Magda URSACHE. Surprizele posteritãþii
Data: Saturday, February 23 @ 17:46:39 CET
Topic: Memoria



Magda URSACHE
Surprizele posterității sau Amintirea în marmoră a scriitorilor dispăruți
Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români și-n scriitori doar hahalere, păcătoși patenți, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui și din ăștia), Ion Lazu, spirit independent, dar și idealist, nu suferă de depresie națională, nici de indiferență la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coșmar social-politic.



Ion Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris și scriitori. Și nu se întreabă, ca atîția alții, cum e posibil să ai o satisfacție etică atunci cînd ești scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaș, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocația rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc și Nini Stănescu, Ioan Lăcustă și Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe și Aurel Dumitrașcu...). Recomand Himera literaturii, scrisă la două mîini de cărțarii parteneri de dialog, Ion Murgeanu și Ion Lazu, ce-și țin himera aproape, ca pe un animal de casă.
Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalți cum trebuie să-i vadă și ne ajută și pe noi s-o facem: cu înțelegere, stimă, respect, cu prețuire colegială. Recunoaște harul înaintașilor de scenă națională ca Arghezi, dar ține cu victimizanții de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roșii, nu pe fricoși, lași, adaptați, oportuniști.
Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2012), așezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă.

Gib Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Șeicaru, Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlnești așa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă și Ion Negoițescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Carandino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptățit, ca și-n viață. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a șaptea corectură la Dicționar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori și s-a stins. Subitul dorit de Șerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în  baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicație. Exemplarele din Luminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.
Și cîte surprize nu face posteritatea! Placa știută a lui Perpessicius de pe strada M. Eminescu (sublinierea îmi aparține) a fost dată jos în schimbătorul april 2007. Doamna Gopo  a vîndut casa lui Fane Spoitoru, care a înlăturat iute placa lui Ioan Popescu Gopo. Ce-i păsa lui de premiul de la Cannes? Alți ghinioniști: bunul Al. Vlahuță (casă demolată, placă dispărută); nici vechea casă a lui Ioan Alexandru nu mai există. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bîrlad nu se știe cînd a murit patronul spiritual. Proprietarii actuali ai casei lui Mihail Sorbul se răzgîndesc după ce aprobaseră și neagă că ar fi aprobat. Medicul care a cumpărat casa lui Sorin Titel „zice de la început NU”. Tot doctori, dar deloc fără de arginți, sunt și cei care se opun să se fixeze dreptunghiul de marmoră pe casa unde a locuit 44 de ani Mircea Ștefănescu, fiu de erou în primul Război Mondial. Nepoata nu putuse recupera locuința, devenită policlinică, desigur, cu plată. Placa Cellei Delavrancea se află pe peretele unui restaurant chinezesc. Proprietarul casei lui Păstorel e un turc; „vine din SUA la sfîrșitul lunii”. Ce epigramă ar fi compus Teodoreanul! Nici Banu Rădulescu (1924-1998), fondatorul revistei „Memoria”, n-are parte de placă: locuință  în renovare.
Ion Lazu dă samă despre o adevărată campanie de front pentru realizarea proiectului aprobat de USR. à rebours, pune plăci comemorative cînd se demolează valori, cînd unii visează la placa tombală a întregii literaturi române. Lazu luptă cu reaua credință și voință, cu ingratitudinea cobreslașilor. Poate din pricina asta Al. Kirițescu, mult timp funcționar SSR, nu s-a vrut și membru, sătul de „gaițele” din bestiarul scriitoricesc. Vasile Nicolescu, paralizat după un accident cerebral, 7 ani în scaun cu rotile, într-o casă revendicată, a fost părăsit de cei pe care-i ajutase. Căzuse în stradă după ce se topise romanul lui Romulus Zaharia, cu B.T.-ul său; în altă variantă, după ce i se imputase costul unui film (7 mil., cînd o mașină Dacia era 70.000 de lei). Proprietăreasa refuză placa, așa cum refuză și „criptocomuniștii și securiștii” din cartierul Primăverii să aprobe placa pentru Nae Ionescu. N-au dat ei accept nici pentru George Macovescu, de altfel, care i-a închis gura disidentului C. Pârvulescu la congres. „Putem să vorbim? Răspuns sec: Nu putem!”.
