai cînd n-oi mai fi viu, 
Da’ și-atunce am să cînt
Cu al lacrimii cuvînt.



Cîntec de-apocalipsă
Pentru Nicolae Fabian

Apocalipsa mi-a intrat în casă,
Aseară a venit cu primul tren
Și m-a îmbrățișat să-i fiu etern
Soț credincios, menire dureroasă.

Potop stelar strîngeam, umplînd ulcioare,
Cînta neantu-n mine la viori,
Iar vîntul mă-ntreba cu-nverșunare:
«Cum faci că veșnicești și nu mai mori?»

Rîdeam și-n haine noi de disperare
Beam ceai din cîntec de privighetori.

*** Mie nu-mi ajunge zeu, 
Ție nu-ți ajunge moarte, 
Mie nu-mi ajunge Eu,
Nici departe, nici aproape.

Mie nu-mi ajunge Nu, 
Ție Da nu-ți mai ajunge, 
Mie nu-mi ajunge Tu
Să-mi am morțile prelunge

în ianuar, ce se-abătu 
Peste ochi-mi — stea învinsă 
Și-mi ajung și sunt de-acu
Țară de colinde ninsă.


Baladă pe nou 

Manole și-a închis iubirea-n zid,
Eu — un popor de mierle fredonînd
Al nedreptății lied —
în gînd.

Sunt bucuros, aproape ne-ntîmplat.
Mi-a mai rămas un lucru de făcut —
Să le fiu cer surpat
în absolut.


***
Timpul curge înapoi
Spre ce-am fost odată Noi 
Și-o să curgă și-nainte, 
Cînd ne-om fi stinse cuvinte
Fără cruci, fără morminte.

Cîntec de copac
în pieptul meu e-o scorbură cu mierle, 
Caut în mine, tace Dumnezeu, 
în tine caut, lumea-și prinde perle 
Din amintirea plopului ce-s eu.

Știind poetul, să-l cunoști nu poți. 
Degeaba-ncerci, oprește-te și taci. 
Freamătă-n el tăcerea din copaci 
Și-n sufletu-i valsează vii cu morți.

Face ravagii ca-ntr-un lan cu maci
Epidemia raiului în toți.

*** Noaptea, fumînd, suspină-n drum 
și luna îi șterge ochii, tace-ntotdeauna,
Deși în ea sunt stoluri de cuvinte.

Vai, ochii nopții parcă-ar fi morminte 
Spre care-o să venim să ne cunune 
Tăcerile din plopi — biserici bune!

Iubito, ce-amiroși a primăvară,
Noi suntem condamnați să fim o țară!

Grădina ascunsă
Plîngînd, am îngropat în noi iubirea
Și-am așteptat să tot răsară cînt.
Cer poezia e, da-i și pămînt.

în zori mirată ne-a fost fericirea —
Cerul luînd în brațele-i grădina,
Din sîmburi mici de dor țîșnea lumina.


Carte de răni 
  Sunt un ales al morții. I-s poet!
Blestemul drag al lutului în floare
Voi deveni-n curînd și, desuet, 
Mi-oi duce traiu-n amintirea ta, 
Care la orice-atingere tresare, 
Carte de răni — s-a preschimbat și doare.

Cuvintelor sunt jertfă credincioasă?
Altceva sunt. Altceva ce? Tăcerea!
Pe marea de parfum a morții mele
înot mereu, mi-i lesne și mi-i greu, 
Da-s fericit, c-am îmblînzit durerea 
Și-acum, fiindu-mi grai, i-s Dumnezeu!


*** 
Sunt plin de tine, cartea
Se-nchide și-o să zbor
Să mă-nfieze moartea 
Cîntîndu-mă cu dor.

Rău o să-mi pară-ntruna 
Că n-ai venit, mirare, 
Să-mi dăruiești secunda 
Din care ora-mi moare.


***
Privirile îmi sunt două morminte,
Cu mîinile le mîngîi, însă cînd
Voi fi cuvînt de humă, grav tăcînd
Cine le-o duce flori și jurăminte?

