Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

O „politică” aberantă, dusă cu nesimţire şi cinism „legal” timp de douăzeci şi doi de ani a lăsat nu doar urme economico-financiare şi „găuri negre”, ci consecinţele au fost poate şi mai grave asupra mentalităţilor româneşti esenţiale şi asupra conştiinţei naţionale.
Un popor în suferinţă psihică şi nu numai, lăsat pe mâna unor nemernici, nu va dispune niciodată de energii care să fie puse în valoare.

Clientelism
sau
Să mărşăluim spre nu ştiu ce…

“Clientelism”- unul dintre cuvintele foarte des folosite în „media” românească de toate calibrele şi nuanţele (dacă mai există aşa ceva), mai ales în ultimile două decenii, e adevărat, de cele mai multe ori însoţit de un cuvinţel nevinovat, inevitabil, prezent în viaţa noastră până la saturaţie, şi anume „politic”. Aşadar, „clientelism politic”. Românii s-au obişnuit cu această sintagmă, cum s-au obişnuit cu multe, cu mai orice şi, rămânând la nivelul cuvintelor şi expresiilor, îmi vin în minte „tranziţie”, „reabilitarea şoselelor”, „capitalizarea României”, „campanie electorală” şi „alegeri” şi încă atâtea altele. Dar mai nimeni nu mai „dezghioacă” astfel de cuvinte sau nimeni nu le mai „scutură” pentru a descoperi sensuri vinovat ascunse. Scăpând, în general, de „limbajul de lemn”, aproape peste noapte a apărut un alt soi de limbaj, mai colorat sau mai parfumat, mai „inedit”, care la început a putut să-i seducă pe unii, apoi, cu curgerea vremii, lăsându-i indiferenţi, fără să-i preocupe sau să simtă duhoarea unora dintre aceste „ziceri” care, în mod normal, ar fi trebuit simţită încă de la început.
Desigur, clientelismul nu e doar „politic”, ci poate avea şi alte forme de manifestare, nocive pentru orice societate, inclusiv pentru cele „dezvoltate” sau „foarte dezvoltate”. în opinia mea, „nepotismul” şi „cumetriile”, în formele lor interesate, sunt clientelare. Ca şi în fabula lui Grigore Alexandrescu, Boul, ajuns mare demnitar, foarte bogat, nu-şi mai recunoaşte nepotul viţel. Dar asta se întâmpla pe un anumit stadiu de evoluţie socială. Se poate întâmpla şi acum ca unchiul îmbogăţit peste noapte, să nu-şi mai recunoască nepotul sărac. în acest caz, el ar putea fi acuzat, de către cunoscătorii din tagmă sau cireadă, de miopie politică, dacă nu cumva de prostie. între timp, „sistemul” s-a mai rafinat (iar dacă nu ne convine termenul, a devenit mai complex, mai îmbârligat), iar după unii specialişti e mai „abscons”, ceea ce, să recunoaştem, aduce chiar o umbră de distincţie. Urmele fărădelegilor, jafurilor şi hoţiilor semilegale se şterg acum cu mult mai multă grijă, şi totuşi nu sunt puţine cazurile când sunt semnalate în presă (fireşte în funcţie de interese de partid, de amiciţii şi inamiciţii ale patronilor, pe care „organul de presă” respectiv îi reprezintă, în pofida strădaniilor de a funcţiona în cadrul mitului „obiectivităţii”) anumite „neglijenţe”, „scăpări” sau „prost management” care încearcă să acopere, cu duioşie, sau cu mânie simulată, fapte abjecte. Dar ce contează, la urma urmei? Când acuzele devin ceva mai agresive, se aplică dictonul „câinii latră, caravana trece”, sau imbatabila strategie a tergiversărilor (nu doar în justiţie) fără sfârşit şi a amânărilor până la „Calendele greceşti”. Deci domnul Bou de sorginte nouă, ştie acum că trebuie să-şi creeze un păienjeniş de dependenţe în care „nepotismul” şi „cumetriile” au un rol important. în caz de pericol, averea domnului Bou nou poate fi astfel transcrisă nu doar pe numele mamelor şi mătuşilor, ci şi pe cele ale unor nepoţi şi cumetrii bine educaţi şi instruiţi. Există însă un pericol, un risc în România de azi, bântuită, printre atâtea altele, de o majoră criză de încredere. Da, toţi aceştia ar putea trăda, la urma urmei. Faptul fiind prea bine ştiut, trebuie luate măsuri de prevedere încă din start: persoanele dependente trebuie să fie şantajabile, să ştie că, în caz de nesupunere, li se poate da cu un dosar în cap, că lesa destul de lejeră („liber la distracţie” prin cluburi de fiţe şi alte spaţii „selecte”) se poate strânge până devine laţ.
