Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

« România nu are nici un motiv să fie umilă, România este o ţară care stă pe picioarele ei, este puternică şi trebuie tratată ca atare. Dar cheia acestei abordări este dacă însuşi poporul român este conştient de acest lucru. Aici este o bătălie teribilă a unor structuri care nu au nici un interes ca românul să fie mândru.»

Energii naţionale (V)
Am uneori sentimentul, privindu-i pe unii politicieni români, că nu sunt decât nişte băieţi care au crescut mari, dar au rămas cu dorinţele şi frustrările de odinioară, complexele de inferioritate au devenit complexe de superioritate, maşinuţele mici din copilărie, pe care le-au avut sau nu le-au avut, au devenit acum bolizi cu care se fălesc pe şosele şi tot aşa… Putem să-i înţelegem, ne pot deveni chiar simpatici, numai că România a avut şi are probleme mari, are „urgenţe” mereu amânate, are nevoie şi de „reforme interioare”, care să vizeze revitalizarea fiinţei ei amărâte şi chinuite. Astfel de lucruri nu pot fi discutate cu aceşti politicieni pe care, e adevărat, tot românii îi aleg, cum îi aleg. Ei vor zâmbi condescendent sau îţi vor râde în nas şi apoi vor pleca plictisiţi „să-şi facă temele” la o ciorbă de burtă şi icre de Manciuria. Pentru ei, toate se vor rezolva prin Bruxelles, fără să se gândească nici o clipă că, aplicate mecanic şi neadaptate la spiritul românesc, aceste ordine şi mulţime de legi ce vin de la înalta Poartă (de data aceasta funcţionând în capitala Belgiei) ne vor transforma într-un popor de sclavi moderni care, zice-se, vor trăi „mai bine”. Iar după o vreme acest popor va deveni o populaţie de „oameni” care vor uita, de fapt, cine au fost şi cine mai sunt. Nu e vorba de un scenariu terifiant şi utopic, pentru că nu sunt tocmai puţini cei care au uitat ce sunt, şi nici nu-i mai interesează ce sunt.

Surprinzător pentru unii, pentru alţii poate că nu, dar dintre toţi politicienii români cu responsabilităţi onorate sau nu, cel mai aproape de ceea ce am numit „energii naţionale” pare a fi Traian Băsescu. într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” (13 iunie 2005), actualul preşedinte vorbeşte la un moment dat de „cei obişnuiţi să promoveze ideea că România este bolnavă, că poporul român trebuie să ştie că are un stat slab, că poporul român trebuie descurajat să năzuiască, să fie mândru, şi că trebuie ţinut sub „zicerile” şi propaganda dezastrului pe care o promovează fără contenire.” Ideea e reluată ceva mai încolo şi mă bucur, în sfârşit, că pot cita un politician român de anvergură : „S-a obişnuit să fie umilă. Or, România nu are nici un motiv să fie umilă, România este o ţară care stă pe picioarele ei, este puternică şi trebuie tratată ca atare. Dar cheia acestei abordări este dacă însuşi poporul român este conştient de acest lucru. Aici este o bătălie teribilă a unor structuri care nu au nici un interes ca românul să fie mândru. Şi interese să nu fie românul mândru au structurile de tip mafiot în primul rând, care, pe de o parte, deţin un important control economic, iar pe de altă parte, deţin forţa de a influenţa populaţia. Deci, discutăm de acel complex economico-mafiot, în care sunt implicaţi oameni de afaceri şi oameni politici care au avut grijă să-şi creeze cele mai importante instrumente de protejare a intereselor lor prin achiziţionarea şi controlul unor importante grupuri mass-media. […] Dacă a apărut succesul (e vorba de eliberarea celor trei ziarişti răpiţi în Irak-n.m.M.S.), aceleaşi grupuri care trebuie să denigreze continuu şi să-l facă pe român să creadă că suntem nişte nenorociţi, noi, toţi românii, nişte neputincioşi, încearcă să acrediteze ideea unei înscenări a unui lucru în care instituţiile statului, până la preşedinte, au fost implicate ca să facă-ce să facă ? -imagine.”

Nu cunosc precedente de o asemenea importanţă, venite dinspre un preşedinte al statului român, în toată această perioadă a ultimilor 15 ani. Poate doar în perioada interbelică să se fi rostit asemenea afirmaţii, dar atunci România era regat, şi altele erau conjucturile politice. Ion Iliescu, de pildă, cu diplomaţia sa amestecată, ante şi postrevoluţionară, putea să învăluie adevăruri teribile, estompându-le, micşorându-le, anulându-le. Rarele şi celebrele sale „răbufniri” au fost mai ales reacţii foarte personale, consumate într-un registru minor.

