Pavel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (VIII)
Data: Thursday, February 09 @ 18:13:46 CET
Topic: Historia oculta



Basarabia sub urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).

Scrierea unei istorii fundamentale a serviciilor speciale din R.S.S.M., în mare măsură, s-ar putea face în baza documentelor existente în arhivele de la Chișinău, numai că accesul la unele din ele, în mod inexplicabil (căci legislația în vigoare permite), este îngrădit.
Evenimentele referitoare la istoria N.K.V.D.-ului moldovenesc din perioada 1940/1941 ar putea fi în parte reconstituite în baza documentelor elaborate de către serviciile speciale românești, care se păstrează în Arhiva Națională a Republicii Moldova din Chișinău (fond 706, fond 680). Acestea ar putea fi completate de documentele sovietice din Arhiva organizațiilor social-politice a Republicii Moldova (A.O.S.P. a R.M.), fosta arhivă a Partidului Comunist al Moldovei, în care la moment există 530 de fonduri, cu un număr total de 540.000 de dosare.
Documente referitoare la activitatea N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești se află și în Arhiva Ministerului de Interne al Republicii Moldova (fond 16, inventarele 1, 2, 3, 4, 5, 6).
De asemenea, cele mai importante documente ale N.K.V.D.-N.K.G.B.-M.G.B.-K.G.B. ale R.S.S. Moldovenești, se află în arhiva actuală a Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova.

Lavranciuc mai spunea că, „Nici un lucrător de partid n-a colaborat cu K.G.B.-ul. Noi nu aveam dreptul, după toate instrucțiunile care erau atunci, să lucrăm în colectivele de partid și Guvern. Era interzis”. Iar colaborarea cu partiinicii era, în opinia lui Gh. Lavranciuc, o consfătuire („Noi (K.G.B.-ul – n.a.) pur și simplu ne sfătuiam cu ei”), unde se lua o „decizie de comun acord”; mai bine zis, „decizia o luau organele de stat și de partid. Noi (K.G.B.-ul – n.a.) numai informam”. Nu în toate instituțiile erau agenți de securitate: „Când era vorba de întreprinderi din domeniul militar care fabricau producție de apărare, acolo erau foarte mulți agenți, pentru că trebuia apărată această producție. Nouă ne ajutau oamenii care lucrau la aceste întreprinderi. în unele colective unde erau mai mulți intelectuali trebuia să știm și noi, totuși, care era situația. în Guvern și în aparatele de partid, nu lucram deloc”.
Dintre declarațiile lui T. Botnaru și cele ale lui Gh. Lavranciuc, referitor la activitatea K.G.B.-ului și a agenților lui, credibilitate mai mare ar avea cea a lui T. Botnaru, căci este știut că K.G.B.-ul a fost atotprezent și atotputernic, infiltrându-și agenții săi peste tot.
Actualmente, problema lustrației în Republica Moldova nu se pune cu prea multă insistență, oficialii motivând că dosarele K.G.B.-ului nu se găsesc la Chișinău. Din același motiv ar avea de suferit și știința istorică. însă, realitatea este puțin alta. Scrierea unei istorii fundamentale a serviciilor speciale din R.S.S.M., în mare măsură, s-ar putea face în baza documentelor existente în arhivele de la Chișinău, numai că accesul la unele din ele, în mod inexplicabil (căci legislația în vigoare permite), este îngrădit.
Evenimentele referitoare la istoria N.K.V.D.-ului moldovenesc din perioada 1940/1941 ar putea fi în parte reconstituite în baza documentelor elaborate de către serviciile speciale românești, care se păstrează în Arhiva Națională a Republicii Moldova din Chișinău (fond 706, fond 680). Acestea ar putea fi completate de documentele sovietice din Arhiva organizațiilor social-politice a Republicii Moldova (A.O.S.P. a R.M.), fosta arhivă a Partidului Comunist al Moldovei, în care la moment există 530 de fonduri, cu un număr total de 540.000 de dosare.
Documente referitoare la activitatea N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești se află și în Arhiva Ministerului de Interne al Republicii Moldova (fond 16, inventarele 1, 2, 3, 4, 5, 6).
De asemenea, cele mai importante documente ale N.K.V.D.-N.K.G.B.-M.G.B.-K.G.B. ale R.S.S. Moldovenești, se află în arhiva actuală a Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova. Potrivit informațiilor oferite de S.I.S., aceasta a fost înființată în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. nr. 769-236 din 10 august 1979, Cu privire la atribuirea Comitetului Securității Statului (K.G.B. – n.a.) a dreptului de a păstra permanent materialele documentare referitoare la activitatea C.S.S. al U.R.S.S. și în temeiul ordinului președintelui K.G.B. al U.R.S.S. nr. 00185 din 10 decembrie 1979.
După cum am spus mai sus, o parte importantă din această arhivă, care viza activitatea K.G.B.-ului R.S.S.M., a fost transportată la secția orășenească a K.G.B.-ului din Tiraspol. Ulterior, s-a reușit recuperarea parțială a arhivelor (dosarele personalului), cu excepția dosarelor agenturii și a colaboratorilor serviciului operativ.
Săptămânalul moscovit Novoe vremea scria că, „arhivele K.G.B. al Moldovei în mod misterios au nimerit la Șevțov (alias Vladimir Antiufeev, șeful securității transnistrene – n.a.). La el este adunat materialul compromițător vizându-i pe toți tiraspolenii influenți” și nu numai. Iar generalul Aleksandr Lebedi, fostul comandant al Armatei a 14-a ruse, staționate în teritoriul Republicii Moldova din stânga Nistrului, spunea că, „Șevțov a transformat arhiva într-un instrument de șantaj”. Acest „instrument de șantaj” era și este îndreptat, în special, împotriva clasei politice de la Chișinău. Cu toate acestea, fostul ministru al Securității Naționale, Teodor Botnaru, încercând să potolească spiritele, declara la începutul anilor `90 că, „începând cu anii `60, K.G.B. nu a lucrat cu «turnători», ci cu agenți instruiți. Din această cauză, acea parte a arhivelor K.G.B.-ului R.S.S.M. transportate în 1990 la Tiraspol, nu poate fi folosită pentru șantajarea persoanelor oficiale de la Chișinău”.
Fostul ministrul al securității naționale, Anatol Plugaru (1991-1992) este de altă părere: la 11 iulie 1996, în cadrul unei ședințe a Clubului de presă de la Chișinău, el spunea că dosarele K.G.B.-ului R.S.S.M. au nimerit la Tiraspol, și că acestea „sunt comparabile cu arma nucleară, care poate distruge completamente Republica Moldova”. De ce? Pentru că o parte din dosare ar putea fi folosite „ca mijloc de șantajare” a unor politicieni de la Chișinău.
E posibil ca arhiva fostului K.G.B. al R.S.S.M., să nu fie folosită la șantajarea clasei politice de la Chișinău. Dar, poate servi la o diversiune, de implantare în societatea Republicii Moldova a unei suspiciuni generale, menite să o dezbine. Gheorghe Lavranciuc, într-un interviu acordat la Chișinău, aducea unele detalii în privința documentelor K.G.B.-ului moldovenesc, dar și o explicație, puțin plauzibilă, privind transportarea unor dosare ale K.G.B.-ului moldovenesc la Tiraspol: „O parte din dosare (ale K.G.B.-ului R.S.S.M.) au fost păstrate mulți ani la Bălți și pe urmă a fost o hotărâre ca să le mutăm la Tiraspol. Atunci, republica era unită. Pur și simplu acolo era o clădire bună a Comitetului orășenesc al Securității de Stat și s-a convenit să fie păstrate la Tiraspol. Eu am plecat pe urmă din funcție și mi-au spus lucrătorii noștri că s-a închis drumul și... Dosarele se păstrau și pe duplicate. Duplicatele se păstrau la Bălți, pe urmă la Tiraspol”. Însă, potrivit lui Gh. Lavranciuc, originalele documentelor se păstrau și se păstrează la Chișinău: „Dacă s-ar fi întâmplat ceva și Comitetul Securității ar fi fost distrus, atunci dosarele s-ar fi păstrat și acolo (în copie la Bălți și apoi la Tiraspol – n.a.). Angajații se puteau duce acolo să-și continue activitatea, în cazul în care se întâmpla ceva la Chișinău. Era numită până și o conducere de rezervă”. Lavranciuc susține că la Tiraspol au fost duse copiile documentelor, iar originalele se păstrează și în prezent în arhiva S.I.S.-ului de la Chișinău, ceea este infirmat de T. Botnaru și chiar de conducerea actuală a S.I.S.