La urma urmei, „firmele căpuşă” nu sunt tot forme ale dependenţei, ale clientelismului? Şi pe „băieţii deştepţi” cine i-a inventat? Ei nu trebuie oare să „cotizeze”, să împartă „produsul muncii” cu adevăraţii lor stăpâni? Dar marile companii supranaţionale (ia să ne amintim şi de ele), nu şi-au creat oare sisteme de dependenţe clientelare aproape perfecte? Oare nu trec staff-urile lor, îmbrăcaţi în costume elegante, sobre, distinse, în pas de defilare sau în paşi de dans, în funcţie de situaţii, peste guverne şi state, peste triburi şi tot felul de alţi aborigeni (într-un anumit fel şi noi, românii suntem consideraţi un soi de aborigeni ai Europei de către cercuri mondiale înalte şi foarte înalte sau de către cercuri oculte şi foarte oculte), peste orice fel de obstacole, aplaudaţi discret de slugi prea-plecate din mai fiecare colţişor al încă răbdătorului nostru glob pământesc?
Oricum, să nu se creadă că „clientelismul” e o descoperire relativ recentă a secolului trecut şi a secolului nostru. Fenomenul există de când lumea, sub forme mai mult sau mai puţin virulente, mai mult sau mai puţin instituţionalizate, mai suportabile sau înjositoare pentru fiinţa umană. Dar, fără îndoială, formele îmbrăcate de clientelism sunt mult mai numeroase, mai diverse, iar în zilele noastre „diversificarea” se străduieşte să pară „transparentă”, iar pe de altă parte e tot mai greu sau, uneori, aproape imposibil de urmărit.
Şi totuşi, până la urmă, aproape ameţiţi de atâta diversitate, să ne întoarcem la ogorul mănos al „clientelismului politic” de la noi. Prin anii ’90, schimbarea guvernelor aparţinând unor partide diferite ducea la schimbarea masivă a conducerilor unor instituţii şi firme de stat. în acest sens, se ajungea la situaţii absurde şi, sub pavăza unor sloganuri adaptate sau a unor programe menite, desigur, „să îmbunătăţească activitatea şi să se obţină performanţe economice şi ştiinţifice”, se schimbau până şi femeile de serviciu - cum circula o vorbă în acea perioadă. Pierderile înregistrate datorită schimbărilor de şefi, care n-aveau nici o legătură cu promovarea valorilor şi a competenţei, erau calculate cu o exactitate aproximativă sau cu o mare largheţe, trecute cumva la capitolul „pierderi previzibile şi calculate”, „arieratele” erau preluate de la un guvern la altul cu seninătate şi o groasă indiferenţă sau cel mult ca o „fatalitate” pentru care nimeni nu se simţea vinovat. Ceva mai recent, pare-mi-se sub presiunea F.M.I., s-a vorbit o vreme de posibilitatea organizării de concursuri pentru posturile de manageri generali, sau chiar de aducerea unor manageri străini. Ca şi cum cineva ar fi stabilit, definitiv, că în români nu se poate avea încredere, că românul, oricât de bun specialist ar fi, e şi hoţ sau măcar hoţoman sau şmecher, iar în el nu se putea avea încredere. O astfel de idee de nesuportat pentru o naţie care se respectă, a trecut aproape neobservată şi nu-mi amintesc să fi stârnit proteste. După atâtea „experienţe” şi „experimente” menite să ascundă hoţii, rapturi şi jafuri „organizate” şi „legalizate” (căci de celelalte, situate clar în afara legii, nici nu mai e cazul să vorbim acum), reacţiile lumii româneşti s-au tot tocit, „organismul” fiind aproape atrofiat.
