Isabela Vasiliu Scraba. Centenarul nasterii poetului Horia Stamatu
Data: Tuesday, October 09 @ 12:46:22 CEST
Topic: Memoria



La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu. Ciudățenii post-comuniste
Motto: “Toate ieșirile sînt închise/ Nu aveți pe unde fugi/ Strigă într-o zi îngerul morții/ Pe un continent mai mult/ Mai puțin pământesc” (H. Stamatu, Memnon, 1934); “Scriu ca să tac/ nu știu ce,/ dar pun pe foc/ tot ce e binezis/ ca să răzbun/ ce-am tăcut” (H. Stamatu, Descifrare, 1989)

Filozoful Octavian Vuia scrisese la moartea lui Horia Stamatu că poezia acestuia împreună cu doina străbună i-ar lega pe exilatii din generația lor într-un destin comun de “pelerini daco-romani” în căutarea “Ierusalimului ceresc” al credinței lor creștine. 



Sursa:  http://isabelavs.go.ro   
Isabela Vasiliu Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu. Ciudățenii post-comuniste

Motto: “Toate ieșirile sînt închise/ Nu aveți pe unde fugi/ Strigă într-o zi îngerul morții/ Pe un continent mai mult/ Mai puțin pământesc” (H. Stamatu, Memnon, 1934); “Scriu ca să tac/ nu știu ce,/ dar pun pe foc/ tot ce e binezis/ ca să răzbun/ ce-am tăcut” (H. Stamatu, Descifrare, 1989)   

Horia Stamatu  (9 sept. 1912-7 iulie 1989) îi scria pe 16 ianuarie 1988 doctorului  Alexandru Lungu că poezia lui San Juan de la Cruz este inimitabilă, în sensul precis ca nu se poate scrie “in maniera” acestui sfânt care scrie o poezie sublimă izvorâtă din cea mai autentică trăire mistică. Traduse dintr-una din inspiratele sale poezii (Noche oscura), versurile “mor pentru că nu mor” pot fi privite într-o dublă semnificație: rupte din contextul inițial, ele ar avea darul de a trimite către credința (și năzuința) creștină că pe Domnul nostru Iisus Hristos “îl vom vedea după moarte” (N. Mladin, Asceza și mistica paulină, 1996, teză de doctorat susținută la București în 1946) în “Ierusalimul Ceresc”.
Poezia misticului spaniol sugera însă dorul către unirea mistică prin chinul unui suflet care “trăiește si nu trăiește” în el însuși, orientat cum este dincolo de sine, înspre izvorul a tot ce-i viată, înspre Dumnezeu. Romance 10 redă unirea mistică prin versurile: “Muream de Tine-n mine/ si înviam în Tine, /Că amintirea Ta/ da viață și-o lua” (San Juan de la Cruz, Romance 10, asupra Psalmului 136: Super fulmina Babilonis). în traducerea lui Horia Stamatu un fragment mai întins  din Noche oscura  sună în felul următor: “…în mine nu mai trăiesc/ Și fără Dumnezeu nici pot trăi/ iar fără El si fără mine/ traiul acesta ce va mai fi?”  (San Juan de la Cruz, Noapte neguroasă). Există o poezie pe care Horia Stamatu (membru fondator al Centrului Românesc de cercetări) a compus-o după moartea soției Prințului Nicolae cu sprijinul căruia a fost fondată la Paris această primă “instituție românească de grad universitar în străinătate, sub președenția lui Mircea Eliade, având concursul lui E. Cioran, Horia Stamatu, P.C. Deleanu, Eugen Ionescu, Leontin Constantinescu, precum și a doi scriitori și academicieni francezi, Edmond Jaloux și Marcel Brion” (Octavian Vuia). Intitulată Cântecul înecatului, în poezie se face referire la nemurirea sufletului omenesc folosind chiar sintagma “mor ca să nu mor”. Desigur, din exprimarea ideii creștine că moartea nu reprezintă un sfârșit prin versurile “mor ca să nu mor” nu se poate concluziona decât cu mare superficialitate că Stamatu ar scrie “a la maniere de San Juan de la Cruz” și că muero porque no muero l-ar aminti nici mai mult, nici mai puțin, decât pe însuși Platon  cu “moartea față de lume” (I.P. Culianu, Cateva considerații pe marginea operei lui Horia Stamatu) ca premiză pentru “deschiderea unei vieți lăuntrice” (ibid.). Din cele  Cateva considerații…, se vede limpede că licențiatul în italiană pasionat de scrierile lui Hans Jonas citează dialogul Gorgias fără a înțelege textul platonic. Doar spre a-și împăna articolul din 1977 cu trimiteri savanteLucru n-a trecut neobservat, căci Andrei Pandrea îl descrie (după moartea lui Mircea Eliade) pe doctorandul în istoria religiilor ca pe un “june întârziat, soi de snob infatuat în științe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (v. rev. “Cuvântul românesc”, nr. 68, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II, p.1173).  
