Pavel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (V)
Data: Thursday, February 09 @ 17:28:06 CET
Topic: Historia oculta


Basarabia sub urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).
Efectivul adus pentru executarea operațiunii, avea deja experiența necesară în tehnica strămutărilor și, neavând vreo legătură cu locuitorii acestor teritorii, putea acționa nemilos împotriva deportaților. 

Efectivul adus pentru executarea operațiunii, avea deja experiența necesară în tehnica strămutărilor și, neavând vreo legătură cu locuitorii acestor teritorii, putea acționa nemilos împotriva deportaților. Implicarea contingentelor aduse în operațiunea de strămutare, excludea în mare parte, actele de răzbunare de după deportare, la adresa colaboratorilor locali ai organelor afacerilor interne și ale securității statului.
Pentru camuflare, unitățile „de ajutorare”, (venite în R.S.S.M. „pentru instrucție și aplicații militare”), au fost cartiruite în taberele militare din Chișinău, Tiraspol, Bolgrad, Ungheni, Bălți, Florești, Moghilev-Podolsk. Vagoanele pentru transportarea deportaților staționau în așteptare pe căile ferate din Odessa și Vinnița (Ucraina).
în Moldova a fost trimis un grup special de lucrători ai Securității statului, constituit prin ordinul general-locotenentului Selivanovski, pentru a supraveghea desfășurarea operațiunii la fața locului. Acțiunile M.A.I. al R.S.S.M. erau coordonate de reprezentanții M.A.I. al U.R.S.S., coloneii Liutîi și Kozlov. Așadar, s-a pregătit o acțiune grandioasă, similară unei operațiuni militare de amploare.
La 28 iunie 1949, când deja totul era gata, Consiliul de Miniștri al R.S.S.M. a adoptat hotărârea strict secretă nr. 506, Cu privire la deportarea (pentru totdeauna – n.a.) din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, foști moșieri și mari comercianți. Deportaților li s-a permis să ia cu ei lucruri personale, bani, haine, încălțăminte, veselă și alte lucruri casnice, micul inventar agricol, o rezervă de alimente, în total 1.500 de kg. de fiecare familie. Averea deportaților lăsată pe loc, urma să fie confiscată de către stat și dată colhozurilor, și persoanelor nevoiașe (conform hotărârii Consiliul de Miniștri al R.S.S.M. din 30 iunie 1949, nr. 883, Cu privire la confiscarea și realizarea averii strămutaților din teritoriul R.S.S. Moldovenești).
La 1 iulie 1949, chestiunea referitoare la operațiunea de deportare a fost examinată la Biroul C.C. al P.C. al R.S.S. Moldovenești, unde s-a decis ca pentru ajutorarea organelor locale de stat și de partid pe timpul operațiunii, să fie trimiși în teritoriu împuterniciți ai C.C. al P.C. și al Consiliului de Miniștri al R.S.S.M., precum și alți reprezentanți ai eșalonului superior de conducere al republicii. în teritoriu, sub pretextul convocării adunărilor de partid, au fost adunați activiștii de partid, unde li s-a spus că vor fi implicați în operațiunea de deportare și li s-au dat instrucțiunile respective.
Cu aceasta, practic, au fost finalizate preparativele operațiunii de deportare pentru totdeauna în regiunile din Extremul Orient ale Uniunii Sovietice (în regiunile Djambul, Aktiubinsk, Cazahstanul de Sud ale R.S.S. Cazahe și în regiunile Altai, Kurgansk, Tiumeni și Tomsk. ale R.S.F.S. Ruse) a mii de basarabeni, fără a li se incrimina vreo vină, fără a fi cercetați și judecați.
Exact la orele 2 noaptea din 6 iulie 1949, s-a ordonat începerea operațiunii. O parte a populației supuse represiunilor a manifestat rezistență, însă fără ca aceasta să aibă un caracter deschis și de masă.
Deportarea s-a executat cu unele dificultăți și din cauza celor ce au pus-o la punct: la stația Ghidighici, eșalonul 97166, la orele 14.00 nu era îmbarcat deloc, deoarece deportații încă nu erau aduși; îmbarcarea în eșalonul 97167 (stația Strășeni) tot nu începuse încă, deoarece lucrătorii M.G.B. nu alcătuise din timp listele familiilor celor deportați; la Revaca oamenii au fost aduși fără pașapoarte, etc.