Măcar dacă s-ar fi vorbit, cât de cât, despre lipsa concursurilor de selecţie a specialiştilor de anvergură şi de o cinste şi corectitudine dovedită, în locul lor fiind promovat criteriul aproape generalizat al contra-selecţiei, adică al clientelismului politic. S-au perindat astfel, la conducerea instituţiilor şi firmelor de stat, într-un ritm şi număr aiuritor, personaje- bolovani politici, care n-au avut niciodată vreo legătură cu calitatea, cu valoarea, cu competenţa şi performanţa, cu cercetarea ştiinţifică sau cu interesul naţional.
O asemenea „politică” aberantă, dusă cu nesimţire şi cinism „legal” timp de douăzeci şi doi de ani (cum, într-un fel, nu mai fusese nici în a doua perioadă de comunism românesc, cea care a urmat epocii staliniste şi când, de bine de rău, a fost nevoie de specialişti autentici), a lăsat nu doar urme economico-financiare şi „găuri negre”, ci consecinţele au fost poate şi mai grave asupra mentalităţilor româneşti esenţiale şi asupra conştiinţei naţionale.
Am scris, în urmă cu ani buni, un ciclu de articole despre „Energii naţionale”, care, în opinia mea, n-au putut să fie „eliberate” şi folosite niciodată cu adevărat în istoria României. O excepţie, şi ea parţială, ar fi doar cei optsprezece ani după Unire, deci între ’20 şi ’38. A venit apoi dictatura regală, apoi războiul şi, după război, regimul bolşevic. Optsprezece ani reprezintă foarte puţin în istoria unui popor care a avut parte de toate nenorocirile, încât e un miracol că a rămas în istorie: aproape un mileniu am fost bântuiţi de migraţii devastatoare (în comparaţie, Occidentul n-a avut acest „privilegiu” nici două sute de ani), de stăpânirea turcească, de alte stăpâniri, ceea ce l-a determinat pe unul dintre apostolii românismului, Mircea Vulcănescu, să afirme că românii n-au avut niciodată stăpânire proprie, ceea ce explică în bună măsură o evidentă incapacitate administrativă şi organizatorică. Perioada post-comunistă ar fi trebuit altfel folosită, în sensul punerii în valoare a acelor energii mereu înăbuşite şi „retezate”, amorţite sau somnolente, oricum neconştientizate. Fireşte, ştim că nu a fost cazul, pentru că hămeseala şi incompetenţa celor care au preluat puterea, apoi felul de a fura şi a jefui din ce în ce mai sofisticat, mai întotdeauna la marginea legii (legi făcute tot de ei, pentru a-i ajuta în muncă), i-a împiedicat să gândească cu adevărat, şi nu doar ocazional, la „interesul naţional”.
Deci ce-a mai însemnat, privit din alt punct de vedere, aproape total ignorat, acest „clientelism politic”, în afara consecinţelor economico-financiare? în loc de eliberarea energiilor naţionale, a însemnat, încă o dată, sugrumarea lor, încorsetarea lor, crearea unui hăţiş birocratic foarte greu de străbătut, pentru a-l obliga pe cetăţean să înţeleagă că pentru a obţine semnături date de preţioasele mâini ale unor semizei e nevoie de Şpagă. S-a creat o adevărată Instituţie a Şpăgii care funcţionează încă „impecabil” şi aberant. într-un minister, „cadourile”erau primite la biserica de peste drum, de către o îngrijitoare. Dar poate cele mai grave consecinţe ale „clientelismului politic” au însemnat şi înseamnă încă umilirea şi chiar terorizarea individului, a cetăţeanului, de la omul simplu la savant sau intelectual cu merite deosebite.