Desconsiderând sfatul lui Eliade care îi scrisese la Milano să nu se lase “terorizat de momentul istoric” (M.E., 16 aprilie 1976), Culianu a redactat prima versiune a articolului indreptat împotriva lui Stamatu în mai 1977. Era tocmai anul în care comunistul A. Pleșu călătorea dincolo de Cortina de Fier, ca bursier Humboldt dispunând de dublul sau poate triplul lefei pe care o incasa Culianu ca asistent de română în Olanda. Dintr-o scrisoare către  Eliade pe care o așterne pe hârtie pe  21 iulie 1977 (Corespondență, 2004, p.114), aflăm că, desi trecuse un întreg cincinal, după farmecele tânărului Culianu încă mai suspina în România muzicologul George Bălan, care, povestește Andrei Pleșu în articolul său despre Culianu, avea o casă la Sinaia unde el însuși, prin 1971-1972  se întrecea cu Nene Culianu la traducerea din Rudolf Steiner (v. Andrei Pleșu in rev. “Obs. cult”, nr.87 din 23 oct. 2001). Când  George Bălan i-a cerut lui Culianu o fotografie considerând legăturile lor personale asemenea unor “legăminte”, asistentul de română i-a răspuns fostului său maestru că Eliade este acum maestru său, că faimosul istoric al religiilor rămâne exemplul lui “cel mai bun” pe calea “faustică” care-l impiedică să se oprească “sub pedeapsa damnării” (Culianu, 21 iulie 1977). încântat de a fi fost trecut la “dragă Ioane” (căci până în primăvara anunui 1977 Eliade i-a tot scris cu “dragă Culianu”, după primii doi ani de “draga domnule Culianu”) în acea vară a lui 1977 tânărul îi scrie noului său maestru că antroposofia nu-l mai pasionează și că printre “antroposofii” din jurul lui George Bălan roiau în Romînia “nebuni, ariviști și securiști” (21 iul.1977). 
Un an mai târziu, când articolul despre Horia Stamatu trezise indignarea marilor personalități ale exilului, Culianu i-a scris lui Eliade că nu poate retrage articolul (“prea explicit favorabil”) dat lui Sorin Alexandrescu despre poezia lui Stamatu (care “nu-i place”) invocând motivul că ar fi deja “în tipografie” (v. scrisoarea din 19 XI 1978) …unde a tot fost… până în 1983 cînd a apărut în “International Journal of Roumanian, 2/1980, pp.123-134. Tereza si Dan Petrescu semnalează în notele corespondenței că numărul revistei ar fi ieșit “efectiv în 1983”. Leonid Arcade își amintea cum, în toamna anului 1983 l-a vizitat pe poetul Horia Stamatu (bolnav de inimă) câteva minute, să nu-l obosească, acesta fiind internat la secția de reanimare a unei clinici. Si în corespondența cu poetul și doctorul Alexandru Lungu publicată fragmentar în 1999 și 2000 de revista “Romania literară”  Horia Stamatu menționează “iminența” de infarct pe care i-a cauzat-o Ion Negoițescu tratând despre poezia sa religioasă pentru care n-avea nici o afinitate. Academicianului Mircea Eliade - a cărui operă științifică și literară făcuse obiectul lucrărilor unui Colocviu în SUA, la Universitatea “Notre Dame” din Indiana, 12-14 aprilie 1978 (v. scrisoarea lui Eliade din 6 aprilie 1978 si volumul cu lucrările colocviului Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Work of Mircea Eliade, New York, 1982) și în vara aceluiași an în Franța, la Castelul din Cerisy-la-Sale din Normandia, (v. scrisoarea lui Eliade din 10 august 1978) -, tânărul Culianu îi mai scrisese că Leonid Arcade l-a sfătuit cum să mai dreagă recenzia ca Stamatu “să nu fie jignit” si că i-ar fi urmat sfaturile, așa că articolul dat la tipografie ar fi mult îmbunătățit față de prima variantă. 
