Mihai SIN. Apatic si partial 'fatalist'
Data: Thursday, December 20 @ 21:33:39 CET
Topic: Memoria


« Dacă suntem tari în ceva, atunci cu siguranță că în grotesc; în scociorârea grotescului din realitateși apoi promovarea lui mult îngroșată în lume, nu ne întrece nimeni. [...] în filmele românești mai recente grotescul devine “rău”, corosiv, jegos, părând parcă dornic să se adapteze sărăciei și mizeriei care continuă să domine societatea românească, ba să le și întreacă.»
Mihai Sin



Apatic și parțial “fatalist”

Cred că la aproximativ o zi după alegerile din 2000 (când rezultatele erau deja de mult cunoscute, grație celebrelor noastre agenții de sondaje – și să mai spună cineva că nu am întrecut America într-un domeniu atât de important, asta ca să ne mai permitem și noi câte-o glumiță de calitate îndoielnică), a fost difuzat un filmuleț despre culisele alegerilor prezidențiale. Am spus “filmuleț” nu ca să-l tratez “de sus”, nici pentru întindere (a fost destul de lung, totuși), ci pentru că îmi este destul de dificil să-l încadrez într-un gen anume: nu pot să-i spun nici tele-reportaj, nici “cameră ascunsă”, nici “documentar” și, firește, nici “film artistic”, deși are câte ceva din toate. “Subiectul”, ca să zic așa, era simplu și cu un “pretext” tipic gazetăresc: un tânăr, scârbit de climatul politic și de oferta electorală, declară că nu va participa la vot. I se propune, în consecință, să însoțească echipa de filmare a PRO TV. prin culisele alegerilor, pentru a-i vedea și altfel pe posibilii “prezidențiabili”. E de bănuit, de la bun început, că ceea ce a văzut tânărul nostru și ceea ce au văzut telespectatorii nu a fost cătuși de puțin încurajator nici pentru acea prezență la vot (dar firește că filmul a fost difuzat, cum spuneam, “după”…), nici pentru cele viitoare. Dar el ne dezvăluia câteva lucruri interesante, chiar dacă în bună măsură cunoscute.
Dacă suntem tari în ceva, atunci cu siguranță că în grotesc; în scociorârea grotescului din realitate și apoi promovarea lui mult îngroșată în lume, nu ne întrece nimeni. în anii șaizeci, a existat o tendință cinematografică celebră în Europa, “școala cehă”. Avându-l ca regizor exponențial pe Miloș Forman iar ca scenarist pe nu mai puțin celebrul Milan Kundera, filmele cehe (“Asul de pică”, “Balul pompierilor”, “Trenuri cu orar întârziat”, “Dragostea unei blonde” ș.a.) cultivau cu mare success umorul și ironia cehă, dar mai ales un anumit tip de satiră în care grotescul era prezent din plin, uneori poate în exces, dar întotdeauna până la o anumită limită, fără accente triviale și mai ales fără ură, personajele bucurându-se de o înțelegere plină de bonomie. Dimpotrivă, în filme românești mai recente grotescul devine “rău”, corosiv, jegos, părând parcă dornic să se adapteze sărăciei și mizeriei care continuă să domine societatea românească, ba să le și întreacă.
Redescoperirea grotescului de către cineaști români, unii dintre ei devenind chiar un fel de maeștri mult prea respectați ai genului, n-a însemnat, în opinia mea, un câștig artistic deosebit, și nici nu a rupt cu el gura Europei. însă într-un “documentar politic”, să-i zicem totuși așa, efectele sunt cu totul speciale, pentru că personajele se numeau Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, Theodor Stolojan și Mugur Isărescu, Petre Roman și Teodor Meleșcanu, Nicolae Cerveni și Grațiela Bârlă, Eduard Manole și Paul de România și nu știu daca am uitat pe cineva.
Acuma, culisele sunt culise, măreția omului de pe scenă se poate pierde, reporterul sau orice alt curios putând să găsească un biet om obosit, deja măcinat de cu totul alte griji, mult mai mărunte și poate mai meschine decât marile probleme abordate cu doar puțin timp în urmă, dar în orice caz mult mai presante și mai istovitoare. Se poate invoca apoi zicala franceză după care “nici un om nu e prea mare pentru valetul său”, ceea, ce, tradus în condițiile noastre, ar putea să însemne că un înalt demnitar, văzut, să zicem, în pijama sau în izmene, poate să-i pară cuiva chiar mai puțin decât un om obișnuit, un ins căzut de pe oricum iluzoriul soclu.
însă oricât de îngăduitori și de înțelegători am fi, ținând seama de circumstanțele neobișnuite în care au fost filmate înaltele personaje, nu-i mai puțin adevărat că eu, cel puțin, speram să întâlnesc chiar și în condiții speciale ceva din demnitatea funcției de atunci și mai ales din a celei jinduite, ba chiar și un pic de scorțoșenie domnească. Am mai scris despre marea criză de domni autentici din țara românească (subliniată acum câteva decenii și de Al. Ivasiuc), dar se vede că “penuria” aceasta e mai mare chiar decât credeam.
Candidații la alegerile prezidențiale 2000 (și ce impresionant sună!) nu ne-au produs, practic, nici o revelație pozitivă, nici în campania “la vedere”, nici în… culise. Cel puțin acestea din urmă ni i-au dezvăluit obosiți, uneori cuprinși de lehamite, mimând cum nu se poate mai căznit veselia sau buna dispoziție, intrând în hore, desigur regizate, sau chiar dansând țigănește (alături de țigani, firește) cu entuziasmul unuia care intră în camera de tortură. Ei înșiși nădușiți, pupând oameni nădușiți și strângând mâini de-a valma, înotând cu greu prin mulțimi de câteva zeci de persoane, îmbrăcați în impecabile costume confecționate la mari case de modă sau, dimpotrivă, purtând haine și șepci “de șantier” ce aminteau de alte mult mai celebre “vizite de lucru”, așezați pe scaune la machiaj și bârfind cam care mai e situația la “băiatul ăla” (adică la unul dintre adversari), luând poziții marțiale, mai degrabă de viitori regi decât de președinți sau căzuți în sine, părând dinainte învinși – spectacolul oferit de “prezidențiabili” a fost într-adevăr grotesc, jalnic pe alocuri.
S-ar putea spune că voturile n-au miros, și ce nu face omul ca să obțină un vot în plus… S-ar putea adăuga apoi că acea echipă de filmare, cu siguranță tânără sau poate chiar foarte tânără, a șarjat, căutând doar grotescul și făcând un “montaj” în consecință. Și încă multe altele s-ar putea spune, de pildă despre inevitabilul “populism” pe care-l practică până și cei care tună și fulgeră împotriva lui din anii ‘90 încoace.
Dar și mai multe s-ar putea spune despre neîncrederea și absenteismul electoratului român, de ce este el atât de scârbit și apatic și parțial “fatalist”. îmi vine să răspund în spiritual unor  “umoriști” români: uite-așa, d-aia…

Mihai Sin





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1246