Melania Cuc. Iisus cel bătut în cuie jumătate cositor, jumătate argint…
Data: Friday, June 23 @ 14:50:56 CEST
Topic: Biblioteca Babel


Întâlnirile mele de dragoste necondiționată cu Isus nu au fost puține, nici multe, dar sigur au fost neîntâmplătoare, așa cum au fost si cele din vremea în care, bunicul îmi spunea, îmi repeta pentru a nu știu câtea oară povestea lui Oedip.
Melania Cuc

Iisus cel bătut în cuie jumătate cositor, jumătate argint…


Întâlnirile mele de dragoste necondiționată cu Isus nu au fost puține, nici multe, dar sigur au fost neîntâmplătoare, așa cum au fost si cele din vremea în care, bunicul îmi spunea, îmi repeta pentru a nu știu câtea oară povestea lui Oedip.
Nu credeți că, în anii ‘50, când țăranul român își frângea oasele tot ridicând sacii cu grânele ce trebuiau să acopere datoriile de război față de înfometata Uniune Sovietică, lui, bunicului îi mai ardea de basme de adormit nepoții?
Era un țăran drept în umeri, cu mjiloc îngust, mustață retezată din foarfece și naționala arzându-i ca singură în colțul gurii. Ce chimir mai avea, unul din piele adevărată, cusut cu fir din intestin de miel neînțărcat, dar… cam scorojit, ros de sudoarea cu care plătise taxele școlilor înalte, unde-și ținuse feciorii, ajunși mai apoi domni între domni.
Bunicul făcuse Mondialul sub comandă germană și-n uniformă ungurească, pe câmpurile de bătaie din Galiția și Tirol fără să crcânească, așa cum, mai apoi,- în plină colectivizare, se încăpățâna să rămână pe loc, ca un stejar cu rădăcini răsucite în chiar pânza freatică, pe când alții ca el, dezertau din brazdă, dădeau iama în iureșul șantierelor naționale pentru un buletin de de capitală-raională. Bunicul Simion a continuat, imperturbabil, să altoiască butași de viță de vie și nucii din mejdia locului, unde habar nu știa că se va întemeia, după mortea sa, cel mai frumos cimitir din Ardeal.
Pe când nu aflasem încă, nu știam mai nimic, nici măcar despre păcatul femeii dintâi expluzată de Dumnezeu pe pământ,- bunicul îmi explica de unde se trăgea complexul lui… Oedip. Sigur, povestea aia era numai o reminiscență din adevărata trgedie greacă, una cam vulgarizată, simplificată destul ca să o înțeleagă și un copil dar și Agneș-neni, vecina, o unguroică sadea, care venea , se așeza lângă mine, pe prag, și asculta întruna plângând într-un colț de broboadă.
Bunicul povestea, gesticula ca și cum ne-ar fi citit, declamat un text dramatic. Ducea firul narațiunii cu tact, cu suspans chiar, în timp ce Agneș-neni se înneca în sughițuri iar eu, colo un țânc aproape sugrumat de emoție, abia mai scăpam câte un Și? Și, mai departe???
Nu reușeam niciodată să-i stric ritmul poveștii, care era cel al inimii; unul care făcea parte din tot tipicul lui metronomic, ciclic ca ziua și noaptea, ca generațiile și ca anotimpurile.
Pentru bunicul nu exista timp sau spații fără destinație precisă, nici filozofie pe care să nu o înțeleagă măcar o ,,țîră,,. El venea de undeva dintoate și cred că de aceea se înțelegea cu noi fiecare, fie că eram copii sau oameni în etate.
Cunoștea secretele solomonarilor, pătrarele Lunii, ne vorbea despre tărâmuri nelucrate și alte înglodate în păcate de moarte, fără spaimă și fără înfumurare; cu convingerea că noi am fost aici din mereu și vom stăpâni întodeauna pământul. Ilustra, -fluierând sau doinind, momentele peste care prefera să treacă cu tâlc; umbla lin sau tropotind prin casă, după cum i se păreau a fi mesenii și evenimentele, cu importanță.