Titus Bărbulescu evidențiase în opera eseistică, poetică și dramaturgică a lui Horia Stamatu “substratul” ei în care i-au părut amestecate mituri străvechi românești, hermeneutica populară sau savantă a acestora la care s-au adăugat implicit spiritul limbii românești și nenorocul care-a insoțit istoria românilor cotropiți mereu de alte neamuri (T. Bărbulescu, Citind pe Horia Stamatu, 1986). O părere similară avea si L.M. Arcade care scria că deschiderea spre universal a poeticii lui Stamatu ar fi “realizată într-o mult mai mică măsură (decât s-a spus) prin asimilări occidentale și în mod mult mai amplu (așa cum se va spune) prin relevarea latențelor graiului românesc” ((v. textul lui Arcade inclus în vol. O viață în exil: Horia Stamatu, ediție prezentată și îngrijită de Matei Albastru, Ed. “Romania Press”, București, 1998, p. 76). 
Extrapolând ideea, filozoful Octavian Vuia scrisese la moartea lui Stamatu că poezia acestuia împreună cu doina străbună i-ar lega pe exilatii din generația lor într-un destin comun de “pelerini daco-romani” în căutarea “Ierusalimului ceresc” al credinței lor creștine (v. textul lui Octavian Vuia inclus în vol. O viață în exil: Horia Stamatu, ediție prezentată și îngrijită de Matei Albastru, Ed. “Romania Press”, București, 1998, p. 83). Asemenea opinii ar confirma presupunerea că la reușita transpunerii pe românește a poeziei mistice a Sfântului Ioan al Crucii trebuie să fi contribuit și familiarizarea lui Horia Stamatu cu limbajul religios al Psaltiriei în versuri publicată de Dosoftei în 1673. Iată și versurile pe care le-a văzut “manieriste” (în stilul lui San Juan de la Cruz)   proaspătul asistent de limba și literatura română de la Groningen (cu contractul de muncă semnat pe 24 iunie 1977, v. rândurile lui Culianu către Pleșu din 21 iunie 1977, în “Obs. Cult.”, nr.87 din 23 oct. 2001):  “Noapte s-a lăsat/ ziuă s-a făcut…/Greu mi-era la voi!/ mă trăgea un dor/ tot către-napoi/ Dar iată că zbor/ mă topesc și pier/ apă fum eter/ mor ca să nu mor.” (H. Stamatu, Cântecul înecatului). 
Dintr-o scrisoare trimisă de Stamatu în 1968, se poate vedea în ce măsură și până la ce punct apropierea dintre poezia sa si poezia mistică a spaniolului l-a măgulit. Intr-adevăr, când exilatul Radu Enescu îi spusese că unii au asemănat Noche oscura *cu poezia scrisă în amintirea Domniței Ioana, Horia Stamatu a tras concluzia că a reușit să dea versurilor sale o “expresie suavă, lucru în care  San Juan de la Cruz  este neîntrecut, pentru că nu există limbă de o mai paradisiacă suavitate”. Dar oricât de măgulitoare ar fi apropierea dintre creația sa originală și poezia misticului, ea pierde din vedere diferența temei celor două poezii: în Noche oscura este vizată unirea mistică în viață fiind, în poezia Cântecul înecatului poetul se referă la răposarea unui suflet. Si acestă deosebire esențială o pune în lumină Horia Stamatu pe 28 decembrie 1968 într-o epistolă către  Paul Miron (v. Corespondenta publicată de Nicolae Florescu la Editura “Jurnalul literar” în 2007, p. 41-42; volumul cuprinde 44 de scrisori trimise de Horia Stamatu). 