Cuvintele-s cocori la tîmpla zării,
Și eu, uitînd de ele, mă mai mint
Citind pe drumuri urmele tăcerii
Din care izbucnesc narciși de-argint.


*** în prezent trăiescu-mi 
Zilnic viitorul.
Nici un cîntec nu e
Mai frumos ca norul.

Și nici zi mai tristă
Cînd, Iisuse sfinte,
Va fi să alegem
Moartea președinte.


***
Ca un vis luminează tăcerea
Dar tu, iarna,
Ești mai frumoasă ca ea.
Ești cea mai frumoasă iarna.
Mi-ești durerea, 
Pe care-o cer ca nimeni să mi-o dea.


*** Mă-ngîn, mă tac, pe urmă mă rescriu
în cartea nopților și-n a risipei. 
Gîndu-mi se-ncuie-n mănăstirea clipei,
Morții cei vii, viii cei morți mă știu.

Ca pe-un copac tăcerea mă citește,
Cinstindu-mi numele, vînat de ciori.
Pe țărmul liniștii aștept să mori,
Viață-a muririi mele, pămîntește,

Și eu să mă abandonez, ca prunii,
La capătul însingurării lunii.

Catren mereu
Phoenix suntem. Strai de cenușă
Purtăm, ca un stelar noroi.
Se-aude o bătaie-n ușă.
Primiți-l pe Iisus în voi!

***
Cadou de aur zilelor din munți
Le dau din veșnicia mea o parte.
Mă strig pe nume, dar îmi sunt departe.

Iluzia are părinți cărunți.
Dar dintre ale cerurilor zîne
Ea poezia vieți-mi va rămîne.


***
— Ce mai faci, iubire?
— Mă fac amintire
Și-o aștept pe mama
Ca un crin în zori,
Mîngîind cu pașii
Ierbile din vale,
Să ordone armii
De privighetori.


Arcașii 
Taci vorbele-atît de frumos 
Ca-n ziua acea cînd treceam fericiți
Cu eșarfe subțiri de ninsoare.
Făptură de cîntec duios
Rămîi. Ochii mei, triumfali, ca doi sciți
Săgetează iubirea-ți cu-o floare.


Clasic
Se-aude veșnicia cum respiră
Cînd cad poeții triști, răpuși de liră.

Se-aude liniștea curgînd pe pleoape,
Pe case o aud, pe-astrale ape,

Albastre și fără sfîrșit ca mitul,
Finit unde începe infinitul.


Cîntec
Pentru Viorel-Lucian Badian

Opresc la o stație din trecut,
Cobor în amintiri, nevoie mare,
E drum prin ele, însă eu pornesc
Prin binecuvîntare.

Condamnat să nu mă mai support, 
Destrămat, aș fi humei cicoare. 
E drum prin tăcere, dar eu pășesc
Prin binecuvîntare.

Cărțile sunt tăcerea vieții mele,
Căzînd la pieptul ierbii care moare.
E drum prin lacrimi, dar eu mai pășesc
Prin binecuvîntare.


***
îmi trebuie-o noapte, dați-mi o noapte,
Nu-mi dați numai ziua voastră din rai.
Cine-acum de trupul luminii se desparte
Va fi plîns de cai.

E frig și îngheață-n sate mormintele,
Luați fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu,
Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele
E un mic Dumnezeu.


Vine-un cuvînt
Aud cuvîntul, bate lin la porți,
M-a-nlănțuit pustia și mă ține
Să nu slobod cuvîntul Rai în mine,
Să nu fiu clinchet ce străbate bolți.

Aud cuvîntul, îl aud călare
Cum vine-n dreptul inimii, cîntînd.
Mă zguduie pustia, e în stare
De mult calvar, iar eu îi strig, căzînd:

«Vine cuvîntul, răstignit și sfînt,
Pe care-l preaaștept, pe care-l sînt».

***
Spital ceresc e Domnul tuturor.
Intrați în el, ca pentru-ntîia oară.
Divinitatea-i muzica ce zboară
Cu chip de pasăre din viitor.