După cum mărturisește T. Botnaru, cele mai valoroase documente, elaborate de K.G.B.-ul R.S.S. Moldovenești, lipsesc din arhiva S.I.S.;, „materialele cele mai de seamă, mai de preț, nu sunt prezente la noi. Ele sunt în afara republicii. La Moscova. Când s-a început mișcarea națională, o bună parte din arhivele Securității au fost transferate la Tiraspol și de acolo, cele mai importante, au fost transferate la Moscova. (...) La Chișinău au rămas dosarele personalului, ofițerilor, unele dosare referitoare la o categorie de cetățeni străini care n-au prezentat interes pentru Moscova. Altă parte, care n-a prezentat interes, a fost pur și simplu nimicită, arsă”.
Documentele K.G.B.-ului, „din lipsă de posibilități”, nu erau microfilmate, fiind păstrate „Numai pe hârtie. Era altă perioadă – spunea T. Botnaru. Nu erau computere, în străinătate erau microfilme, dar la noi nu”.
Accesul istoricilor la documentele din Arhiva S.I.S. (la cele desecretizate, de epocă), a fost oarecum permis în primii ani de după proclamarea independenței Republicii Moldova. Situația s-a schimbat în acest sens odată cu victoria Partidului Democrat-Agrar la alegerile parlamentare din februarie 1994, când accesul la arhivele P.C.M. devine extrem de limitat, iar dosarele KGB-ului sunt resecretizate.
Actualmente, potrivit oficialilor S.I.S., arhiva Serviciului este alcătuită din următoarele fonduri: 1. fondul materialelor documentare de administrare internă; 2. fondul materialelor documentare ce țin de activitatea Serviciului; 3. fondul dosarelor judiciare referitoare la persoanele care au fost supuse represiunilor politice în perioada regimului totalitar comunist; 4. fondul materialelor documentare de filtrare și trofeu privind persoanele repatriate în R.S.S.M. în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial și pe foștii prizonieri de război; 5. fondul dosarelor personalului S.I.S. în conformitate cu prevederile art. 22 al Legii nr. 880-XII din 22 ianuarie 1992, privind Fondul arhivistic al Republicii Moldova, arhiva S.S.I. este un depozit special de stat și face parte din Fondul Arhivistic de Stat. Utilizarea materialelor din depozitul special de arhivă al Serviciului se efectuează în conformitate cu această lege, precum și cu Regulamentul Fondului Arhivistic de Stat, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 352 din 27 mai 1992 și cu actele interne ale S.I.S.
Materialele care se referă la persoanele care au suferit de pe urma represiunilor politice, conțin date care se referă la drepturile și interesele cetățeanului, fiind ocrotite de lege, precum și informații incluse în categoria „secret de stat”. Așadar, accesul la aceste materiale este supus regimului juridic de protecție a informațiilor și limitelor prevăzute de Legea nr. 1225-XII din 8 decembrie 1992, cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice, Legea nr. 106-XII din 17 mai 1994, cu privire la secretul de stat și Legea nr. 982-XIV din 11 mai 2000, privind accesul la informații. De conținutul acestor materiale pot lua cunoștință numai persoanele la care acestea se referă, iar în cazul decesului lor, rudele apropiate, respectând cerințele stabilite de legislația în vigoare.
Așadar, problema arhivei S.I.S. este extrem de controversată. Pe de o parte T. Botnaru și actualii oficiali ai S.I.S., susțin că o bună parte a documentelor se află la Tiraspol, iar Gh. Lavranciuc spune că arhiva a rămas intactă la Chișinău. în cazul nostru, ne interesează documentele istorice referitoare la activitatea organelor de securitate sovietice din R.S.S Moldovenească, precum și documentele de trofeu (în care s-ar reflecta activitatea serviciilor speciale românești și germane în teritoriul Basarabiei), care s-ar afla în arhiva S.I.S. Oficial, conducerea actuală a S.I.S. declară că „depozitul special arhivistic al Serviciului nu dispune de materiale documentate privind istoria serviciilor secrete din teritoriul actual al Republicii Moldova, pe parcursul secolului XX”. Pe de altă parte, conform datelor Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova, la data de 1 ianuarie 2006, în depozitul special al S.I.S. se păstrau 77.798 (!) de dosare, ceea ce ar exclude faptul că în arhiva S.I.S., nu s-ar găsi documente cu caracter istoric (potrivit unei surse neoficiale, în arhiva S.I.S. s-ar afla și documente din 1920). De asemenea, studiile unor istorici, la baza cărora stau documentele din arhiva S.I.S., demonstrează clar că, în arhiva S.I.S. sunt documente referitoare la „istoria serviciilor secrete din teritoriul actual al Republicii Moldova, pe parcursul secolului XX”, dar la care accesul este oprit, încălcându-se astfel grav, legislația Republicii Moldova referitoare la accesul la informațiile desecretizate de arhivă.

FIȘE BIOGRAFICE.
Teodor (Tudor) BOTNARU – președinte al K.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești (mai 1990-august 1991). Spre deosebire de predecesorii săi, care au urcat toate treptele carierei comsomoliste, T. Botnaru a fost un ofițer de securitate de carieră. A avansat până la gardul de general-maior. A fost membru al P.C.U.S.
S-a născut în anul 1935, în satul Lipceni, raionul Rezina. A absolvit în 1959, Facultatea de Filologia a Universității de Stat din Moldova. în anii 1959-1962, a lucrat în calitate de ghid-interpret la hotelul Inturist din Chișinău, după care a fost angajat în K.G.B., fiind încadrat în structurile contrainformative, iar din anul 1966, în cele de informații externe. în perioada 1978-1986, a fost ajutor al rectorului Universității de Stat din Moldova pentru relații internaționale. A desfășurat activități informative pentru K.G.B. în România și Franța, fiind sub acoperirea diplomatică a Uniunii Sovietice. Până la numirea sa în funcția de președinte al K.G.B.-ului moldovenesc, a mai fost inspector principal operativ în Secția I-a a K.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești și ulterior șef de birou. A lucrat în K.G.B.-ul unional, apoi peste hotare, ca ofițer de securitate la ambasada sovietică de la București. De acolo, în mai 1990, a fost adus la Chișinău pentru a fi președinte al K.G.B.-ului moldovenesc. Este primul ofițer de informații externe, care a devenit președinte al K.G.B.-ului din R.S.S. Moldovenească, ceilalți fiind ofițeri de contrainformații.
în calitatea sa de președinte al K.G.B.-ului R.S.S.M., T. Botnaru a fost autorul propunerii de reorganizare a K.G.B.-ului R.S.S.M. în Serviciu de informații. însă, atunci această propunere nu a fost luată în seamă (fiind realizată tocmai în decembrie 1999, prin organizarea Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova). De asemenea, a militat pentru păstrarea faimoaselor secții I în diferite instituții, dar și această sugestie a lui Botnaru a fost ignorată. Cu toate că situația social-politică în acei ani era instabilă, T. Botnaru s-a menținut la conducerea K.G.B.-ului moldovenesc până la puciul din august 1991. Imediat după proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), T. Botnaru, învinuit că ar fi colaborat cu puciștii, a fost demis din funcție (T. Botnaru susține că nu știa nimic despre organizarea puciului, cu toate că, cu puțin înainte fusese la Moscova, la ședința Colegiului K.G.B., însă acolo nu s-ar fi spus nimic de puci, organizatorii planificându-și acțiunile într-un secret desăvârșit, intenționând să-i implice doar pe securiștii care se subordonau direct Centralei K.G.B. de la Moscova). Apoi, până în anul 1994, a condus centrul de instruire al Ministerului Securității Naționale (M.S.N.) al Republicii Moldova.
în aprilie 1994, a fost numit prim-viceministru al afacerilor externe, iar din decembrie 1994, a deținut posturile de ambasador al Moldovei în Belgia, Marea Britanie, Danemarca și Luxembrug. A fost și șef al misiunii diplomatice a Republicii Moldova în Consiliul Europei.