Pe data de 6 iulie, la ora 15.00, fusese îmbarcate în vagoane 2.116 familii. în aceeași zi, la orele 23.00, nici un eșalon cu deportați nu fusese expediat, ceea ce vorbește despre faptul că, pe întreg teritoriul republicii operațiunea se desfășura cu mari dificultăți. Locțiitorul ministrului afacerilor interne Orlov, a fost nevoit să trimită o telegramă secțiilor raionale ale M.A.I. ca, prin intermediul organelor de partid și de stat sovietice, să asigure în zilele următoare comerțul cu produse alimentare la stațiile de îmbarcare a celor deportați.
Pe data de 7 iulie, la ora 12.00, erau îmbarcate de acum peste 10.088 de familii cu un număr total de 30.106 de persoane. în aceeași zi la stațiile de formare a eșaloanelor au început să fie aduși copiii din familiile a căror părinți s-au ascuns de deportare. Ministrul afacerilor interne a dispus să fie îmbarcați în vagoane doar acei copii fără părinți, care împliniseră vârsta de 16 ani.
Paralel cu desfășurarea operațiunii de deportare, organele teritoriale ale M.A.I. au întreprins măsuri pentru căutarea și reținerea celor ce s-au ascuns de deportare. Ca rezultat, în perioada 6-9 iulie 1949, au fost reținut peste 1.000 de persoane care au fost transmise organelor teritoriale ale M.G.B. și, ulterior, deportate. La 9 iulie, toate eșaloanele fuseseră expediate. Expedierea lor a avut loc în următoarea ordine: la 7 iulie au fost expediate 7 eșaloane, la 8 iulie – 21 de eșaloane și la 9 iulie – 2 eșaloane. M.A.I. primise de la M.G.B. pentru îmbarcare 11.534 de familii, în număr de 34.193 de persoane: 9.039 de bărbați, 13.590 de femei, 11.664 de copii cu vârsta de până la 16 ani. Operațiunea „Sud” se încheiase. Potrivit datelor M.G.B. al R.S.S.M. (raportate imediat după finalizarea strămutării), s-a reușit deportarea a 11.293 de familii, cu un total de 35.050 de persoane (9.745 de bărbați, 13.924 de femei și 11.381 de copii).
Realizarea operațiunii a necesitat un însemnat efort tehnico-uman: 4.069 de camioane (din care 2.653 din regiunea Odessa și Prikarpatie), 1.573 de vagoane de cale ferată (30 de eșaloane), 4.500 de colaboratori operativi (4.000 aduși din alte republici), peste 13.800 de soldați și ofițeri, peste 24.700 de activiști de partid și de stat Și colaboratorii Procuraturii au luat parte la reținerea și arestarea persoanelor care urmau să fie deportate. Procuraturii i-au fost semnalate actele de rezistență ale populației, precum și abuzurile organelor represive, împuternicite cu executarea deportării. Nimeni, niciodată nu a fost tras la răspundere pentru aceste fărădelegi.
La 30 iunie 1949, Consiliul de Miniștri al R.S.S.M., a adoptat hotărârea, Cu privire la confiscarea averii deportaților de pe teritoriul R.S.S. Moldovenești. De subliniat este că, averea confiscată a fost în parte sustrasă sau vândută la prețuri derizorii de către funcționarii de stat și de partid. în asemenea cazuri au fost implicați conducătorii comitetelor raionale de partid și executive ale sovietelor de deputați ai poporului din raioanele Târnova, Chișinău, Bălți, Râșcani, Vadul lui Vodă, Edineț, Căinari, etc., în raionul Vadul lui Vodă, spre exemplu, au fost furate bunuri în valoare de 47.000 de ruble. în aceste acțiuni, de regulă erau antrenați: secretarul comitetului raional de partid, președintele comitetului executiv raional, șeful Securității raionale, șeful organelor afacerilor interne raionale, comisarul militar, etc.