Aşadar, preşedintele Băsescu a emis câteva idei esenţiale pentru românii cu adevărat interesaţi să ştie care este situaţia reală în care ne aflăm şi ce ne poate rezerva viitorul. Ecoul acestor afirmaţii, care ar fi fost normal să capete proporţiile unui „cutremur” politic şi mai ales civic, a fost, după ştiinţa mea (chiar dacă, mărturisesc, reuşesc să parcurg o mică parte din presa scrisă şi nu monitorizez, fireşte, televiziunile şi radiourile), minim, când atâtea şi atâtea „evenimente” sunt doar „fabricate”, stârnind apoi „valuri” uriaşe. însă nu e de mirare, şi nu cred că mai trebuie spus de ce. Dar îmi amintesc că o afirmaţie a lui Adrian Severin, făcută acum câţiva ani, pe când era ministru de externe, privind spioni şi agenţi care hălăduiesc şi acum prin mass-media, O.N.G.uri şi prin alte „locaţii” (dacă tot a fost lansat şi folosit eronat până la saturaţie acest cuvânt, hai să le mai facem pe plac şi sfertodocţilor stricători de limbă !), a rămas în coadă de peşte (eu unul nu cunosc nici până în clipa de faţă „lista lui Severin”), după ce a stârnit reacţii vehemente. în ce-l priveşte pe Severin, îndrăzneala l-a costat, după părerea mea, dar sunt convins că mulţi alţii au observat acelaşi lucru, începutul declinului carierei politice. Dar importanţa „îndrăznelilor” celor doi oameni politici nu poate fi comparată, cea a lui Traian Băsescu având, în fapt, implicaţii incomparabil mai mari, atât pe orizontală, cât şi, mai ales, în profunzime. (Şi câte „analize” nu s-ar fi putut face, şi câte investigaţii, dar nu de către „analiştii” şi „investigatorii” noştri, aproape aceiaşi cu care ne-a blagoslovit nu ştiu cine tot de vreo cincisprezece ani încoace, însă n-am observat reacţii majore din partea lor). E de văzut ce „destin” i se pregăteşte lui Băsescu, pentru că e greu de crezut că asemenea afirmaţii sunt trecute cu vederea de către cei implicaţi, ştiuţi şi neştiuţi de preşedinte. Sigur, am fi vrut să ştim mai multe şi mai ales date, nume, fapte concrete. Dar acestea, fireşte că înţelegem, ar fi depăşit cu mult limitele implicării unui preşedinte al României. Oricum, care vor fi fiind „grupurile de dezinformare” sau „mafiile” (totuşi, un termen prea general, rămas vag până în clipa de faţă, şi e greu de spus că ar fi vorba doar de „mafii”, ar mai putea fi şi alţii şi altele, aflaţi nu doar între graniţele ţării, interesaţi să ne ţină sub o ascultare strictă, sau chiar să ne piardă), „structurile” şi „grupurile” la care se referă dl. Băsescu ? S-ar putea să rămânem tot cu ochii în soare, iar „fenomenul” să evolueze netulburat, implacabil. Ar mai fi o problemă, de fapt o obiecţie ce poate veni de oriunde. De ce l-am crede pe Traian Băsescu şi n-am considera că e vorba, de fapt, ca în atâtea alte rânduri, doar de demagogie politică, „capital de imagine” ş.a.m.d. ? Ei bine, lucrurile astea se mai şi simt, demagogia politică românească are şi ea limitele ei, pe care ar fi cazul să le cunoaştem, în sfârşit, şi apoi între afirmaţiie preşedintelui şi atâtea evidenţe este o legătură uşor sesizabilă pentru cei ce au ochi să vadă.