Nu vreau să recurg la exemple luate de prin ziare. Dar răzbat uneori până la mine fapte incredibile ale acestor „bolovani” politici făcuţi peste noapte şefi sau, dimpotrivă, rulându-se între ei de decenii. Nu mi-a plăcut niciodată să recurg, în publicistica mea, atâta câtă am făcut, la exemple din „lumea porcină”. Dacă nu cumva nedreptăţesc animalele. Dar lucrurile au căpătat o asemenea amploare, fenomenul s-a tot „îngrăşat” încât simt că e tot mai greu să păstrezi o „distanţă” ca să nu te „mănânce” porcii.
Voi da doar două exemple, dar memoria mea păstrează încă multe altele. Recent, după schimbarea de guvern, o cucoană, cadru didactic într-o universitate, acuzată nu chiar de mult de plagiat (fără consecinţe, fireşte, pentru că Instituţia Plagiatului e foarte puternică în România –şi vorbesc în cunoștință de cauză- , dovadă cele întâmplate recent cu numirile de miniştri ai Educaţiei...), genul acela „mange tout”, în dorinţa ei paranoică de a accede la... putere, a fost numită într-o funcţie de conducere. Se pare că are un văr ce a devenit ministru, unul dintre miniştri despre care nu s-a scris mai nimic, deşi numirea lui e destul de ciudată şi, conform cutumelor „clientelismului”, era musai să fie răsplătită şi probabil va fi tot mai răsplătită. Bun. Dar în loc să-şi vadă cât de cât de treabă, îşi plimbă delirul de grandoare prin birouri, ameninţându-şi colegii că „vă desfiinţez” sau „vă dau afară” etc.etc.
Ce fac mediocrii absoluţi (şi mă refer şi la cei din ministere) când devin şefi? încearcă să se acopere cu hârtii, bombardându-şi „supuşii” cu formulare de completat, cu rapoarte şi ucazuri absurde, punându-i astfel „la muncă”. Pe de altă parte, nimeni nu trebuie să se simtă în siguranţă, „complexul vinovăţiei”, folosit programatic din plin în regimul comunist, fiind repus în circulaţie. Iar dacă vreun ins nu înţelege cum devine „politica”, i se spune clar că are dosar „cu bube” şi că poate oricând „să zboare”. Teroarea nu e greu de instaurat...
Al doilea exemplu: un inginer silvic, cu studii în regulă, om capabil şi cinstit, îşi pierde peste noapte postul, pentru că aşa a vrut şeful. Omul a tot încercat să găsească altceva, conform pregătirii sale, avea familie de întreţinut, dar n-a reuşit. într-un târziu, i s-a dat un post de pădurar, într-o zonă greu controlabilă, devastată de minoritari ceva mai coloraţi. El poate oricând să înfunde puşcăria, fiind găsit unic vinovat, fiindcă aceia care ar trebui să colaboreze şi să acţioneze pentru apărarea pădurii, nu fac nimic. Un fenomen aproape general- devastarea pădurilor României, cu care ne-am obişnuit. El e mereu invocat şi constatat, şi atîta tot. Inginerul silvic de care am amintit are mari probleme de sănătate. Şi mulţi alţii ca el, inclusiv „colegi” ai cucoanei amintite. îi pasă cuiva? Face cineva statistici cu cei ce ne părăsesc înainte de vreme datorită teroarei şi mârlăniei şefilor? „Calitatea vieţii” la noi pare să ţină doar de criterii economice şi financiare şi, cât de cât, de problemele de mediu. Dar de teroarea suportată de o bună parte dintre români cui îi pasă? De ce pleacă atâţia tineri din ţară, şi nu numai tineri? Când se va conştientiza cu adevărat fenomenul şi se vor dezvălui toate cauzele? Un popor în suferinţă psihică şi nu numai, lăsat pe mâna unor nemernici, nu va dispune niciodată de energii care să fie puse în valoare. Am folosit poate un limbaj mai dur, împotriva obişnuinţelor mele, dar consider că de data asta n-am avut altă alternativă.