într-un memoriu din 1 august 1949, elaborat cu prilejul finalizării bilanțului operațiunii de deportare de la începutul lunii iulie, semnat de Iosif Mordoveț și adresat șefilor de la Moscova, se menționa că, o parte considerabilă a locuitorilor Moldovei, apreciau negativ deportarea, mulți dintre ei declarând că, sunt dispuși să continue lupta cu Puterea Sovietică. Adică, ostilitatea basarabenilor față de regim nu a reușit să fie înlăturată nici prin deportare. Dimpotrivă, deportările au contribuit la intensificarea luptei de rezistență împotriva regimului totalitar comunist. în „darea de seamă” a M.A.I. pentru trimestrul al III-lea al anului 1949, se menționa că, situația operativă s-a înrăutățit din cauza că, o parte din „chiaburi” și alte „elemente dușmănoase” au trecut în ilegalitate: în raionul Nisporeni erau 216 persoane, în raionul Bravicea – 207, în Kotovsk – 200, în Strășeni – 120 și în Cornești – 157 de persoane.
După o viață zbuciumată, deportații care au supraviețuit, au fost reabilitați doar în anul 1989, când la 10 aprilie, Consiliul de Miniștri al R.S.S.M. a anulat hotărârea Consiliului de Miniștri al R.S.S.M. din 28 iunie 1949, Cu privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, foști moșieri și mari comercianți.
O acțiune similară de deportare (operațiunea „Sever” – din limba rusă „Nord”) a avut loc și în data de 1 aprilie 1951, când au fost deportați din teritoriul R.S.S.M. în Siberia, „participanții activi ai sectei antisovietice a iehoviștilor și familiile lor”.
Operațiunea a început la 1 aprilie 1951, orele 04.00 și s-a încheiat la orele 20.00 din aceiași zi. în rezultatul operațiunii, au fost arestate și deportate în Siberia 724 de familii cu un număr total de 2.617 de persoane, dintre care 808 bărbați, 967 femei și 842 copii. Deportații au fost transportați cu două eșaloane, care în noaptea de 1 spre 2 aprilie au luat calea Siberiei. Deportații au ajuns la destinație (în regiunile Krasnoiarsk, Irkutsk și Tomsk), în zilele de 13 și 14 aprilie 1951. La ridicarea iehoviștilor moldoveni, au participat 546 de colaboratori ai M.G.B., 1.127 de ofițeri, sergenți și soldați din subordinele aceluiași minister, precum și 275 de ofițeri și soldați din subordinele M.A.I. și 750 de persoane din rândul organelor locale de partid și de stat.
în 1952, în urma dispozițiilor prim-secretarului C.C. al P.C.M. (b), Leonid Brejnev, M.A.I. împreună cu M.G.B., au luat măsuri pentru pregătirea unei noi operațiuni de deportare a elementelor „periculoase” din R.S.S.M., fiind vorba de peste 700 de familii de „chiaburi” și iehoviști, care au reușit să scape de deportările din anii 1949 și 1951. După toate preparativele, în septembrie 1952, Brejnev a cerut aprobarea Moscovei pentru deportare. însă i s-a refuzat, pe motiv că situația operativă din republică se ameliorează.
în 11 ani, din 1940 și până în 1951, în R.S.S.M. s-au efectuat trei deportări pe scară largă și zeci de arestări și deportări locale. în 1941, au fost deportate 3.470 de familii ale „elementelor antisovietice” – 22.648 de persoane. în iulie 1949, în cadrul operațiunii „Sud”, au fost deportate, după cum am arătat, 35.000 de persoane. în 1951, în cadrul operațiunii „Nord”, au fost strămutate 723 de familii ale sectanților iehoviști – peste 2.600 de persoane. Astfel, la începutul anilor `50, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. se aflau peste 60.000 de deportați din R.S.S.M.

3.6. Organele de securitate și ale afacerilor interne din R.S.S.M. în timpul procesului de destalinizare.
După moartea lui Stalin din ziua de 5 martie 1953, societatea totalitară sovietică urma să cunoască o oarecare destindere. în timpul lui Stalin ea a atins limitele social-politice, care nu mai puteau fi trecute.
La sfârșitul anilor `30, cel puțin 6 mil. de oameni se aflau în lagăre sau cel puțin 1/10 din bărbații sovietici, după război, se aflau în locurile privațiunii de libertate. Situația lor era grea. Dar începând cu 1948, condițiile de viață din lagăre au început să se îmbunătățească: aprovizionare mai bună cu alimente; primirea unui mic salariu pentru munca prestată; deschiderea de magazine în lagăre; asistență medicală mai calitativă, etc. Tot în 1948, s-a luat decizia izolării deținuților politici de criminalii periculoși, prin internarea primilor în lagăre cu regim „deosebit de sever”. Era o măsură bună pentru ei, căci nu mai trebuiau să trăiască într-o frică permanentă alături de criminalii de drept comun.