însă alte obiecţii sunt inevitabile, după părerea mea, vizând nu atât limitele funcţiei prezidenţiale, ci limitele de viziune, de concepţie şi chiar de cunoaştere ale actualului preşedinte. Astfel, în acelaşi interviu, Traian Băsescu spune că ”obiectivul guvernării este creşterea nivelului de trai al populaţiei, într-un timp de patru ani, cât durează mandatul, o legislatură. Primii paşi s-au făcut : creşteri de venituri. Niciodată nu o să se poată face dintr-o dată tot, dar este clar că paşii au început să se facă, respectarea angajamentelor din campanie.” Acestea, într-adevăr, nu par a fi altceva decât vorbe politicianiste, şi încă cu totul dezamăgitoare. Oricum, chiar dacă am crede în „paşii” la care se face referire, „obiectivul” reprezintă mult prea puţin pentru o ţară în care „amânările” sunt cronicizate istoric, şi care aşteaptă reforme care ar fi trebuit să fie înfăptuite, unele dintre ele, încă din secolul XIX (mai ales în lumea rurală), dar are şi destule urgenţe care pur şi simplu nu mai suportă amânări. La una dintre acestea se referă chiar preşedintele, când afirmă că „perpetuăm acel sistem, « când venim noi, ne aducem oamenii noştri ». Moral, este un abuz”. Nu e vorba doar de un abuz, şi nu e vorba doar de “moral.” Politica aceasta a “cadrelor” şi a specialiştilor, e departe de a fi doar un joc politic oarecare, ci are consecinţe dintre cele mai grave pentru ţară. îmi amintesc că, în copilăria mea petrecută în apropierea Combinatului Chimic de la Făgăraş, exista un director temut dar corect, Ionaş îl chema, despre care toată lumea ştia că e un mare specialist. Dl. Ionaş nu se dădea în lături să mai aplice câte un baston, dacă prindea de pildă un muncitor dormind în schimb, şi cu toate acestea nu era contestat : decât să aibă loc o explozie sau alt accident de muncă, ceea ce ar fi însemnat moarte, închisoare sau pierderea locului de muncă, muncitorii acceptau o corecţie cu bastonul, altfel, bănuiesc, “moderată”. Nici comuniştii, aflaţi în perioada lor cea mai dură, stalinistă, n-au îndrăznit să-l schimbe din funcţie, deşi dl. Ionaş nu avea “origine sănătoasă”, era un “fost” şi n-a devenit niciodată membru de partid, nici măcar formal. Când chiar nu s-a mai putut să rămână director general, a devenit director tehnic, şi a rămas pe o funcţie ce-i conferea autoritate şi posibilitatea unui control al bunului mers al Combinatului şi după vârsta pensionării, probabil până pe la vârsta de 70 de ani.

Deci până şi comuniştii, cu toată politica lor de nimicire a valorilor româneşti, în anumite situaţii erau nevoiţi să recunoască valoarea. în momentul de faţă, “politica” noilor “postulanţi” ce au devenit mare burghezie economică, financiară şi politică faţă de valoare nu e doar iresponsabilă, ci a atins cote aberante, cu urmări care se văd la tot pasul. Poate un om să reprezinte o valoare aproape de necontestat (căci cine nu poate fi contestat, mai ales într-o ţară în care bântuie încă invidia, parvenitismul, lipsa de scrupule, cinismul, răutăţile mari şi mici, “călcatul pe cadavre” ş.a.m.d., toate acestea încurajate, practic, oficial, prin “politicile de cadre” ?), că tot poate să fie schimbat dintr-o funcţie, scurt, fără explicaţii, când se schimbă Puterea, sau în atâtea alte împrejurări ale intereselor politice. Noţiunea de valoare aproape şi-a pierdut conţinutul sau a devenit un moft, ea abia mai gâfâie sub viermuiala atâtor trupuri năduşite şi grobiene ce-şi caută “un loc mai bun sub soare”. Nu o carte, ci cărţi întregi s-ar putea scrie despre “politica” faţă de tinerii valoroşi, “olimpici” sau atâţia alţii, care au migrat şi migrează în masă şi cărora nu li s-a dat nici o şansă reală în ţară, ci doar surogate, fiind practic oferiţi, gratis, dar “cu mândrie naţională”, altora, care ştiu să le preţuiască dar şi să le exploateze valoarea. Şi în tot acest timp, în fruntea “cercetării” şi în atâtea alte funcţii prin care România ar putea să scoată capul dintr-o umilinţă la care este, cum am văzut, obligată, sunt puşi clienţi- “activişti de partid”, foarte asemănători cu cei de pe vremuri, parcă întru perpetuarea prostiei şi a drumurilor înfundate. Iar mai nou se poate observa şi o altă tendinţă, “novatoare” şi, zice-se, “europeană”, care birocratizează într-atât noţiunea de valoare, până la imposibilitatea de a o mai distinge de impostură şi mediocritate. Şi de aceea, de la afirmaţiile preşedintelui Băsescu, care lasă parcă să se întrezărească o nouă politică faţă de “energiile naţionale” şi faţă de valorile româneşti, şi până la fapte, drumul pare încă descurajant de lung şi de anevoios. Chiar dl. Băsescu, cum am spus deja, mi se pare încă departe de a avea o viziune proprie şi o bună cunoaştere asupra României Profunde. L-a pus în fruntea Institutului Cultural Român, pe Patapievici (fabricat într-un “laborator” tip « star-system », pentru produs vedete culturale), unul şi acelaşi cu cel ce afirmase unele dintre cele mai mari, mai bolnave şi neruşinate insanităţi la adresa românilor (au stat în istorie în genunchi şi cu gura căscată să urineze toţi migratorii) fapt care nu ar fi fost posibil în nici o “ţară civilizată”, cum le place să spună susţinătorilor lui ; era deja preşedinte şi l-a rugat pe Mircea Dinescu să-l întrebe pe Andrei Pleşu dacă acceptă să-i fie consilier ; a citit câteva poezii de Cărtărescu şi a declarat, nonşalant, că acesta ar fi bun de ministru al culturii- acestea şi altele sunt de tot amatoristice şi superficiale.