Pricep invidia lui M.R.Paraschivescu. pe Tudor Arghezi, pica lui Adrian Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Lucian Blaga, dar de-a dreptul incriminantă e nepăsarea urmașilor. Soția supraviețuitoare se ocupă de ale ei, la fel fiul, fiica...;  sunt chiar plictisiți ori agasați de proiectul USR. Soarta bibliotecilor e și ea tragică: volumele cărturarului Teodor Speranția, refuzate de biblioteca universității din Cluj, au ajuns în saci (ah, doamnă Speranția!), la gunoi; Leontina Nițelea vrea să scape de biblioteca lui Beniuc; postdecembrist, prețioasa bibliotecă-donație a lui Traian Chelariu din Casa cu Absidă s-a risipit.
Ion Lazu nu se vaită din cauza piedicilor enorme întîmpinate. Efortul său cotidian în folosul obștei, neremunerat, i se pare „semn al normalității”. Normalitate? Cînd Asociația din București nu deține nici adresa fostului președinte, Zaharia Stancu, „ceea ce pare incredibil”? Nu se știe la USR unde a stat Lucian Raicu; lipsesc adresele lui A.E. Baconsky, Al. Ivasiuc, N. Velea, Al. Dima și cîte altele. Nu se cunoaște la Uniune unde au viețuit, măcar după închisoare, D. Caracostea sau Romulus Dianu. Dosarele au dispărut la Revoluție (majuscula aparține lui Ion Lazu, eu prefer sintagma lui Mircea Iorgulescu: „lovitură de stat revoluționară”).
„Nici USR, nici Muzeul Literaturii Române, ne aduce la cunoștință I. Lazu, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruți”. Cît despre exilați, ei rămîn exilați. à propos: ICR, că nu știu, o fi realizat plăcile pentru diasporă?
Cum secretara n-are agendă, necum electronică, Ion Lazu depistează adresele nu la Uniune, cum ar fi fost firesc (nici la Copyro lista nu-i completă), ci în ghidul Paginilor aurii; le vînează prin cărți vechi de telefon, la Biblioteca Academiei, pe Internet... Cooperanți sunt tot cărțarii ca editoarea Elis Bușneag, ca Pan Izverna ori ca Nicolae Țone. Nestorul „Scînteii”, Ignat, nu știe nici o adresă. Rîde de victima sa, Ben Corlaciu, pe care l-a întîlnit la Paris, în rasă de călugăr. Așa i-l „pictează” lui Lazu, în uitarea vinei proprii. 
USR n-are nici bani, nici oameni pentru proiectul început în 2007. La fel, Asociația București, la fel Muzeul Național al Literaturii Române. Deși o placă (după calculul Lazu) ar costa mai puțin decît o coroană de flori; și cîte nu se risipesc, cu sutele.
Patetic spus de prozatorul Lazu, în luptă cu boala uitării: „fila de piatră marmoreeană pe tîmpla casei în care a trudit neștiut, nesperînd nimic de la nimeni”. Ba sperînd în cernerea sitei istoriei literaturii, care să-i aducă postum și această lumină – lumînare: placa in memoriam.
Confrații se fofilează să dea o adresă, din invidie, dispreț, ură, dar și din indiferență. Pe Viola Vancea, din Apolodor, o deranjează zgomotul; Lazu așteaptă „pînă ce va da colțul la bloc cu întreaga ei pălărie”, sătul de „discuții agasante și sclifosite cu ea”. Amara constatare a autismului generalizat o face în „săptămîna patimilor” plăcilor memoriale. în fapt, anul patimilor, 2007. Maladia scriitorului, trudind  solitar asupra hîrtiei, cînd ar trebui să fie solidar, să-și cultive spiritul de comuniune, comunitarul. De-asta au și ajuns (unii) precum cîinii comunitari. Vorba lui Tudor Mușatescu rămîne actuală: „confrații se cunosc, dar nu se recunosc”.
Dificultăți enorme întîmpină „pe teren”. Geologul prospector, antrenat să citească hărți și să uzeze de busolă, caută și caută adrese. Muncă titanică. Gestul nobil de a umple cu dreptunghiul alb „golul ce se cască în urma celor plecați” se izbește de spaima de „recuperatori” a locatarilor prea prudenți. Discuții, pertractări prin uși întredeschise sau închise. Modestul omagiu nu primește aprobarea președinților de scară inepți, de o ignoranță vastă.