Vestea morții lui Stalin, precum și cea privind arestarea lui Beria (învinuit, în special, de „spionaj în favoarea Marii Britanii”), a cutremurat lagărele. în multe din ele au izbucnit răscoale, deținuții nedorind să mai suporte umilirea demnității lor umane. Aproape în toate cazurile, deținuții răsculați au reușit să dezarmeze gărzile de pază ale lagărelor, refuzând apoi să meargă la lucru. Peste tot, erau aproximativ aceleași cerințe ale răsculaților: revizuirea dosarelor în baza cărora au fost acuzați și judecați; îmbunătățirea hranei; reducerea numărului orelor de lucru; dreptul de a scrie scrisori acasă și a se vedea cu rudele; demontarea gratiilor de pe ferestre și uși; încetarea represaliilor; atragerea la răspundere a celor ce au omorât deținuți (sau erau vinovați de moartea acestora); restabilirea legalității și respectarea demnității umane a deținuților.
Lagărele de muncă erau efective și ieftine atâta timp cât deținuții erau loiali. Dacă izbucneau răscoale, atunci lagărele deveneau costisitoare și prezentau un mare pericol pentru securitatea internă a țării, căci puteau contamina de ostilitate antiguvernamentală întreaga societate sovietică.
Criza sistemului lagărelor de muncă, a coincis cu valul de scrisori și demersuri din toate colțurile U.R.S.S., provocat de arestarea șefului serviciilor speciale, L. Beria, în care rudele deținuților solicitau reexaminarea cazurilor celor condamnați. Beria fiind găsit vinovat de „spionaj în favoarea Marii Britanii”, era „dușman al poporului” și în consecință, represiunile le-a efectuat pe nedrept. Procuratura U.R.S.S. a dat curs acestor solicitări și către sfârșitul anului 1955, au fost eliberate din detenție circa 10.000 de persoane. Mai mult, a început procesul de reabilitare a celor supuși represiunilor staliniste, care au fost declarați jertfe ale „perversiunilor legalității”. Mulți au fost reabilitați post-mortem. Cei reabilitați puteau acum să-și revendice proprietățile confiscate de către stat, să ceară reîncadrarea în câmpul muncii și să beneficieze de unele privilegii.
Procuratura a mers la acest pas – a reexaminării cazurilor și reabilitării celor supuși represiunilor staliniste –, din câte se pare, pentru a-și redobândi independența față de serviciile de securitate și a restabili legalitatea. în acest sens, la scurt timp de la moartea lui Beria, a fost lichidată Secția judiciară a M.A.I. și consfătuirile speciale (troicile), care fără prea multe investigații, a dat sentințe în cazul a sute de mii de persoane. Aceasta însemna că, pe viitor, procuratura și judecătoria vor fi scoase de sub controlul serviciilor de securitate, iar dosarele inculpaților vor fi examinate în instanțele de judecată obișnuite.
După moartea lui Stalin toate crimele de pe timpul lui, nu au fost asumate și de noua conducere – de oamenii care au activat pe timpul lui Stalin și care erau tot atât de implicați în gravele acțiuni staliniste îndreptate împotriva propriilor cetățeni. Noua autoritate de la Kremlin era gata să le demaște, trecându-le exclusiv pe seama lui Stalin. Dar nu știa până unde se putea merge în a i se spune poporului adevărul despre represiuni, ca să nu fie prea grav și să nu fie chiar cei ce demascau, înghițiți de valul demascărilor.
într-o ședință închisă de după Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (14-25 februarie 1956), N. Hrușciov (ajuns la conducerea U.R.S.S. în data de 7 septembrie 1953) a prezentat un raport secret despre crimele politice, pentru care l-a învinuit doar pe Stalin și pe șefii serviciilor speciale. Dezbaterile asupra raportului au fost interzise. De asemenea, interzisă a fost și publicarea lui în presa sovietică. însă, aceasta nu a împiedicat cetățeanul sovietic și mai ales mass-media străină să afle despre ce s-a vorbit cu ușile închise la acea ședință. Discursul lui Hrușciov a produs o adevărată revoluție în mentalitatea omului sovietic și a dus, în general, la liberalizarea vieții social-politice.