în ianuarie 1997, generalul T. Botnaru a revenit la conducerea organelor de securitate de la Chișinău, de astă dată fiind vorba de M.S.N., urmașul K.G.B.-ului. A fost membru al Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova. în luna mai 1999, printr-un decret al președintelui Petru Lucinschi, generalul de divizie T. Botnaru a fost demis din funcție, „în legătură cu atingerea vârstei de pensionare” și trecut în rezervă, iar în locul lui a fost numit Valeriu Pasat (1999-2001). A optat pentru reorganizarea M.S.N. în serviciu de informații și securitate, cu retragerea funcțiilor polițienești, ceea ce s-a și realizat pe timpul celui ce l-a urmat în funcție.
în anul 2001, a participat la campania electorală pentru alegerile în Parlamentul Republicii Moldova, din partea mișcării social-politice Pentru ordine și adevăr.
Este, împreună cu colonelul Alexandru Ganenco, autorul lucrării Istoria Serviciilor Secrete. [Breviar], publicată la editura Museum din Chișinău în anul 2004.
Piotr CIVERTKO – președinte al K.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești (martie 1967-decembrie 1975). A fost adus în fruntea securității moldovenești din R.S.S. Kirghiză, unde a deținut aceiași funcție.
Pe parcursul aflării sale în acest post, și-a concentrat eforturile spre „lupta cu naționalismul moldovenesc”, deși nu-i cunoștea specificul și geneza. S-a remarcat ca un înfocat adept al arestărilor și prigonirilor. Era un personaj „aspru până la brutalism, autoritarist și dogmatic, nu se bucura de respectul angajaților securității. Multora li era frică de el și se străduiau să-l evite pe cât era posibil”. Destituirea lui s-a făcut în urma unor plângeri depuse de ofițerii de securitate, care l-au acuzat de comportament brutal și despotism.
După o conducere îndelungată a K.G.B.-ului moldovenesc, P. Civertko a fost trimis la post în Republica Democrată Germană, ca împuternicit al K.G.B.-ului în unitățile de legătură din Dresda.
S-a remarcat ca un bun specialist în ale contraspionajului, fapt recunoscut și la nivelul aparatului central al K.G.B.-ului U.R.S.S.
A fost urmat în funcția de șef al securității moldovenești de Arkadii Ragozin.

Gheorghe LAVRANCIUC – președinte al K.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești (1989-1990).
A fost activist comsomolist, prim-secretar al C.C. al Uniunii Tineretului Leninist-Comsomolist. Până la numirea în această funcție, Gh. Lavranciuc a activat în K.G.B. de circa 20 de ani (1967-1985), inclusiv ca vicepreședinte al securității statului din R.S.S.M. pentru personal, în gard de general.
în anii 1985-1989, a fost ministru de interne, perioadă în care a acordat o mai mare libertate în activitate secțiilor orășenești și raionale ale M.A.I. Atunci, pe fondul agravării situației social-economice, organele afacerilor interne au fost cuprinse de corupție și de legături cu lumea interlopă. în general, rata criminalității era în creștere, iar organele de drept contribuiau la aceasta. Semnificativ este cazul anchetatorului Gheorghe Anastas, dintr-o secție raională de miliție din Chișinău, care și-a constituit cu colegii săi de serviciu o grupare criminală, ce se ocupa de furturi din apartamente. La scurt timp gruparea a fost arestată și judecată.
în această perioadă s-au activizat și acțiunile de emancipare națională. Lavranciuc a ținut să fie neutru în lupta societății cu nomenclatura de partid. Și i-a reușit: în urma intenției președintelui K.G.B. al U.R.S.S., Vladimir Kriucikov, de a numi la conducerea K.G.B. din republicile sovietice originari din acele teritorii, moldoveanul Lavranciuc a fost numit în ianuarie 1989, președinte al K.G.B.-ului moldovenesc, în locul rusului Gavriil Volkov.
în calitate de președinte al K.G.B.-ului moldovenesc, Gh. Lavranciuc avea misiunea să asigure de rând cu M.A.I., ordinea și liniștea în republică, misiune greu de realizat în condițiile dezghețului comunist. Situația politică, dictată de mișcarea de emancipare națională, se acutiza rapid și risca cu fiecare zi să iasă de sub control. Divizarea societății în două tabere – rusofoni prosovietici și moldoveni dornici de a-și recâștiga valorile naționale – a început să se răsfrângă și asupra K.G.B.-ului, unde se profila rivalitatea pe criteriile naționale. Gheorghe Lavranciuc se străduia s-o diminueze și să păstreze imaginea de odinioară a atotputernicei instituții.
Totul se schimba rapid în societatea moldovenească de sub regimul comunist, care era pe calea prăbușirii. Chiar și România, care timp de decenii din cauza propagandei sovietice a fost o sperietoare pentru basarabeni, începea să aibă chipul unui stat apropiat, frățesc. Divizarea societății în două tabere (comuniste și anticomuniste) a determinat începutul unui reflux de cadre, pe care Gh. Lavranciuc nu-l putea stopa. Cu toate acestea, Gh. Lavranciuc s-a dovedit a fi un bun organizator, bucurându-se de autoritate în fața subordonaților.
Situația de atunci a K.G.B.-ului moldovenesc era dificilă: pe de o parte, Vladimir Kriucikov, președintele K.G.B. al U.R.S.S., cerea să fie păstrată unitatea U.R.S.S. prin toate mijloacele disponibile, iar pe de altă parte, – autoritățile republicane cereau ascultarea ordinelor lor. Gheorghe Lavranciuc s-a văzut nevoit să manevreze între aceste forțe rivale, dar îi reușea din ce în ce mai greu.
Deoarece era considerat „omul Moscovei”, se insista asupra demiterii lui. Alegerile parlamentare din anul 1990 și democratizarea continuă a societății, i-au apropiat sfârșitul lui Gh. Lavranciuc în postul de conducător al K.G.B.-ului moldovenesc. Fiind eliberat din funcție, a plecat la Moscova, unde a fost printre altele, responsabil pentru Republica Moldova în Centrala K.G.B.-ului unional, apoi din 1992, a deținut posturi în F.S.B.-ul Federației Ruse.
S-a pensionat în anul 1998, cu gradul de general-locotenent F.S.B. A rămas să locuiască la Moscova, venind în Moldova doar în scurte vizite.
Iosif Lavrentievici MORDOVEȚ – narkom (comisar al poporului) al N.K.V.D.-ului moldovenesc, apoi, după formarea M.G.B. al R.S.S. Moldovenești (martie 1946), ministru al Securității Statului (1946-martie 1955). Până atunci, a fost locțiitorul lui Nikolai Sazîkin la conducerea N.K.V.D. al R.S.S.M. (august 1940-februarie 1941) și apoi, șef al N.K.V.D. (februarie-iulie 1941) după dedublarea N.K.V.D și formarea N.K.G.B., condus de N. Sazîkin. Pentru o scurtă perioadă de timp, după readucerea la 18 iunie 1941 a lui N. Sazîkin la Moscova, a fost narkom al N.K.G.B.
S-a născut în anul 1899, în Krivoi Rog (Ucraina), în familia unui muncitor-miner. De la 12 ani a lucrat alături de tatăl său la extracția minereului de fier.
„Revoluția din Octombrie o întâlnea cu o mare bucurie, înțelegând că a venit puterea poporului, libertatea”. A mers voluntar în Armata roșie, pentru a apăra „tânăra republică sovietică”. în această perioadă, „Armata roșie i-a dat o deosebită călire militară, i-a lărgit orizontul politic”.
în 1924, a fost demobilizat din armată revenind acasă, unde a fost ales președinte al consiliului sătesc, după care – înaintat „la muncă de conducere partiinică și sovietică în raion”.
Cinci ani mai târziu, în 1929, partidul l-a trimis să activeze în organele G.P.U.-N.K.V.D., ducând „o luptă fără compromis contra dușmanilor poporului, neobosit ajuta la întărirea puterii statului nostru”.
La începutul anului 1941, se afla „într-un post de răspundere” în cadrul organelor de securitate sovietice din R.S.S. Moldovenească (a fost locțiitorul lui N. Sazîkin la șefia N.K.V.D.-ului moldovenesc (august 1940-februarie 1941) și apoi, din februarie 1941, șef al N.K.V.D.-ului R.S.S.M., în grad de locotenent major (N. Sazîkin fiind transferat la conducerea nou creatului N.K.G.B. al R.S.S.M.). După readucerea lui N. Sazîkin la Moscova și până la mobilizarea pe front, a fost o scurtă perioadă de timp (începând cu 18 iunie 1941) la conducerea N.K.G.B., timp în care a îndeplinit, alături de noul șef al N.K.V.D., Vasilii Dmitrienko, „misiunea guvernamentală de evacuare a capitalei Moldovei și a fost printre ultimii care au părăsit Chișinăul”.