Vorbea despre Dumnezeu ca și cum s-ar fi referit la o rudă de sânge, sau la cătanele în sumane, românii cu care făcuse cei șapte ani de oaste crăiască la Curtea Austro-Ungară.
Se simțea, era liber și sigur pe toate cele al Lumii văzute dar mai ales, pe cele nevăzute. Găsea soluții în situții limită, da sfaturi potrivite de… mai credeam că fără el nu s-ar fi putut convețui în bună vecinătate atâte nații câte erau adunate cu casele, pălant în pălant, pe ulița noastră.
Când povestea despre Oedip venele la gât i se umflau de îndârjirea-i cu care ținea în echilibru imaginar cele două tasuri de aur ale balanței dreptății.
Avea degete puternice, de țăran, dar noduroase, deformate de munca grea și de reumtisme. Ele, degetele meu nu tremurau nici când spărgeau piatră în cariera din deal, nici când țineau cu măreție de regească, cântarul cu păcatul Iocastei!
Până în vremea aceea, eu nu văzusem prea multe filme pe ecran și, deși citisem câteva cărți bunicele, tot nu-mi puteam imagina cetateaTebei decât așa, ca pe un sat ceva mai măricel, cu bordeie de robi în jurul pieței, prin care se preumblau domni și doamne, personaje aidoma celor pe care le văzusem la târgul din Reghin, orășelul cel mai apropiat de satul meu și care mi se părea a fi bogat si fără de margini.
Bunica, evalvioasă și supusă ca toate femeile din neamul ei, nu și-ar fi oprit omul din vorbă nici dacă i-ar fi luat casa foc. Se ruga numai cu ochii la crucifixul de pe peretele-n var, la lemnul afumat pe care Isus al casei,- cel turnat din aliaj de cositor și arginturi, își săvârșea sub privirile noastre cam nepăsătoare, e drept, supliciul. Ca om, El era sigur convins de talentul ce-l chinuia pe bunicul. Ca sfânt, cred că se abținea, nu se prea amesteca, nu da sfaturi în porblemele pe care ni le puteam rezolva și singuri.
Isus al casei ne privea doar; uneori cu blândețe, alteori fulgerându-ne cu junghiuri în măsele sau coaste, de o chemam repede pe moașa Chiva, care ne trata după vârstă și caz, cu lipitori sau ventuze aprinse cu țuică.
Isus era între noi, la locul Lui pentru a ne privi cum păcătuim în neștire și a ne ierta mai apoi, cu o înțelegere aproape lumească, neieșindu-și niciodată din fire.
Uneori, credeam că trăgea cu urechea la ce se vorbea în șoaptă, prin casă. Când ne certam din te miri ce, era întodeauna gata să sară din cuie, dar se abținea,- zâmbea trist și știam că trebuia să ne împăcăm, să ne iertăm între noi.
Toți eram sau doar o făceam pe artiștii, în casa aia, numai că, bunicul era șeful incontesabil.
,, No, tot cântărind și socotind cum ar fi ‘ăl mai bine,- numa’ ce zâce craiul Oedip, zâce tare să se cutremure Araratu’: ,, Până și o scârnă de câine trage mai mult ca mintea femeii buiece !,,
Când ajungea acolo cu vorba, țăranul se ridica triumfal în picioare, lovea cu dosul palmei în masa acoperită cu mușama cumpărata pe cartela nurorii sale, o moțoaica aprigă și care era profesoară de rusă și deputat la Regională.