Organele de securitate, direct implicate în executarea represiunilor politice, erau asociate cu trecutul și disprețuite de opinia publică. Șeful securității moldovenești era acuzat de „arestări și represalii neîntemeiate, nelegitime”, de executarea deportărilor în masă. Toate acțiunile guvernării se concentrau spre căutarea „țapilor ispășitori”, care să răspundă pentru represiunile din timpul regimului comunist-stalinist. Trebuia jertfită o parte din cei care au organizat și executat represiunile, pentru a salva imaginea aceluiași regim criminal (puțin liberalizat) care continua să rămână la guvernare. Iar opinia publică sovietică, pe bună dreptate, își manifesta ostilitatea și disprețul față de serviciile de securitate, care, cu atribuții nelimitate, au fost executorii principali ai represiunii.
Valul destalinizării a cuprins toate instituțiile și pe funcționarii acestora: instituțiile erau reorganizate, iar staliniștii epurați. în timpul reorganizărilor, când instituțiile mari erau divizate, la 8 februarie 1954, prin decizia Prezidiului C.C. al P.C.U.S, din cadrul M.A.I. au fost scoase organele securității statului. Această măsură s-a luat și în urma motivării prezentate de ministrul afacerilor interne al U.R.S.S., S. N. Kruglov: M.A.I. „...nu este în stare să asigure la nivelul cuvenit lucrul operativ de agentură, având în vedere misiunile trasate spionajului sovietic de către Comitetul Central al P.C.U.S. și Guvernul sovietic”. Kruglov propunea ca direcțiile și secțiile de informații și securitate a statului (16 din cele 40 de structuri existente în cadrul ministerului) să formeze o instituție separată – un comitet pentru chestiunile de securitate a statului de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. (este de remarcat că, după reorganizare, M.A.I. a rămas cu 20 de direcții și secții).
Această reorganizare, în viziunea lui Kruglov, trebuia să ducă și la reducerea efectivului operativ cu 20% (15.956 de persoane), care să aibă ca rezultat economisirea anuală a 346 mil. de ruble. Dar în total, cu reducerea efectivului M.A.I. (cu 8.839 de persoane), reorganizarea trebuia să ducă la o economie anuală de 860 mil. ruble. Astfel, reieșind din datele de mai sus, putem conchide că în luna februarie 1954, efectivul organelor de securitate a statului (fără cel al trupelor de grăniceri), era de aproximativ 80.000 de oameni.
în urma acestor propuneri, la 13 martie 1954, prin hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., organele securității statului au format Comitetul Securității Statului (K.G.B. – Комитет Государственной Безопасности) de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. (în realitate, erau subordonate C.C. al P.C.U.S.). La conducerea K.G.B.-ului U.R.S.S. a fost numit general-colonelul I. A. Serov, iar la conducerea celui din R.S.S.M. – I. Mordoveț.
Totodată, s-au întreprins măsuri de a institui principiul de „dirijare colegială” în cadrul organelor afacerilor interne și ale securității statului. La 31 ianuarie 1955, Consiliul de Miniștri al R.S.S. Moldovenești a instituit Colegiul M.A.I., care urma să contribuie la îmbinarea eficientă a discuției colegiale vizând problemele organelor afacerilor interne și responsabilității personale a ministrului pentru realizarea activităților necesare.
A fost instituit și Colegiul K.G.B., care era un organ independent, aflat în subordinele și sub controlul Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. și al C.C. al P.C.U.S. în cazul apariției unor subiecte discutabile și dacă președintele K.G.B. rămânea în minoritate, atunci aceste chestiuni erau discutate la Colegiul K.G.B.