în iulie 1941, a mers „din proprie dorință” în Armata roșie, luptând continuu până la „eliberarea” sovietică a Basarabiei. Pe front, atunci când armatele româno-germane ocupaseră o bună parte a Caucazului de nord și Kubanul, precum și Novorossiiskul, iar unicul port sovietic de pe Marea Neagră, prin care se putea face aprovizionarea trupelor sovietice, era Tuapse, I. Mordoveț a fost împuternicit să asigure aprovizionarea Armatei roșii în bune condiții prin acest port. A executat ordinul întocmai, cu „mână de fier” de enkavedist.
Ulterior, a participat la luptele pentru Kuban și Ucraina, a luat parte la bătăliile pentru Donbass, Harkov, Poltava și la forțarea Niprului.
La mijlocul anului 1944, după cucerirea Basarabiei, a fost rechemat de pe front, pentru a fi numit comisar al poporului pentru securitatea statului din R.S.S. Moldovenească. Fost șef de direcție regională a N.K.G.B. al U.R.S.S., avea deja în primii ani de după război Mordoveț, o vechime în muncă de un sfert de secol în organele de securitate. în anul 1946, ziarul Sovetskaia Moldavia scria că, de la numirea lui în această funcție „tov. Mordoveț a făcut multe pentru consolidarea puterii sovietice în republică. El a desfășurat o mare activitate de curățire a Moldovei de rămășițele fascismului și a naționaliștilor moldo-români – cei mai înrăiți inamici ai poporului moldovenesc. (...) Pentru o muncă cinstită, asiduă și merite militare față de Patriei, Iosif Lavrentievici este decorat cu zece distincții guvernamentale – ordine și medalii”. Era deputat în Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenești și membru al Biroului C.C. al P.C.(b) M. Subalternii spuneau despre el că „este un excelent lucrător-bolșevic, care ne servește drept model (...). Este explicit și pedant, simplu și atent, se bucură de o mare autoritate”.
în mai 1945, la plenara a V-a a C.C. al P.C. (b) M., I. Mordoveț, comisarul poporului pentru securitatea statului și M. Markeev, comisarul poporului al afacerilor interne, au fost incluși în componența C.C. și au devenit membri ai Biroului C.C. Tot în anul 1945, I. Mordoveț a fost avansat la gradul de general-maior de securitate, iar în ianuarie 1946, a fost propus din partea circumscripției electorale nr. 634 Cahul, să candideze pentru funcția de deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice.
în perioada lui I. Mordoveț au avut loc tragicele evenimente ale deportării basarabenilor pe criterii sociale, politice și religioase în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. (anii 1949, 1951), executate de M.G.B.-M.A.I., represaliile împotriva intelectualității „cosmopolite”, descoperirea cazului colonel Pavlenko, etc.
Conform aprecierilor date de colegii săi de serviciu, I. Mordoveț a fost un profesionist de marcă, adept al unei stricte discipline și ordini, reușind într-o perioadă scurtă de timp să restabilească aparatul securității statului din R.S.S.M., în mare parte cu ofițeri aduși din Rusia, Ucraina și alte republici ale U.R.S.S..
Profitând de atmosfera unei suspiciuni generale instaurată după război, I. Mordoveț a izbutit să creeze în jurul instituției sale o asemenea alură, încât în chestiunile de serviciu nu riscau să intervină, fără motive speciale, nici chiar secretarii C.C. al P.C.M. Secretarii comitetelor raionale, aducând la cunoștința celor „de sus” cazurile de anarhie ale angajaților secțiilor teritoriale ale M.G.B., rareori reușeau să obțină destituirea celor vinovați.
După moartea lui I. Stalin (5 martie 1953), I. Mordoveț în repetate rânduri și-a manifestat nemulțumirea față de „indisciplina și dezordinea” care începea să se instaleze în republică. în această privință îl acuza pe Dmitrii Gladkov, succesorul lui Leonid Brejnev la funcția de prim-secretar al C.C. al P.C.M., că e o persoană care, „pur și simplu, nu se pricepe să lucreze”.
Cu toate că, pe timpul lui I. Mordoveț activitatea M.G.B. al R.S.S.M. a fost extrem de intensă, anihilarea grupărilor „naționaliste” și „antisovietice” așa și nu s-a reușit. Acest fapt Mordoveț îl califica drept, cel mai mare insucces al carierei sale.
în luna martie 1953, în urma comasării M.G.B. cu M.A.I., I. Mordoveț a fost numit la conducerea M.A.I. Prim-viceministru a devenit fostul ministru al afacerilor interne, Piotr Kulik. însă, comasarea acestor instituții nu a fost pentru mult mult. Exact peste un an de zile, la 13 martie 1954, a fost adoptată hotărârea Prezidiului C.C. al P.C.U.S. despre divizarea M.A.I., revenindu-se la vechea organizare. De această dată, conducerea organelor securității statului nu mai era reprezentată de minister, dar de un comitet (Comitetul Securității Statului – K.G.B.). La conducerea comitetului a rămas I. Mordoveț, însă nu pentru mult timp.
în contextul criticilor aduse cultului personalității lui Stalin și în general, perioadei staliniste, I. Mordoveț a fost acuzat că a ordonat arestări și represalii neîntemeiate, nelegitime. Conducerea republicii încerca să se debaraseze de șeful stalinist al securității statului. în anul 1955, I. Mordoveț a fost impus să demisioneze onorabil.
în următorii câțiva ani, a fost șef al serviciului personal în Ministerul gospodăriei comunale, continuând să fie membru al C.C. al P.C.M., după care s-a pensionat.
Contemporanii lui își amintesc că, chiar și după destalinizare, I. Mordoveț rămânea în continuare convins de justețea celor realizate atunci când s-a aflat în postul de șef al Securității R.S.S. Moldovenești. Considera întemeiate represiunile pe care le-a executat, declarând că, „Așa au fost timpurile. Era imposibil de procedat în alt mod”.
A decedat în 1976, fiind înmormântat la Cimitirul Armenesc din Chișinău.

Andrei V. PROKOPENKO – președinte al K.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești (1955-1959), colonel de securitate. Pe timpul lui A. Prokopenko a continuat procesul început în perioada predecesorului său (Iosif Mordoveț), de promovare în organele de securitate a cadrelor tinere și de perspectivă. în acest context, l-a adus ca locțiitor, în locul lui Semeon Țvigun, pe tânărul maior de securitate Gavriil Volkov.
Cât a fost la conducerea K.G.B.-ului moldovenesc, A. Prokopenko nu s-a bucurat de mare autoritate nici în fața șefilor, nici în fața colegilor săi. Era considerat „un funcționar destul de mediocru și care nu prea manifesta inițiativă”. Se lăsa „dus de val”, ceea ce explică faptul că, în toți cei patru ani cât s-a aflat la șefia K.G.B.-ului R.S.S.M., a rămas cu gradul de colonel, fără să fie avansat. Anume astfel de persoane ca Prokopenko erau necesare în perioada hrușciovistă, când rolul organelor de securitate a fost scăzut. Conducerea K.G.B. formată și educată în timpul lui Stalin, era acum dezorientată și cu greu se adapta noilor condiții.
După demiterea lui V. Prokopenko, funcția de șef al K.G.B.-ului R.S.S.M. i-a revenit general-maiorului Ivan Savcenko. în urma reorganizărilor din martie 1960 a aparatului central al K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S., A. Prokopenko a fost numit la conducerea Secției „Evidență arhivistică” a K.G.B.-ului unional.