A aştepta totul de la clasa politică este o mare greşeală- şi nu cred că din acest punct de vedere mai trebuie demonstrat ceva. “Societatea civilă”, “lideri intelectuali”, “falsa elită”, despre care m-am pronunţat în mai multe rânduri, suportând consecinţe deloc uşoare, sunt foarte departe de a-şi fi îndeplinit ceea ce ar fi trebuit să fie menirea lor ; aş zice dimpotrivă. La vremea lui, Eminescu a vorbit despre “proletariatul condeiului, această clasă veşnic nenorocită, condamnată la celibate şi la mizerie, luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pâinea amară a bugetului şi înecând c-o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat”. Pe la mijlocul deceniului trecut, am făcut parte dintr-o delegaţie culturală numeroasă (19-20 inşi) ce a vizitat Danemarca. Acolo există un adevărat cult pentru un episcop lutheran din secolul al XIX-lea, Nikolai Grundtvig, creatorul unui sistem de Universităţi Populare (nici o asemănare cu cele, atât de formale, de la noi), în care se îmbină spiritul naţional cu cel religios (grundtvigianism), şi care pregăteşte până în ziua de azi buni cetăţeni, în primul rând. Faptul că Danemarca a ajuns de multă vreme în topul ţărilor cele mai dezvoltate, se datoreşte şi grundtvigianismului. Ei bine, am fost obligaţi, noi cei din delegaţie, să asistăm la tot felul de glumiţe de prost gust, şmecherii de maidan şi obrăznicii pe seama faimosului episcop, produse în exces de câţiva inşi cu pretenţii în lumea intelectuală românească. Nici urmă de o minimă curiozitate intelectuală, de respect faţă de valorile gazdelor, de depăşire a trăilor epidermice. Deşert “intelectual” de necuprins…
În strădaniile sale disperate şi nu o dată besmetice de a supravieţui unei istorii recente plină de apăsări şi de bălmăjeli, România are nevoie nu doar de reformele Bruxelles-ului, de conştiinciozitatea cu care “ne facem temele”, ci şi de reforme care să vizeze unele din structurile sale, de multă îndrăzneală şi mai ales de voinţa de a nu ceda, ci de a arăta, în sfârşit, care e adevăratul ei potenţial, încă departe de a fi cunoscut şi măcar testat de către cei ce au avut, vremelnic, frâiele ei în mâini. Oricum, cred că e preferabil să credem în spusele unor vizionari lucizi ai românismului, decât în acelea ale unor “aroganţi-umili” şi cu atât mai puţin în spusele proştilor “dăştepţi”, şireţi, şmecheri, descurcăreţi şi tupeişti – o bizară specie de care România nu a dus, din păcate, niciodată lipsă, dar care a proliferat incredibil, sub ochii noştri şi prin neputinţa noastră, amintindu-ne de cuvintele biblice din “Iov” : “La miezul nopţii, un popor poate să piară”.

Mihai Sin

* In lipsă de alt document, cititorul să examineze cartea ce are sub ochi.
Cu partea a V-a, ia sfârşit seria de articole «Energii Naţionale».

Cu partea a V-a, ia sfârşit seria de articole «Energii Naţionale».

OPERA lui Mihai Sin
Aşteptând în linişte, povestiri, 1973; Viaţa la o margine de şosea, roman, 1975;Bate şi ţi se va deschide, roman, 1978 (reed. 1991); Terasa, povestiri, 1979; Ierarhii,roman, 1981 (ed., II, 1991); Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică, 1983; Schimbarea la faţă, roman, 1985 (reed. 1990); Rame şi destin, proză scurtă, 1989; Quo vadis, Domine?, roman, I, 1993; II, Reşedinţa, 1996; Marea miză: teme şi obsesii ale romancierului român contemporan, 2003 (red. 2008).

La 5 noiembrie 2012 Mihai Sin împlinește 70 de ani. Revista Asymetria îi urează scriitorului, colaboratorului nostru și vechiului coleg de la Vatra, LA MULȚI ANI și tot binele.
Dan Culcer