Colegii au fost înființate și în cadrul K.G.B. de pe lângă Consiliile de Miniștri ale republicilor unionale și autonome, precum și în cadrul direcțiilor ținutale și regionale ale K.G.B. Ele limitau posibilitățile conducătorulor organelor K.G.B. de a lua de sinestătător decizii importante în privința activității de serviciu, activității operative și în problema cadrelor. Inițial, Colegiul K.G.B. s-a numit Instituția membrilor Comitetului securității statului (înființat la 13 martie 1954), deoarece în denumirea de Comitetul securității statului (K.G.B.), deja era prezentă ideea „coordonării colegiale”. Atotputernicia serviciilor speciale din trecut a scăzut considerabil. Acum K.G.B.-ul nu mai era controlat de o singură persoană, ci de un grup de înalți demnitari de partid și era condus nu de persoane care au activat în organele de securitate, dar în structurile comsomolului sau ale partidului. Era tendința de a subordona cât mai mult serviciile speciale partidului și de a obține de la ele, cel puțin la suprafață, respectarea cadrului legal. Dar acest respect al legalității, va crea mai târziu mari dificultăți pentru sistemul politic sovietic în lupta cu disidența. Misiunile de bază ale noii structuri de securitate erau: desfășurarea activităților informative în statele capitaliste; lupta contra spionajului, diversiunii, terorismului și altor activități de subminare, desfășurate de serviciile de informații străine în teritoriul U.R.S.S.; lupta cu activitățile inamice ale diverselor elemente antisovietice în interiorul U.R.S.S.; activități contrainformative în cadrul Armatei sovietice, a Flotei maritime militare, Forțelor militare aeriene, trupelor de grăniceri și trupelor M.A.I.; activități contrainformative la obiectivele speciale și cu o importanță deosebită din industrie și transport; organizarea acțiunii de cifrare și descifrare; organizarea și asigurarea comunicațiilor guvernamentale; paza și protecția demnitarilor de partid și de stat; paza frontierei de stat; organizarea activității de contrainformații radio. La începutul anilor `60, odată cu aprobarea noilor Coduri penal și procesual-penal, în competența organelor K.G.B. au fost incluse 15 componente ale crimelor de stat deosebit de grave, inclusiv: trădarea Patriei, spionaj, divulgarea secretelor de stat și pierderea documentelor care conțin secrete de stat, terorism, diversiune, prejudiciere, trecerea frauduloasă a frontierei de stat, contrabandă, operațiuni valutare ilegale, agitație și propagandă antisovietică, activitate organizată antisovietică.
Structura K.G.B.-ului care a fost aprobată la 18 martie 1954, includea: Direcția I-a Generală (informații externe); Direcția a II-a Generală (contrainformații); Direcția a III-a Generală (contrainformații militare); Direcția a VIII-a Generală (cifrare-desciftate, criptografie); Direcția a IV-a (lupta cu ilegalitatea antisovietică, formațiunile naționaliste și elementele dușmănoase; Direcția a V-a (lucru contrainformativ la obiectivele deosebit de importante; Direcția a VI-a (contrainformații în transport); Direcția a VII-a (filaj și supraveghere externă); Direcția a IX-a (paza și protecția demnitarilor de partid și de stat); Direcția a X-a (direcția comendantului Kremlinului moscovit); Direcția cadre; Direcția de urmărire; Secția specială 1 contrainformații în industria atomică; Secția specială 2 aplicarea tehnicii operative; Secția specială 3 documente; Secția specială 4 contrainformații radio; Secția specială 5 tehnică operativă; Secția „S” comunicații guvernamentale; Secția arhivă și evidență; Secția penitenciare; Direcția logistică; Secția planificare și finanțe; Contabilitate; Secția mobilizare; Direcția instituțiilor de învățământ; Secretariat; Secția inspectare; Grupul consilierilor de pe lângă președintele K.G.B. La 2 aprilie 1957, din subordinele M.A.I. în cele ale K.G.B., au fost trecute trupele de grăniceri, pentru care s-a înființat Direcția Generală a trupelor de grăniceri.
Hrușciov a înlocuit mai multe cadre de partid din structurile regionale și republicane. Acestea dispuneau acum de o putere mai mare ca în trecut, iar serviciile de securitate nu-i mai controlau; de această dată serviciile de securitate erau sub controlul lor.
La un an de la arestarea lui Beria (26 iunie 1953), la întrunirea unională a funcționarilor K.G.B. din iunie 1954, printre sarcinile stabilite pentru organele de securitate, prim-secretarul C.C. al P.C.U.S., N. Hrușciov, a evidențiat-o pe următoarea: „în cel mai scurt timp, a lichida urmările activității dușmănoase a lui Beria și a realiza transformarea organelor securității statului într-o armă ascuțită, îndreptată împotriva dușmanilor reali ai statului nostru socialist și nu împotriva oamenilor cinstiți”, (declarație făcută în urma constatării mai multor ilegalități comise de colaboratorii M.A.I.-M.G.B. în perioada 1946-1963).
Era în plină desfășurare activitatea de verificare a efectivului organelor K.G.B., cu scopul depistării celor care au încălcat cadrul legal în timpul activității din trecut. încălcările de regulă erau descoperite în urma revizuirii dosarelor penale, care se făcea la solicitarea cetățenilor, în scopul reabilitării.