Arkadii RAGOZIN – președinte al K.G.B. al R.S.S.M. (decembrie 1975-ianuarie 1979). Fost jurnalist la ziarul Gudok, ulterior activist de partid. în K.G.B. a avansat până la gradul de general-locotenent, iar înainte de a fi numit președinte al K.G.B.-ului din Moldova a deținut funcția de șef al unei direcții regionale de securitate, apoi de șef al K.G.B.-ului R.S.S. Armene (noiembrie 1972-noiembrie 1975). Pasiunea pentru ziaristică și marea dorință de a cunoaște cât mai multe din diverse domenii, i-au creat lui A. Ragozin printre securiști faima unei persoane cu o vastă cultură generală. Obișnuit să perceapă cele mai mici nuanțe din informațiile parvenite la K.G.B., A. Ragozin examina totul în amănunt. Era un interlocutor atent, știa să asculte, iar celor cu care discuta le cerea prezentarea concretă a chestiunilor abordate. în calitatea de șef al K.G.B.-ului moldovenesc, A. Ragozin a fost o persoană întreprinzătoare și exigentă, fiind înzestrat cu calități de conducător. Grație celor de mai sus, se bucura de mare autoritate, fiind profund respectat, dar și temut. în ianuarie 1979, a fost demis din funcție și transferat la Moscova, unde a condus Școala Superioară a K.G.B. A murit în anul 1998, la vârsta de 83 de ani.
A fost urmat în funcția de șef al K.G.B.-ului R.S.S.M. de Gavriil Volkov.

Ivan T. SAVCENKO – președinte al K.G.B. al R.S.S.M. (iulie 1959-februarie 1967). Până la numirea lui în această funcție, a activat în aparatul central al M.A.I. și K.G.B. al Uniunii Sovietice.
Potrivit memoriilor lui Pavel Sudoplatov, în anii `20 Savcenko era șeful Secției operative din cadrul Statului major al trupelor de grăniceri de la hotarul cu România. în anul 1946, a devenit ministru al Securității statului în R.S.S. Ucraineană, apoi în 1948, protejat de N. Hrușciov, a fost trecut să activeze în Comitetul informațiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S., după care a fost numit locțiitor al șefului Direcției de informații a M.G.B. La sfârșitul anilor `40- începutul anilor `50, personal aviza desfășurarea celor mai importante operațiuni de spionaj în S.U.A. și Marea Britanie. La începutul anului 1954, era șef al Direcției 8 din M.A.I., iar din 13 martie 1954, când prin decizia Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. a fost creat K.G.B.-ul, I. Savcenko a devenit unul din locțiitorii președintelui K.G.B., Ivan Al. Serov (1954-1958). în luna mai 1954, a fost avansat, de rând cu alți zece colaboratori ai K.G.B.-ului, la gardul de general-maior (doar acum, pentru prima oară de după război, au fost acordate grade de „general” colaboratorilor serviciilor speciale sovietice). în urma noii reorganizări a aparatului central al K.G.B. din 25 ianuarie 1956, președintele avea șase locțiitori (dintre care doi primi-locțiitori). Unul dintre ei era Ivan Savcenko, care era responsabil de activitatea Direcției 7, al Secțiilor 3, 4 și 5 Speciale și al Secției închisorilor. La 3 octombrie 1958, a fost reconfirmat în postul de locțiitor al președintelui K.G.B. și era responsabil de activitatea Direcției 7, a Direcției Logistică, a Direcției Construcțiilor Militare, a Contabilității Centrale, a Secției închisorilor și a Secției de Planificare Financiară.
în iulie 1959, a fost numit la șefia K.G.B.-ului R.S.S.M. Fiind un bun cadru de partid, a avut misiunea să consolideze influența partidului asupra structurilor de securitate, dar nu i-a prea reușit. S-a manifestat ca un bun organizator și cu toate că nu avea experiență în serviciile de securitate (fiind funcționar de partid), a reușit să se impună și să câștige simpatia multor profesioniști. A atras în serviciu persoane cu studii superioare și cadre naționale.
După demisia lui N. Hrușciov de la conducerea U.R.S.S. (octombrie 1964), poziția lui I. Savcenko s-a șubrezit, iar în 1966, a fost demis din funcție. A decedat la Moscova, la vârsta de 92 de ani.
în funcția de șef al K.G.B.-ului moldovenesc a fost urmat de Piotr Civertko.

Nikolai Stepanovici SAZîKIN – primul narkom (comisar al poporului) al N.K.V.D.-ului moldovenesc (1940-1941).
S-a născut în anul 1910, în satul Kolobovka, regiunea Țarevsk, gubernia Astrahan, Federația Rusă.
în 1927, a absolvit școala medie din or. Leninsk, gubernia Stalingrad. A rămas în școală ca să lucreze în calitate de profesor la treapta a 2-a de școlarizare (septembrie 1928-septembrie 1930). Apoi devine expeditor la sectorul operativ al G.P.U. din Stalingrad (septembrie 1930-ianuarie 1932).
A urmat cursurile de seară a școlii sovietice de partid, după care și-a făcut studiile la Institutul gospodăriei populare „Plehanov” (ianuarie-septembrie 1932) și la Institutul de planificare din Moscova (septembrie 1932-noiembrie 1935). A obținut titlul de doctor în științe tehnice.
în perioada noiembrie 1935-februarie 1936, a fost economist al GULAG al N.K.V.D. al U.R.S.S., apoi economist în cadrul planificării regionale din Stalingrad (februarie-aprilie 1936).
în aprilie 1936, a fost încadrat în calitate de colaborator al Direcției N.K.V.D. din Stalingrad, urcând treptat pe scara ierarhică: colaborator al Arhivei Centrale a N.K.V.D. al U.R.S.S. (august 1937); șef al secretariatului Secției a II-a a G.U.G.B. al N.K.V.D. al U.R.S.S. (decembrie 1938); adjunct al șefului secretariatului N.K.V.D. al U.R.S.S. (ianuarie 1939); șef al Direcției N.K.V.D. al regiunii Molotov (august 1939).
Din iunie 1939, a devenit membru al Partidului Comunist (1924-1939 – membru al Uniunii Tineretului Comsomolist-Leninist). A fost deputat în Sovietul Suprem al U.R.S.S.
După formarea R.S.S. Moldovenești (2 august 1940), general-maiorul N. Sazîkin s-a dovedit a fi cea mai potrivită candidatură pentru a conduce Securitatea statului de la Chișinău. Era acolitul lui Lavrentii Beria, comisar al N.K.V.D. al U.R.S.S. (1938-1946; 1953) și a fost trimis de la Moscova în nou creata republică, pentru instalarea și consolidarea aparatului organelor afacerilor interne și ale securității statului, care la rândul lor, trebuiau să instaleze și să consolideze regimul sovietic în noul teritoriu ocupat. Interesant este faptul, că numirea lui N. Sazîkin în fruntea N.K.V.D.-ului R.S.S.M. a avut loc la 7 august 1940, cu o zi înainte de formarea N.K.V.D. al R.S.S.M. (înființat prin ordinul N.K.V.D. al Uniunii Sovietice nr. 00961 din 8 august 1940). Mai bine zis, N. Sazîkin a fost numit la conducerea N.K.V.D.-ului R.A.S.S.M., care în ziua următoare s-a reorganizat în N.K.V.D. al R.S.S.M. în activitățile sale de serviciu era secondat de Iosif Mordoveț. După reorganizarea N.K.V.D., când prin dedublarea lui s-a format N.K.G.B., la 26 februarie 1941, N. Sazîkin a fost numit la șefia celei din urmă, pe care a condus-o până la 18 iulie 1941. Iosif Mordoveț a rămas să conducă N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldovenești.
Timp de un an de zile 1940/1941, N. Sazîkin a coordonat din postul de șef al N.K.V.D.-N.K.G.B., acțiunile de consolidate a regimului sovietic de ocupație în noile teritorii anexate și de represiune a basarabenilor. în ultimele zile de șefie, când practic se pregătea numirea altei persoane în acest post, a executat deportarea „elementelor periculoase” basarabene în Siberia (13/14 iunie 1941). Imediat după aceasta, în data de 18 iunie, a fost readus la Moscova, în locul lui, la șefia N.K.G.B.-ului R.S.S.M. fiind numit Iosif Mordoveț.
îndată ce a revenit la Moscova, la 19 iulie 1941 a fost numit șef al Secției Speciale a N.K.V.D. de pe Frontul de Sud, funcție pe care a deținuto un timp foarte scurt, până la 30 septembrie 1941.