La două decenii distanță, lui Alexandru Lungu traducătorul Horia Stamatu îi scrie că a fost foarte măgulit și “aruncat într-o grea ispită: “să mă cred”. Dacă traducerea e într-adevăr bună, aceasta se datorează marelui spirit care-a dat originalul. Pentru că marele spirite provoacă, “inspiră” /…/ Opera Sfântului, partea lirică, am tradus-o aproape toată. Așa ceva dă enorme satisfacții. Cum azi nu se mai poate scrie cum scriau San Juan sau Hoelderlin, si cum acest fel de a scrie este aproape de sublim, eu îmi vindec nostalgia traducându-i. (…) Nu știu dacă mă înșel sau nu, dar această scurtă poezie de patru strofe mi-apare de o intensitate și concentrare încă mai mari ca Noche oscura. Iar ca “poezie de iubire” nu știu dacă are seamăn (…) Aceste trei poeme, ‘Noche oscura’ , ‘Clama de amor viva’ și ‘Cantico spiritual’, sînt comentate cuvânt cu cuvânt de poet în trei tratate mistice (Horia Stamatu, 25 martie 1988). 
Când Culianu a repus pe tapet ideea imitației după Juan de la Cruz spre a-l “desființa” pe Horia Stamatu într-o revistă “pentru export” scoasă la Amsterdam de nepotul lui Eliade, Stamatu (fără a bănui că dincolo de Cortina de fier verdictele lui George Călinescu aveau să treacă decenii în șir drept infailibile), îi scrie lui Mircea Eliade: “cum ți-ar părea chiar dumitale, dacă despre literatura pe care ai scris-o, nu ar rămâne decât “judecata” lui Călinescu? Mie îmi face Culianu, cu ajutorul lui Sorin Alexandrescu, ceea ce ți-a făcut dumitale Călinescu” (Horia Stamatu, 3 XI 1978, în Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. IV, Ed. Criterion Publishing, Buc., 2006, p.396). 
Pentru așa-zisa “schimbare” adusă de post-comunism, de-a dreptul ciudată ne pare incredibila “dispariție” a paginilor de corespondență în care Horia Stamatu comentează pe îndelete eronatele opinii emise de asistentul de română de la Groningen pe seama operei sale poetice. Scrisoarea pe care Stamatu i-o scrie pe această temă lui Eliade e de “negăsit” în niciunul din  cele cinci-șase volume editate și răseditate după 1990 în care s-a scos la vedere corespondența primită de Mircea Eliade. Se pare că respectiva epistolă  a avut aceeași soartă - din motive desigur diferite – cu rândurile scrise de junele Andrei Plesu lui Eliade în 1976 (Box 68, Folder 12) nepublicate nici după 1990. Dar nu numai din corespondența lui Eliade lipsește scrisoarea lui Stamatu comentând inepțiile unui fost comunist decis a-l “desființa” pe unul dintre poeții cei mai de seamă din exilul de după ocupația sovietică a țării. Ea a fost făcută “dispărută” și la publicarea în “România literară” nr.51-52 din 1999 și nr. 10 din 15-21 martie 2000 a scrisorilor lui Horia Stamatu către Alexandru Lungu. Asta ca să nu amintim de aceiași scrisoare primită de Virgil Ierunca, în urma căreia Ierunca, în 1978, într-o epistolă “rece” (apud. I.P. Culianu) l-a rugat insistent să renunțe la recenzia sa. 
Fiindcă prin articolul scris împotriva marelui poet Horia Stamatu, asistentul de la Catedra de Romanistică a Universității din Groningen n-ar fi făcut altceva decât să-și deconspire adevăratele relații cu țara comunistă din care pretindea că a “evadat” (auto-deconspirarea lui Culianu avea să fie remarcată și de Marian Popa în monumentala sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine (vol.II, Fundația Luceafărul, 2001, p.1173). 