Ca să știm cum stăm: pe strada lui N. Cartojan nu s-a auzit de Cartojan. De Paul Zarifopol locatarii n-au auzit și refuză. Habar n-au cei din Cîmpia Turzii că ar fi locuit acolo Noica. în Schitu Măgureanu, greu găsești pe cineva știutor de Brunea-Fox. De Iorgu Iordan, „amic URSS”, posesor a trei apartamente la etajul II, s-a auzit, cum să nu?
Un colocatar „l-a cunoscut pe Sorin Titel, dar n-a citit. De ce să exagerăm?” Iosif Naghiu? Nu cunoaștem. Habar n-are nimeni de Iordan Chimet în blocul lui. Eugen Botez (Jean Bart) e nume de stradă și de parc, dar un colocatar crede că era actor și „i-o trăgea Licăi Gheorghiu”. Placa lui Bart, comandorul, a fost pusă nu de USR, ci de Liga navală română, în 2003. Proprietarii naționalizați nu vor placa mateinului Radu Albala pe fațada casei lor, spre mirarea doamnei Albala: veniseră prin schimb de locuință.
Cu unii posteritatea e neîndurătoare, nu destul că au fost arși de vii ca Nessus. Cei ce stau în casa de unde Pandrea a fost scos în stradă, în '48 și condamnat la 10 ani de închisoare spun nu. Refuzat, notează Lazu în jurnal, „fără explicații”. O soacră a cuiva dintr-un bloc n-a auzit de poetul Virgil Mazilescu, mort la 62 de ani, care a făcut și pușcărie pentru omisiune de denunț. Se repede să înțepe ca o muscă tze-tze și amenință să arunce placa „în bălării”. Și pe Ion Lazu îl desconsideră. Cică nu-l citește nimeni, nici ea! într-o marți, Ion Lazu primește vestea că s-a dat jos placa lui Vasile Băncilă. Sancta simplicitas!
Istoricului literar (de Veche) Ștefan Ciobanu (1883-1960), nepotul Ion Lazu i-a fixat, pios, o placă în B-dul Ghica Tei. Și pentru că se trage din marele unionist, care s-a opus, alături de Iorga, Inculeț, Pelivan, semnării Ultimatumului, fost ministru al Culturii și Cultelor, Lazu l-a moștenit stofa de debateur. Se zbate, insistă, nu cedează neam. „Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus odată bonomul, cu autoironie fină.
Pe vreme închisă sau pe arșiță, conu Ionu sare în 135, coboară în metrou, urcă în troleu; exasperat de RATB și de autobuzele arhipline, de traficul imposibil, face pe jos drumuri nesfîrșite; traversează, dă ocoale, merge înainte și înapoi, se rătăcește printre blocuri numerotate fantezist, bîjbîie după vreo scară intruveră... Nedumerit de o indicație greșită, se dumirește și găsește. După 5-6 ore de alergătură, identifică, dacă are noroc de zi bună, 5-6 adrese. Serile? Este retezat. El spune „desnodat”. O notație a diaristului m-a cutremurat: vede inițialele R.A.R. pe sonerie și pe cutia de tablă, dar nimeni nu răspunde. Dus prea devreme, Radu Anton Roman; ca și George Pruteanu, ca și Mircea Dinutz.
Cu obstinație, Ion  Lazu explorează ganguri, intră în pasaje subterane infecte, în curți sordide, cu cîini neprietenoși și cu locatari mai agresivi decît zăvozii, isterici, senili, proști. „Cine e acest Ion Iuga? Nu l-am găsit în Călinescu”, face reprezentanța comitetului de bloc, profă de română. Ce să-i mai explici că Istoria... s-a oprit la 1941? O cucoană opinează că „Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viață [...] Să-l ajute pe Cărtărescu, care de 20 de ani trăiește numai din burse în Europa și America  și s-a tradus în nenumărate limbi străine”. „Poate că dimpotrivă, el ar trebui să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune”, se enervează cumsecadele domn Lazu.