în mine ieri murea credința lumii,
Dar azi a prins din răni a înflori.
Iisus ne este, veșnic ne va fi! —
Strig pentru toți antumii și postumii

Acestui veac, și veacul se întreabă
De-a fost un glas de om sau tril de iarbă?

Eternum musicalis
Pentru Ghenadie Ciobanu

Aplauzele vin mult mai pe urmă …

întîi e muzica ce cuvîntează
Fără cuvînt, pe sine ea se spune
La nesfîrșit, precum Ateh se curmă
Pe noi spre-a ne rămîne din genune
în lumea lumilor care durează
Cît clipa veșniciei efemere
Și-atît netrecătoare în Durere,
întîi e muzica, tot ea-i tăcere,
Tot ea — cuvînt de-azur zidit în ere,
Ca să ne-nveșnicească,-ntîi ne curmă…

Aplauzele vin mult mai pe urmă…
27 iunie 2005


***
Sunt un dezastru implorînd lumine,
Vecii atîtea s-au surpat în mine.
Ruinele luminii, — ce ruine! —
în trupu-mi zac și nu le vede nime.

Un lujer de lumină-am fost cîndva,
Potir din care bea oricare stea
Și-acum dezastru sunt, care mai sper
Să fiu ce-am fost în veac: un turn de cer.

***
Am uitat să-mi dau binețe,
Să fiu cît mai pămîntesc,
Și-ntr-o zi, din politețe,
Am uitat să și trăiesc.

Am uitat să mor odată
Și-nc-odată am uitat,
Eu ce-avui murirea toată
Și pe-a voastră la pătrat,

Am uitat să uit de toate,
Să mă uit cum am uitat!
Și-acum cînd miros a noapte
Sunt uitării împărat.


Psalm îngînat
Pentru Maya Badian

E-atîta jertfire de-amin în morminte.
îmbrăcat în durere, trec prin țara de cer.
Eu zbor prin mine însumi și zilnic prin cuvinte
înviu și pier.

Apus sunt fără voi, tăceri nespuse.
Din răni îmi beau pustia ca pe-un leac.
Lacrima lumii — soarele, din ochii mei se duse
Spre gura-mi — lac.

Templu de haos sunt, străvechi și veșnic.
Mă scutur de murire ca de-un vis
Și mă invit la cină să-mi fiu altar și sfeșnic
în paradis.


***
La ușa gîndului meu bate
Trufia morții deseori.
Buzele dînsei îmi par flori
De ochii nopții secerate.

O pierd prin amintiri visate,
Și ea mă pierde-n cer mereu,
Cît ușile mi-s încuiate
Și cheile-s la Dumnezeu.
întoarcerea în viitor
Mă doare cerul, mult o să mă doară.
Uitată-n cronici, țara a murit.
Copacii, sărutînd eternitatea,
O duc în ei, arhangheli, ca-ntr-un schit.

Noi mergem dinspre moarte înspre moarte,
Curtați de bestia din temniceri.
în viitor ne-ntoarcem, unde șoapte 
întemnițează verbele-n tăceri.


Vis albastru
Noi suntem un pămînt al suferinței,
De suferință binecuvîntat.
Printre morminte verzi de cînturi
Trăim cu-adevărat.

Ideea morții — păstorim de-o viață 
Ca pe-o iubire veșnică sub cer.
Printre morminte verzi de cînturi
Trăim fără mister.

S-a dus în zare viața din murire
Și doar din Sunt apusul n-a plecat.
Printre morminte verzi de cînturi —
Albastru vis arat.


Balada lui Traianus
Veni-va vremea cînd am să remor
în ochii tuturor ca o iubire
Și fi-voi cîntec pentru un cocor 
Care s-a rătăcit prin amintire.

Suflet de cer avînd această piatră,
îmi tot îngînă zi de zi-n cărare:
«Smarald ca tine nu există-n soare».

Femeile rodesc amurguri rare,
Pomii din cer — singurătăți amare
Și moartea mea cu viața lor se ceartă.