Scriind despre poetul Horia Stamatu într-o enciclopedie de referință pentru spațiul francofon, Virgil Ierunca subliniase apăsat că lirismul lui Horia Stamatu “revendică privilegiile cunoașterii” (v. cap. Litterature roumaine in vol. II, Histoire des Litteratures, Encyclopedie de la Pleiade), cărțile sale de poeme fiind “inițiatice”. în opinia lui Basarab Nicolescu, ele chiar posedă puterea de “transformare a celui ce pătrunde în universul lor poetic” (referitor la vol.: Horia Stamatu, Imperiul, 1981).  Ca nouă ciudățenie post-comunistă ar mai fi de menționat că odată cu publicarea într-un volum de recenzii a “considerațiilor” apărute în revista scoasă de Sorin Alexandrescu în 1983 replica lui Stamatu a fost iarăși “uitată”. Chiar la 20 de ani după căderea regimului totalitar ! 
într-adevăr, în cel de-al doilea volum I.P. Culianu, Studii românești (Ed. Polirom, 2009) considerațiile lui Horia Stamatu privitoare la opiniile acestuia despre opera sa poetică n-au fost trecute la note, așa cum s-ar fi cuvenit.  în schimb în volumul scos de Polirom apare foarte la vedere, citat de Culianu,  unicul rând în care George Călinescu “îl pocise” pe tânărul Horia Stamatu premiat în 1934 de un juriu format din Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Petru Comarnescu, Serban Cioculescu, etc., trecute sub tăcere fiind cele scrise despre poetul Horia Stamatu de către Bazil Munteanu, în Panorama de la litterature roumaine contemporaine (1938), de Eugen Lovinescu în Istoria literaturii române, 1900-1937, sau de către Vladimir Străinu în Pagini de critică literară (despre Horia Stamatu a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, 2002, p.88-91). *în notele ediției de corespondență rămasă din scrisorile primite de la Horia Stamatu, îngrijitorul volumului, Paul Miron, transcrie în paralel traducerea poeziei Noche oscura si Cântecul înecatului. Apoi comenteaza că "transcederea" la Stamatu ar salta iepureste,  spre STIINTA (neapărat!): zdup, zdup, "de la poezie spre stiinta", încrucisându-se in saltul petrecut "in aceiasi zi" cu "transcendentul" din nuvela Podul de Mircea Eliade care scrie beletristică plecând “de la stiinta spre literatura"(v. notele lui Paul Miron din vol.: Horia Stamatu, CORESPONDENȚĂ, 128p. ISBN 9789739365802, Ed. Jurnalul literar, 2007, p.42). Numai ca “prostia” nu indică neapărat “prostia” celui care scrie inepții de genul saltului de la poezie către știintă (în cazul lui Horia Stamatu) si de la știință către literatură (în cazul lui Mircea Eliade) ci ades orizontul de așteptare al unui public dresat jumătate de secol să tot audă și să repete așa ceva. Pentru că Paul Miron a fost unul dintre puținii români din exil care aveau bune relatii cu  țara aflată sub “ocupație comunistă” in care mai ajungea din cand in cand deși în tinerețe apucase a frecventa cercurile discrete ale Frățiilor de cruce, la modă în tinerețea sa, fiind arestat la 15 ani în "lotul Valeriu Gafencu" si amnistiat de Ion Antonescu în primavara anului 1944 (v. Jurnalul lui P. Miron din perioada dec.1944-aug.1945 în vol. sorei sale Elisabeta Ionescu, Drumul străinătății, Ed. Cartea românească, 2005). 
în Corespondența primită de la Stamatu și publicată de Editura “Jurnalul literar” în 2007, Paul Miron nu a inclus paginile (cca 20p.) în care Horia Stamatu a comentat “poetica” recenziei tânărului Culianu referitoare la poezia sa religioasă din volumul Kairos.

Isabela VASILIU-SCRABA







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1214