în cartierul Primăverii, „high-life-ul comunist”, e mai ușor să descoperi vilele în care au stat Beniuc, Stancu, Ivașcu (acum, instalat senatorul Triță Făniță), Jebeleanu: „altfel îți vin ideile roșii sub condei, după ce te-ai încuibat în ditamai viloiul”, oftează Lazu, după ce s-a rătăcit pe Calea Socialismului ca să afle adresa lui Labiș, pe o stradă amărîtă, Miletin, nr. 14. Să locuiești la vilă, bine hrănit de Gospodăria de Partid, bine păzit (de clasa muncitoare?) și să militezi pentru crezul egalitarist! Elita conducătoare? Ba elita condusă, oportun staliniza(n)tă. Cînd cucul din ceas n-a mai strigat, ca-n celebrul banc anticomunist, Le-nin, a strigat Gor-ba-ciov; cînd nu mai striga Dej, striga Ceau-șes-cu și strigă acum Băses-cu-cu. „Intelectualii publici” (cu termenul lui Richard Postner) n-au rămas independenți înregimentării în partide; s-au supus comenzii politice contra cost(uri): poziție socială, profit bănesc, celebritate, măcar gloriolă... Și ce spirit critic tacit are Radu F. Alexandru, de-o pildă, cînd e vorba de președintele-jucător! îmi aduc aminte cum combătea pe vremea cealaltă: în Iubiri, activistul-personaj era ros, mîncat de îndoiala dacă acționase conform normelor „democrației muncitorești”. Doar trebuia intensificată activitatea politico-educativă, iar literatura, ridicată „la o calitate superioară”.
Nu m-aș omorî să pun plăci pentru Violeta Zamfirescu, care a tot oglindit realitatea „noastră” socialistă fără a fi o clipită refractară „indicațiilor”, pentru Veronica Porumbacu (turnător e vocabulă introdusă în poezia de tip nou de fosta „măiastră” a Școlii de literatură) ori pentru Nic.Țic, prozatorul ilegaliștilor, mereu în/pe linie. Un Ignea bucureștean. Nu l-aș omagia postum pe durul scînteist Ion Călugăru. Nici pe „blonduțul” de Oscar Lemnaru, deloc blînduț: condamna la moarte literară în rubrica Perna cu ace. Cît timp Traian Chelariu are parte de o placă pe o casă nelocuită (Casa pe nisip e titlul „iconarului”, volum publicat în Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1940) și-n Pitar Moș, în casa marelui exilat care ar face cinste oricărei literaturi, Vintilă Horia, nu este muzeul meritat ci reprezentanța firmei Renault, atunci și lista lapidară a lui Ion Lazu să fie mai selectivă cu „toboșarii timpurilor noi”; nu mă pot agăța de poala poeziei Mariei Banuș, după ce, în școală, am fost obligată să învăț pe de rost Ție-ți vorbesc, Americă!, pamfletul anticapitalist versificat simplist. Zău, Conu Ionu, doar știți ce i-a făcut lui Arghezi, care o debutase. Și dacă sunteți dispus să-i eliminați din Muzeul figurilor de ceară pe toți dictatorii bruni ori roșii, de ce nu i-ați elimina dintr-o istorie literară în piatră pe toți proletcultiștii, fără menajamente, fără indulgențe? Cum merg lucrurile, o să ne trezim cu placă-martor pentru „memorialistul” Ștefan Voicu, pentru „actanții culturalizatori” Valter Roman, Leonte Răutu, Traian Șelmaru, Ion Vitner, Niculescu-Mizil... Cenzura morală e mai necesară decît oricînd. Altfel, după atîtea mistificări și re-mistificări, o să dăm numele Sorin Toma unei străzi de pe lîngă Mărțișor, o să sărbătorim centenarul lui Nikalai Moraru, iepurator al ielitei (în pronunție proprie) în cumpliții ani cincizeci. Ne vom plimba în continuare pe Nikos Beloiannis și pe Dimitrov (în Paris, mai este strada Stalin). Oare acad. C.I. Gulian, poreclit Nulian, dușman declarat al filosofilor „decadenți” Ion Petrovici, Blaga, Mircea Florian, P.P. Negulescu are placă? Și-o fi făcut, postsocialist, mea culpa? Și dacă și-o fi făcut nu-i aceeași nimicarniță? Ca și Paul Georgescu, șef de „Gazeta literară”, „trăgînd al lui picior” spre disidență cînd ceaușismul n-a mai fost atît de profitabil ca dejismul.
„Uitarea e sora mai mică a morții însăși”, avertizează diaristul Ion Lazu, împărtășindu-ne odiseea românească a plăcilor memoriale.

Magda Ursache







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1254