Dar ce-am putea să facem în această lume atât de ticăloşită şi totuşi doldora de atâtea distracţii „funny” pentru tot mai numeroşii imbecili şi pentru puzderia de amatori de adrenalină? Să facem ce şi de ce? Pentru a supravieţui, desigur. Ca să existăm pe acest pământ, aproape cu orice preţ sau chiar cu orice preţ. Fireşte, ar trebui să ne întărim credinţa în Dumnezeu, care le ştie şi le vede pe toate, şi să ne rugăm Lui să ne ocrotească. Dar Răul a proliferat într-atât şi formele lui de a-şi face simţită prezenţa malefică şi terifiantă devin de la o zi la alta tot mai perfide, mai perverse şi mai tentant-provocatoare, chiar şi atunci când îmbracă veşminte aparent imaculate ale inocenţei, încât ar trebui să facem şi noi, oamenii, ceva mai mult. Să ne urnim, să acţionăm mai ferm, să protestăm, să manifestăm, să votăm (cu cine ar trebui, cu cine merită, cu cei buni şi corecţi, cu cei preocupaţi de binele obştei, dar cu cine?!...), să fim cu ochii-n patru şi să adulmecăm pericolele, iar odată depistate să le semnalăm, să le sesizăm, dar cui să le semnalăm şi să le sesizăm? Unii am obosit cumplit, simţim că suntem legaţi de mâini şi de picioare, chiar dacă nu vedem cătuşele, alţii nu au timp pentru că sunt prea ocupaţi cu slăvirea Zeiţei Distracţia, şi câte nu sunt de făcut şi de trăit pentru a o sluji cum se cuvine! Pentru a mulţumi liota de „preoţi” şi „vestale” care ne îndeamnă la orice oră din zi şi din noapte să nu precupeţim nici un efort pentru a fi fericiţi alături de adorabila şi măreaţa Zeiţă.
Hai să redevenim serioşi, de parcă până acum am mâncat câlţi şi am suflat din vuvuzele... Ce-ar fi totuşi de făcut? Cei ce par să conştientizeze „Lumea” în care trăim se tot împuţinează. Se mărşăluieşte spre nu se ştie ce. Vremea „martirajelor” pare să fi trecut demult, mulţimea îi calcă în picioare cu veselie pe martiri.
Şi atunci, ce ne-a mai rămas? Poate ar trebui să-i înţelegem şi pe ticăloşi (frustări îndelungi, copilării nefericite sau prea „fericite”, gene ereditare, mizerii de tot felul, vanităţi, delirul grandoarei, paranoia...), au şi ei parte de nefericirile lor. O fi adevărată şi vorba „Dumnezeu nu doarme, le vede pe toate”. într-adevăr, lumea merge mai departe sau unde s-o duce şi ce-o fi cu lumea o fi şi cu noi... De ce să mai suferim, de ce să ne chinuim să mai reparăm, să mai peticim, să mai îndreptăm când mai nimeni nu mai vrea să se îndrepte ceva? Da, poate că e mai bine să-i înţelegem, să-i iertăm, să-i acceptăm, ba chiar să ne străduim să-i iubim şi să-i tot realegem. Şi, dacă situaţia o cere, să ne fie chiar milă de ei, o milă creştină, desigur. Că şi ei, săracii bogaţi, se agită destul, uneori le ţâţâie curul de tot felul de spaime, se istovesc pe la televiziuni şi radiouri, alergând de la una la alta.
Ei bine, pornind de la mult invocatul exemplu personal, eu m-am străduit să-i înţeleg, dar de iubit n-am reuşit în ruptul capului să-i iubesc şi nici mila creştină n-a pus stăpânire pe mine. Fiecare avem limitele noastre, îmi spun, şi trebuie să ni le acceptăm, dacă altfel nu se poate.

Mihai Sin