Bunica uita să se mai închine, râdea cu obrazul ascuns în veșnicul ei caier de cânepă. Uneori, la un semn numai de ei doi cunoscut, ea își abandona furca și fusul, trecea în cămară, de unde se întorcea cu ulciorul plin cu oltoan cum e chihlimbarul. Îi turna ca unui voievod, bărbatului, vinul fără de care lumea aia ar fi fost sigur mai săracă în dragoste și povești. Era o băutură falnică prin vechime, cam zurbagie la primul fiert, dar care nu a înrănit, nu le-a furat mințile. Ca la nunta din Cana Galilea, pâinea și vinul nu au lipsit de pe masa bunicilor, masă strajnică și în jurul căreia se adunau la Paști și Crăciun prietenii, neamurile și vecinii; români, unguri, sași, țigani, evrei… ca într-un Turn Babel.
Isus al meu cel bătut în cuie cositorite era gata anesteziat la durerea lumească, se obișnuise cu râsul și cu plânsul, cu nunțile și cu înmormântările care trecuseră firesc și-n cascade și prin casa aceea, una obișnuită, de români plugari.
Bărbați și femei, profesori cu diplome universitare sau numai țărani cu șapte clase; cei ai mei, toți I se rugau Lui Isus și seara și dimineața.Cei mai mulți îi pretindeau de la obraz, bani în pungă, apoi, sănătate, să le ocolească grindina postata de cucurz, să nu vină bruma de primăvara târziu și nici toamna devreme… Spre deosebire de cei tineri, vârstinicii îl și lăudau și-i promiteau posturi lungi, -știau cum să-L ia pe Isus cu frumoasul când vedeau că ceva nu merge cum ar fi fost rostul. De la mic la mare, l-ar fi exploatat la sânge de-ar aflat cum, dar nici unul dintre ei nu îndrăznea să și-l ia de prieten; nu-i vorbea privindu-L în ochi, nu i se destăinuia de la egal la egal.
Numai mie mi se părea că-mi vorbea pe înțelesul inimii. Îmi făcea semn când să folosesc și cât din cuvântul urât, sau cum trebuie folosită minciuna. Isus al meu, cel bătut în cuie cositorite mă înțelegea cel mai bine, avea mereu timp să vorbim, altminteri cum ar fi putut face față hotărârii mele decisive de-a nu memora nici până azi tabla înmulțirii? Cum ar fi rezistat fără să caște de plictiseală în ceasurile în care, mătușa mea, profesoara, lua lecții particulare de rusă cu clopotarul de la biserica ungurescă,- un ins cu ficatul uscat de ciroza cu care se pricopsise pe vremea în care, -cum ni se lăuda ca prostu’,- băuse vedre de cvas stors din tulpina mestecenilor de Siberia, acolo unde-și petrecuse prizonieratul.
Seara, în lumina lămpii cu petrol, El, Isus al nostru, nu doar mi se părea mie, dar era cu adevărat un bărbat sfâșîietor de frumos.
Bunica făcea lampa mai mică, să-i umbrească întrucâtva spinii coroanei,-și așa îm cămașa ei lungă și albă, sta minute în șir dinaintea Lui, rugândus-e pe rozariu,- un șirag de bobițe de mirt adus de episcopul nostru, de la Roma. Bunica se ruga fără cuvinte, cu ochii închiși așa cum face privighetoarea când moare de vrajă și boală în propriul ei cânte. Bunicul în schimb, el I se ruga zgomotos, în timp ce își lepăda cămașa de lucru, își ascuțea briciul, se rădea dinaintea oglinzii. Nu-L lăuda pentru te miri ce, dar îi spunea ce și cum mai era dincolo de cei patru pereți mereu dați în var proaspăt și alb, din care Isus cel nituit în cositor, nu ieșea decât cu ocazia celor două mari primeniri din an, - de Crăciun și de Paști, pentru a lăs a peretele liber, să se facă curat.
În genunchi, ochi în ochi cu El, eu îi recitam rugăciunea rapid, ca purtată de un mecanism tâmp care țăcăne, funcționeză fără să-și bată capul pentru ce a fost inventat de fapt. Apoi, împăcată, fericită aproape, adormeam cu ,,Krestianka,, în brațe,- singura revistă cu fotografii colorate din tot satul, pe care poștașul ne-o aduce cu abonament, cred, gratuit, acasă.

Melania Cuc







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=121