La 25 octombrie 1941, a fost numit șef al Secției a III-a speciale a N.K.V.D. al U.R.S.S., iar din 20 mai 1943 – locțiitor al șefului Direcției a II-a a N.K.G.B. al U.R.S.S. La 22 noiembrie 1944, a fost numit în funcția de împuternicit al N.K.G.B.-N.K.V.D. al U.R.S.S. pentru Estonia, după care a deținut mai multe funcții importante în eșaloanele superioare ale structurilor de securitate: locțiitor al șefului Secției „S” a N.K.V.D. al U.R.S.S. (responsabilă de fabricarea de către specialiștii sovietici a armei nucleare) (27 septembrie 1945); locțiitor al șefului Secției „S” a N.K.G.B.-M.G.B. al U.R.S.S. (10 ianuarie 1946); adjunct al ministrului Securității Statului al R.S.S. Beloruse (28 martie 1947); ajutor al vicepreședintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. (L. Beria) (mai 1947); șef al Direcției a IV-a a M.A.I. al U.R.S.S. (12 martie 1953); membru al Colegiului M.A.I. al U.R.S.S. (12 martie 1953); șef al ciclului disciplinelor speciale al Școlii de perfecționare a efectivului de conducere a M.A.I. al U.R.S.S. din Moscova (iulie 1953); șef al ciclului disciplinelor speciale al Școlii de perfecționare a efectivului de conducere a K.G.B. al U.R.S.S. din Moscova (martie 1954-20 noiembrie 1954). La 20 noiembrie 1954, după arestarea lui L. Beria, a fost concediat din K.G.B. pentru fapte care „discreditează gradul înalt al efectivului de conducere” și arestat. în 1957, a fost exclus și din partid, iar mai târziu – parțial reabilitat. După aceasta a lucrat în sistemul Ministerului construcțiilor de mașini mijlocii al U.R.S.S.
A avansat până la gradul de general-locotenent de securitate (9 iulie 1945): sublocotenent de securitate (25 iulie 1938), căpitan de securitate (19 februarie 1939), maior de securitate (14 martie 1940), comisar de securitate de gardul III (19 iulie 1941). însă, la 23 noiembrie 1954, în plină campanie de condamnare a cultului personalității lui Stalin, gradul de general-locotenent i-a fost retras (prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. nr. 2.349-1118ss), ca unei persoane care „s-a discreditat pe parcursul activității în organe... și nedemnă de acest înalt grad de general”.
A murit la Moscova în ianuarie 1985.
în urma activității sale ca locțiitor al șefului Secției „S” a N.K.V.D. al U.R.S.S., a publicat în 1968, la Moscova, lucrarea „Resursele de materie primă ale industriei de uraniu a statelor capitaliste și utilizarea lor” (Сырьевые ресурсы урановой промышленности капиталистических стран и их использование).
Decorații: Colaborator de onoare al V.C.K.-G.P.U. (31 octombrie 1938); Steaua Roșie (26 aprilie 1940); Drapelul Roșu (20 septembrie 1943); Marele Război pentru Apărarea Patriei, clasa I-a (21 aprilie 1945); Lenin (de două ori), etc.

Semeon Kuzmici ȚVIGUN – funcționar al organelor de securitate sovietice, locțiitor al ministrului securității statului I. Mordoveț din R.S.S.M., avansat până la funcția de prim-locțiitor al președintelui Iu. Andropov al K.G.B.-ului U.R.S.S. S-a născut la 15 septembrie 1917, în comuna Stratievka, raionul Cecelniț, regiunea Vinnița, Ucraina. în anul 1937, a absolvit Facultatea de Istorie a Institutului pedagogic din Odessa. în anii 1937-1939, a fost profesor și director de școală în regiunea Odessa.
începând cu anul 1939, a fost încadrat în organele N.K.V.D. Un an mai târziu, a devenit membru al P.C. (b) al U.R.S.S. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost pe front, luptând pe fronturile de Sud-Vest, Sud, Nord-Caucazian, de la Stalingrad, Don, a activat în cadrul unor detașamente de partizani.
După război, în 1945, a fost trimis să activeze în cadrul Securității din R.S.S.M. Dumitru Crihan, feciorul lui Anton Crihan, fost membru al Sfatului Țării, relatează în cartea sa Invitație în iad, calvarul prin care a trecut în detenție el și prietenul său Gh. Crețu, interogat și bătut de anchetatorul Țvigun.
Grație străduințelor sale, în R.S.S.M. Țvigun a ajuns să fie și locțiitorul lui Iosif Mordoveț, când acesta a deținut funcția de ministru al securității statului din R.S.S.M. (1951-1953), ministru de interne (1953-1954) și apoi, președinte al K.G.B.-ului moldovenesc (1954-1955). în anul 1955, a fost transferat în R.S.S. Tadjikă, în postul de prim-locțiitor al președintelui K.G.B, iar în aprilie 1957-septembrie 1963, a deținut funcția de președinte al K.G.B.-ului R.S.S. Tadjice. în perioada septembrie 1963-mai 1967, a fost președinte al K.G.B. din R.S.S. Azerbaijean.
Odată cu numirea lui Iu. Vl. Andropov la conducerea K.G.B.-ului U.R.S.S. (1967), au avut loc însemnate schimbări de cadre, în urma cărora S. Țvigun, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. nr. 459 din 23 mai 1967, a fost numit locțiitor al președintelui K.G.B., iar prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. nr. 460 din 24 mai 1967, a devenit membru al Colegiului K.G.B.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. nr. 1.082 din 24 noiembrie 1967, a fost instituită funcția de prim-locțiitor al președintelui K.G.B.-ului U.R.S.S., în care a fost numit S. Țvigun. Pe lângă alte responsabilități de serviciu pe care le avea, era răspunzător de activitatea Direcțiilor 3 (contrainformații militare), 5 (lupta cu diversiunea ideologică) și 7 (filarea și protecția corpului diplomatic), și a Secției a 10-a (evidența arhivei).
în anul 1971, a devenit candidat pentru C.C. al P.C.U.S., iar în data de 13 decembrie 1978, a fost avansat la gradul de general de armată.
îl cunoștea foarte bine pe Leonid I. Brejnev și era în relații de prietenie cu acesta încă de când lucraseră împreună în R.S.S. Moldovenească. Vladimir Semiciastnîi, fostul președinte al K.G.B. (1961-1967), sublinia că relația dintre cei doi era foarte strânsă, învinuindu-l chiar într-un interviu pe Țvigun că, a încercat să-l otrăvească pe prim-secretarul comitetului regional de partid din Mordovia, Piotr M. Elistratov, care venise la Moscova cu intenția de a-l critica pe Brejnev la Congresul al XXIV-lea al P.C.U.S.
Țvigun nu s-a remarcat ca un important funcționar al K.G.B.-ului: nu a procurat informații secrete din străinătate, nu a executat operațiuni excepționale de contrainformații, etc. Era un funcționar obișnuit – conștiincios, disciplinat, etc. Colonelul în rezervă K.G.B. Stanislav Lekarev, își amintea despre cei doi prim-locțiitori ai președintelui K.G.B.: „Pe micul, chelul Ținev, cu urechile clăpăuge, la Lubianka îi spuneau Fantomas. în civil arăta ca un contabil, de aceea, se vede că prefera să fie îmbrăcat în veston de general. Un sunet, o chestiune urgentă, pe culoar fuge agitat un colaborator operativ – dar e mare necazul pentru el, dacă în față îi va apărea Ținev: «De ce nu dați onorul? Cum vă e numele? Ce subdiviziune?» Și neapărat îl va suna pe șeful acestuia – cu toate consecințele ce vor urma! Masiv, cu obrajii rumeni, Țvigun nu se ocupa cu astfel de prostii, dar presupun că avea și el complexele sale: de asemenea, umbla doar în uniformă, dar cel mai important e că, scria romane (se subînțelegea că ar fi fost autobiografice) despre faptele eroice ale partizanilor subordonați unui oarecare maior Mlînskii. în baza lor s-au turnat și filme, rolul lui Mlînskii îl juca Tihonov – Frontul fără flancuri, Frontul de după linia frontului... La noi circulau zvonuri că, generalul nu scria de unul singur. (...). Mi-a rămas în minte ca un om extrem de închis în sine – Semeon Kuzmici Țvigun”.