***

îmi trebuie-o noapte, dați-mi o noapte, 
Nu-mi dați numai ziua voastră din rai. 
Cine-acum de trupul luminii se desparte
Va fi plîns de cai.

E frig și îngheață-n sate mormintele, 
Luați fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu, 
Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele
E un mic Dumnezeu.



***
Părinții mei au nume noi de flori
Și scuturați de licurici și iarbă
De ziua mea să vină — mă întreabă —
La braț cu nostalgia din cocori?

Părinții mei au devenit uimiri,
Plouă și-n lumea lor, ceru-i poznașul 
Și teamă mi-i că înecînd clădiri
Ploaia va demola întreg orașul.

E-un anotimp etern orice iubire 
Și-aștept să treacă ploaia ce s-a-ncins 
Ca plînsul unor flori ce știu că-n mine
Sunt baricade mari, de neînvins.


Poem plîns
în iarnă caii nu mai trag la deal
Și căruțași mi-i bat fără-ncetare.
Alunecă, și-un plîns voievodal
Prin mine umblă ca un bici și doare.

O, de m-ar înhăma, pe-un deal să mor,
Căzut la pieptul iernii — să mă spuie.
Vai, caii nu mai pot, și totuși suie,
Plîngînd, ne-ngenuncherea vieții lor.
Slănic-Moldova,
10 ianuarie 2003

Moartea ființei
Cînd am plecat din toți în slava bolții
în ochi-mi se roteau păsări de fum,
Viața vieții și murirea morții
Spre sufletul ideii-și făceau drum.

Murise pîn’ și clipa. Să mă vadă
Nu era nici un gînd la poarta serii.
Hălăduiam prin luncile tăcerii,
Visînd mări uriașe de zăpadă.

Murirea vieții și trăirea morții
Dormeau-n același pat pentru vecie.
Lumea părea o sfîntă herghelie,
Spre care îngerii ningeau, cu toții,

Cedîndu-mi mie dreptul lor la zbor, 
Să-mi scriu sub cerul ierbii biruința! …
Parcă se stinse-n zori chiar neființa 
Ca o preaființare-a tuturor.

Și-atunci au prins să cînte-n cor copacii
Odă muririi viețuind în mine 
Ca-n stupi de-azur popoarele de-albine,
Și lin, prea lin, din trupu-mi creșteau macii.
5 ianuarie 2004
 
  ***
Cînd mă va vizita pustia,
Am să observ, bătrîn cocor,
Că n-am vecie să-ți spun: zare
N-am vreo tăcere să-ți spun: nor.

Dacă-aș fi Dumnezeu, din lacrimi 
Mi te-aș crea din nou să vii
Prin crîngul vieții mele-apuse,
Ducînd în palme ciocîrlii.

Maică-a tristeților din mine, 
Se lasă-n lucruri tot mai frig.
Să tac nu mai găsesc cuvinte
Și n-am tăceri să te mai strig.

*** 
E-atîta veselie-n tristețe 
Și în tăcere-atîta cînt, 
Și-atîta grai, iar eu sunt singur,
Doar cuvînt.

în cămașă de flăcări, 
de raze în flăcări
Planăm sub pămînt. 
Mai ferice ca-n propria-mi moarte
Nici în doină nu sînt.

Cunoașterea de sine 
Rai și iad trăiesc în plînsu-mi, 
Mă-ntîlnesc, nu mă-ntîlnesc,
Și tot plec în mine însumi
Veșnicia să-mi găsesc.

Plec pe-o vreme sau pe două,
Doi de Noi un schit să fim
Sub o lună pururi nouă
Peste Ierusalim.

Cetăți de cuvinte 
Toamna-și împrăștie poezia pe străzi.
îngerii orbi stele își scot din călcîie,
Pe mine m-a născut neființa, se știe,
Și-n scrînciob m-a dat prin ogrăzi.

Atunci sufletul meu dansa pe clapele mării,
Din pletele ei culegeam
miresme albastre,






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1294