A murit la 19 ianuarie 1982, într-un mod misterios, la vila sa de lângă Moscova. Se susține că s-a sinucis cu un foc de pistol la scurt timp după ce a aflat că este bolnav de cancer pulmonar. Potrivit amintirilor ex-prim-locțiitorului președintelui K.G.B., Filipp Bobkov, deja din luna mai 1981, S. Țvigun nu se mai venea pe la serviciu. Toată vara și toamna anului 1981, s-a tratat într-un sanatoriu de lângă Moscova. Dar despre faptul că era bolnav de o boală incurabilă a aflat la începutul anului 1982.
Credibilă este și versiunea cauzei sinuciderii lui Țvigun, avansată de scriitorul Cinghiz Abdulaev. în cartea sa, Уйти и не вернуться (A pleca și a nu te mai reîntoarce), autorul scrie că, sinuciderea lui Țvigun era legată de consecințele luptei declanșate de Andropov împotriva corupției. în ianuarie 1982, valul dezvăluirilor cazurilor de corupție a atins și K.G.B-ul. Printre principalii corupți s-ar fi aflat și prim-locțiitorul președintelui K.G.B., S. Țvigun, care mai era și căsătorit cu sora soției lui Brejnev. Văzându-se grav amenințat, s-a sinucis. în sprijinul acestei ipoteze, sunt declarațiile date de Iurii Drozdov, fost șef de direcție în K.G.B., care vorbind de corupția ce cuprinsese eșaloanele supreme ale conducerii U.R.S.S. pe timpul lui Brejnev, a prezentat un document al K.G.B., în care era pomenit și S. Țvigun. Acesta, „potrivit celor mai modeste estimări”, „a primit în ultimii trei ani, sub formă de mită în bani, pietre scumpe, obiecte de anticariat, obiecte de preț furate din muzee”, 4,2 mil. ruble și 1,5 mil. dolari S.U.A.
Imediat după moartea lui Țvigun, Mihail A. Suslov, secretarul doi al P.C.U.S. și al doilea om în ierarhia de la Kremlin de după Brejnev, făcând cunoștință cu o informație amănunțită despre afacerile ce aveau loc în anturajul lui Brejnev, a suferit un insult și a fost găsit mort în biroul său, în data de 25 ianuarie 1982.
O altă ipoteză referitoare la moartea lui Țvigun, ne spune că, el nu s-a sinucis, dar ar fi fost omorât, deoarece s-a implicat în cercetarea asasinării actriței de cinema Zoia Feodorova, care în data de 11 decembrie 1981 a fost împușcată la domiciliul său pentru a fi jefuită de bijuterii. în timpul investigării acestui caz, s-a ajuns pe urmele unei grupări mafiote care se ocupa de diamante și în care era implicat și solistul de operă de la Bolșoi Teatr, Boris Bureațe, amantul Galinei Brejneva, fiica secretarului general al C.C. al P.C.U.S.
însă, mai există o versiune: potrivit publicistului Vladimir Voronov, S. Țvigun a fost lichidat la ordinele șefului său – Iurii Andropov –, pentru motivul că a fost pus de Brejnev să-l supravegheze. Istoricul Roy Medvedev, menționa în acest sens că, după destalinizare, mult timp președinții K.G.B. (Serov, Semiciastnîi, Șelepin), nu au făcut parte din Biroul Politic al P.C.U.S. Conducerea de partid încerca astfel să evite consolidarea „poliției secrete”. Doar Andropov a reușit să fie inclus de Brejnev în Biroul Politic (căci era indirect șantajat cu dosarele de corupție în care era implicată familia Brejnev). Dar pentru a fi ținut sub control, Brejnev i-a atașat două persoane de încredere – pe Țvigun și pe Ținev (prim-locțiitorii lui Andropov).
Este de subliniat că, până în prezent, cauzele sinuciderii lui Țvigun nu au fost elucidate. Există doar un șir de ipoteze în acest sens.
Semeon Țvigun este autorul mai multor lucrări artistice despre spionaj și mișcarea de partizani, pe care le-a scris sub pseudonimul de Semion Dneprov: Тайный фронт (Frontul secret, 1973), Мы вернёмся (Noi ne vom reîntoarce, 1979), Ураган (Uraganul, 1982); a scris scenariile pentru filmele HYPERLINK "http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A4%D1%80%D0%BE%D0%BD%D1%82_%D0%B1%D0%B5%D0%B7_%D1%84%D0%BB%D0%B0%D0%BD%D0%B3%D0%BE%D0%B2_%28%D1%84%D0%B8%D0%BB%D1%8C%D0%BC%29" o "Фронт без флангов (фильм)" Фронт без флангов (Frontul fără flancuri, 1974), Фронт в тылу врага (Frontul din spatele inamic,1981), Возмездие (Răzbunarea, 1981), Фронт за линией фронта (Frontul de după linia frontului, 1977).
Decorații: Erou al Muncii Socialiste (1977); două ordine Lenin, ordinul Revoluția din Octombrie, două ordine Steaua Roșie, laureat la Premiului Komsomolului Leninist.

Gavriil VOLKOV – președinte al K.G.B. al R.S.S. Moldovenești în perioada (ianuarie 1979-aprilie 1989).
S-a născut la 6 aprilie 1920, în satul Vladimirovka, a sovietului sătesc Iujno-Podolsk, raionul Cerlak, regiunea Omsk, Federația Rusă, în familia lui Moisei Konstantinovici și Vasilisa Denisovna. în anul 1935, a absolvit școala medie incompletă din Tatarsk, după care și-a continuat studiile medii în școala raională din Cerlak. A fost audient al Institutului inginerilor militari feroviari din Novosibirsk.
La absolvirea Institutului, în iunie 1941, a manifestat dorința, alături de alți colegi de-ai săi, să plece pe front, pentru a lupta împotriva ocupantului german. Doleanțele lor au intrat în vizorul N.K.V.D. și G. Volkov împreună cu cinci persoane, a fost recomandat de organizația orășenească a comsomolului să fie încadrat în N.K.V.D. Direcția N.K.V.D. a regiunii Novosibirsk, l-a trimis la studii la școala de perfecționare a efectivului operativ al organelor N.K.V.D. din Habarovsk. Prima lecție, despre misiunile N.K.V.D., a avut-o cu împuternicitul special al C.C. al P.C. (b) și al C.C.P al U.R.S.S., șeful direcției N.K.V.D. pentru districtul Habarovsk, S. A. Goglidze, care ulterior a fost împuternicit al C.C. al P.C. (b) și al C.C.P. al U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească (numit la 7 mai 1941 în această funcție). Cursurile au durat cinci luni – martie-iulie 1942, la finalizarea cărora a primit gradul special de sergent al securității statului.
După pregătirea primită la școala N.K.V.D., în baza ordinului nr. 0043 din 1 martie 1941, a fost încadrat în serviciul organelor securității statului și numit în funcția de ajutor al împuternicitului operativ al Biroului 2 al Secției de contrainformații din Direcția N.K.V.D. a regiunii Novosibirsk, unde a lucrat până în luna mai 1943. A fost avansat în funcție, devenind împuternicit operativ principal al Secției a 2-a a Direcției N.K.G.B. a regiunii Novosibirsk (până în aprilie 1944).
Și deoarece nu vroia să activeze în spatele îndepărtat al frontului, în 1943 a înaintat două rapoarte Direcției de cadre a N.K.G.B. al U.R.S.S., prin care a solicitat să fie trimis să lucreze în raioanele U.R.S.S. recucerite de armatele sovietice. I s-a dat curs solicitării și a fost transferat în februarie 1944, în orașul Luțk, regiunea Volîni, Ucraina, unde a deținut funcțiile de împuternicit operativ principal, locțiitor al șefului Secției și șef al Secției a 2-a a Direcției regionale a N.K.G.B. (aprilie 1944-ianuarie 1946). La Luțk, activitatea operativă era desfășurată de o secție mare, compusă din 12 birouri, cu diferite profiluri de activitate. însă, reieșind din situația operativă din teritoriu, aproape toate cele 12 birouri se ocupau de combaterea Organizației Ucrainenilor Naționaliști. Pentru anihilarea ei, au pus accent pe procurarea informațiilor operative, pe dezinformare și infiltrarea securiștilor în rândurile formațiunilor naționaliste ucrainene.
Pentru o bună activitate în acest sens, G. Volkov a fost decorat cu ordinul Marele Război pentru Apărarea Patriei, clasa I-a, precum și cu medalia Pentru merite în luptă.
Din ianuarie 1946, G. Volkov a fost trecut cu serviciul la Cernăuți, unde a deținut mai multe funcții în organele securității statului: șef de Biroul al Secției a 2-a a Direcției N.K.G.B. a regiunii Cernăuți (până în ianuarie 1947); șef al Secției „O” a Direcției M.G.B. a regiunii Cernăuți (ianuarie 1947-august 1949); șef al Secției orășenești a Direcției M.G.B. a regiunii Cernăuți (august-noiembrie 1949); șef al Secției a 4-a a Direcției M.G.B. a regiunii Cernăuți (noiembrie 1949-decembrie 1950); șef al Secției de anchetă a Direcției M.G.B. a regiunii Cernăuți (decembrie 1950-septembrie 1952).
După ce a luptat la Luțk cu ucrainenii naționaliști, la Cernăuți G. Volkov s-a ocupat de „lupta cu contrarevoluția bisericească” (cu Biserica Ortodoxă, Biserica creștină de rit vechi, Martorii lui Iehova, Adventiștii de ziua a 7-a, etc.). Pentru aceasta s-a documentat, studiind Biblia și Tora, a recrutat o agentură și a absolvit în timp de doi ani Institutul marxism-leninismului.
în urma activității de trei ani în combaterea bisericii și a sectelor religioase, a fost numit în postul de șef al Secției a 4-a anchetă, ocupându-se de identificarea agenților spionajului străin, a trădătorilor și a celor ce au colaborat cu regimul de „ocupație” germano-român. în special, Secția a 4-a se ocupa cu identificarea agenților Abwehrgruppe – 204, care după război au rămas în regiunea Cernăuți sau au fugit în România.
în vederea realizării misiunilor trasate, colaboratorii Secției a 4-a deseori plecau în România pentru obținerea informațiilor necesare asupra acestor persoane, pe care le verificau și prin Secția specială SMERȘ a Armatei a 8-a tancuri sovietice din Constanța. Secția condusă de G. Volkov a reușit să identifice, aresteze și înainteze justiției peste 30 de agenți germani.
în 1950, G. Volkov a fost numit în funcția de șef al Secției de anchetă a Direcției M.G.B. a regiunii Cernăuți. Secția era compusă din trei birouri, cu 37 de anchetatori. Aici, G. Volkov a continuat să se ocupe de agenții germani, ucrainenii naționaliști, trădători, bandiți, etc.
în perioada septembrie 1952-august 1955, și-a făcut studiile la Școala Superioară a M.G.B. al U.R.S.S., pe care a absolvit-o cu eminență. Grație bunelor rezultate înregistrate, G. Volkov a fost solicitat să profeseze la această școală, însă la scurt timp, a solicitat să fie transferat într-un post pentru activitate operativă. A deținut funcții în eșalonul superior al K.G.B.: șef al Secției de anchetă a K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al R.S.S. Moldovenești (august-decembrie 1955), locțiitor al președintelui K.G.B. al R.S.S.M. (decembrie 1955-februarie 1962), locțiitor al președintelui K.G.B. al R.S.S. Kazahstan (februarie 1962-noiembrie 1965), șef al Direcției K.G.B. a regiunii Kalininsk (noiembrie 1965-august 1870), șef al Direcției K.G.B. a regiunii Volgograd (august 1970-ianuarie 1979), președinte al K.G.B. al R.S.S. Moldovenești (ianuarie 1979-ianuarie 1989).
în prima parte a carierei sale din R.S.S. Moldovenească s-a ocupat de combaterea sectanților (Martorii lui Iehova), având destulă experiență în domeniu, acumulată la Cernăuți.
în anul 1958, pe când era locțiitor al președintelui K.G.B. din R.S.S.M., a fost chemat la Moscova, unde i s-a propus să preia funcția de locțiitor al șefului Direcției de anchetă a K.G.B. al U.R.S.S. A refuzat, fiindu-i frică, căci toți șefii și locțiitorii șefului acestei Direcții, de regulă, o sfârșeau cu închisoarea, condamnarea la moarte sau la ani grei de lagăr, pentru „încălcarea legislației socialiste”. După ce a fost presat să ocupe această funcție, G. Volkov s-a adresat după ajutor șefului său de la Chișinău, A. Prokopenko, președintele K.G.B.-ului moldovenesc (1955-1959), care a intervenit la cineva din conducerea de la Kremlin, motivând că G. Volkov îi este necesar la Chișinău.
începând cu 1962, G. Volkov a lucrat în Kazahstan (unde a combătut spionajul anglo-american, executat de coloniștii greci), apoi în Kalinin și Volgograd (avansat aici la gradul de general-maior), unde s-a ocupat de asemenea de contrainformații, revenind în ianuarie 1979 la Chișinău, în postul de președinte al K.G.B.-ului R.S.S.M. Numirea în această funcție, s-a reușit prin fostul său coleg din R.S.S.M., Semeon Țvigun, care devenise locțiitorul lui Iu. Andropov și căruia i-a cerut ajutor pentru transferul la Chișinău. Comparativ cu ceilalți foști președinți ai K.G.B.-ului moldovenesc, Volkov la numirea sa în această funcție, avea o vechime de circa 40 de ani și era considerat cel mai bun specialist în domeniul contrainformațiilor. în R.S.S. Moldovenească, pe care G. Volkov o consideră „a doua Patrie a mea”, a combătut activitățile sioniștilor și „naționaliștilor români”, a „reacțiunii românești”.
Cât a fost la conducerea Securității statului din R.S.S.M., s-a bucurat de o mare autoritate, fiind „un șef cult, loial, cu spiritul diplomației”.
La sfârșitul anilor `80, în legătură cu acutizarea problemelor interetnice, Vladimir Kriucikov, noul președinte al K.G.B. al U.R.S.S., a dispus ca numirea președinților K.G.B.-urilor republicane să se facă din rândul „cadrelor naționale”. în acest context, în aprilie 1989, aflându-se într-o deplasare de serviciu la Moscova, G. Volkov a solicitat să fie trecut la pensie. A propus ca în locul său, la președinția K.G.B.-ului moldovenesc să fie numit unul din cei doi primi-locțiitori ai săi ori Teodor Botnaru. Moscova l-a ales/numit pe Gheorghe Lavranciuc, primul președinte moldovean al K.G.B.-ului R.S.S.M. La 21 aprilie 1989, președintele K.G.B. al U.R.S.S. a semnat ordinul de trecere în rezervă a lui G. Volkov, în legătură cu atingerea vârstei de pensionare.
La solicitarea lui, G. Volkov a fost menținut în organizația de partid a K.G.B.-ului și inclus în evidențele Secției a 10-a arhivă. Acolo, în timpul liber, cerceta dosarele Securității statului, începând cu anul 1924 – anul creării R.A.S.S. Moldovenești, în baza cărora a scris sub pseudonimul de „G. Moiseev” 15 articole în ziarele Sovetskaia Moldavia și Molodioji Moldavii (la rubrica Din arhivele K.G.B.) din Republica Moldova.
În anul 2006, S.I.S. al Republicii Moldova i-a publicat memoriile, sub titlul Взгляд через десятилетия (O privire peste decenii). De menționat că, pe lângă importantul conținut informativ autobiografic, G. Volkov prezintă momente din istoria serviciilor secrete sovietice în teritoriul actual al Republicii Moldova, dar de pe poziții comuniste, sovietice și proruse, ceea ce-i dă lucrării o doză considerabilă de subiectivism. Spre exemplu, autorul consideră Basarabia un teritoriu rusesc, anexat de România în 1918 (care urma să servească drept cap de pod pentru activitățile subversive și de pregătire a războiului împotriva Statului sovietic), iar cekiștii (securiștii) moldoveni (sic!) din R.A.S.S. Moldovenească au luptat pentru a o realipi la Uniunea Sovietică; R.A.S.S.M. în lucrare este numită „Moldova” (sic!); spionii sovietici care au desfășurat activități subversive în Basarabia sunt considerați adevărați „patrioți”; serviciile speciale românești din perioada interbelică se aflau, în opinia autorului, la cheremul spionajului anglo-francez și executau ordinele acestora; în 1992, guvernul Republicii Moldova a desfășurat acțiuni militare împotriva Transnistriei, în urma cărora au murit circa 100 de persoane și numai intervenția Armatei a 14-a ruse în conflictul de pe Nistru și introducerea contingentului rus de pacificare, a temperat spiritele de luptă, etc.







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1172