Ca rezultat, potrivit președintelui K.G.B. al Uniunii Sovietice, I. A. Serov, din momentul formării K.G.B. (1954) și până în anul 1957, din cadrul Securității sovietice au fost concediate peste 18.000 de persoane, inclusiv „peste 2.300 de colaboratori, pentru încălcarea legalității socialiste, abuz în serviciu și erori în serviciu. Circa 200 de persoane au fost concediate din aparatul central al K.G.B., la 40 li s-a retras gradul militar de general”.
Nici aflarea în funcție a lui Mordoveț – „persoană din garda veche” –, nu a mai durat mult. Noul prim-secretar al C.C. al P.C.M., Zinovii Serdiuk (1954-1961), rudă cu Hrușciov, considera că severitatea și duritatea lui Mordoveț țin de trecut și frânează reformele hrușcioviste. Mai mult, Mordoveț în dese rânduri și-a manifestat nemulțumirea față de destinderea hrușciovistă, considerând că, după moartea lui Stalin, s-a instituit o situație de „delăsare și dezordine”. Mordoveț era văzut ca un om al trecutului, cu implicații în represiunile de masă, care acum erau dezaprobate. Ca rezultat, în 1955, a fost concediat din K.G.B. și trecut în rezervă.
în locul lui Mordoveț a fost numit Andrei Prokopenko, care a deținut această funcție până în anul 1959. Intențiile ministrului afacerilor interne, S. N. Kruglov, de a obține, în urma scoaterii din cadrul M.A.I. a organelor de securitate a statului (și formarea K.G.B.), o reducere a cheltuielilor, prin reducerea efectivului, a reușit. în 1957, președintele K.G.B., Serov, informa că, în perioada 1954-1957, efectivul K.G.B. a fost redus cu peste 50%. în contextul reorganizărilor inițiate, N. Hrușciov declara cu satisfacție în februarie 1959 că, „Noi... organele securității statului nostru le-am redus substanțial și intenționăm să le mai reducem”.
în aprilie 1959, noul președinte al K.G.B., A. N. Șelepin (1958-1961), continuând vechea politică, a mai redus din efectivul lucrătorilor operativi 3.200 de unități și 8.500 de alți funcționari și lucrători. Desigur că, aceste reduceri au avut un efect negativ asupra K.G.B., a scăzut încrederea funcționarilor în ziua de mâine, iar climatul moral-psihologic, în general, era defavorabil unei activități eficiente. în cuvântarea ținută la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S. din octombrie 1961, A. Șelepin a subliniat că, reformarea organelor de securitate a statului s-a încheiat: „Organele securității statului sunt reorganizate, reduse substanțial, scutite de funcțiile care nu le sunt firești, curățite de elementele carieriste. Toată activitatea organelor K.G.B. decurge acum sub controlul permanent al partidului și guvernului, se bazează pe încrederea totală a cetățeanului sovietic, pe respectarea drepturilor și demnității lui... Organele securității statului – nu mai sunt o sperietoare, așa cu au încercat să le transforme în trecutul neîndepărtat dușmanii – Beria și acoliții lui, dar sunt organe politice populare adevărate ale partidului nostru, în sensul direct al cuvântului”.
După reorganizarea din martie 1954, la conducerea M.A.I. a fost numit Piotr Kulik (1954-1956). Acesta nu s-a aflat mult timp în această funcție, deoarece în contextul campaniei de destalinizare și mai ales a procesului de reabilitare a victimelor represiunilor, i s-a imputat implicarea în executarea represiunilor și o astfel de persoană nu-și avea locul în coordonarea acestor procese. în 1956, a fost concediat din funcție.
Demiterea ministrului de interne s-a făcut pe fondul promovării unor reforme în domeniul administrației publice, dar care vizau și organele M.A.I. La 25 octombrie 1956, a fost adoptată Hotărârea Consiliului de Miniștri din U.R.S.S., care prevedea instituirea principiului dublei subordonări a organelor afacerilor interne – M.A.I., pe de o parte, și autorității civile locale, pe de altă parte.
Structurile M.A.I. din raioane, orașe, orășele și comune, au devenit componente ale organelor publice locale și plasate sub controlul acestora. Organele afacerilor interne se subordonau atât aparatului central al M.A.I., cât și autorității civile locale. în istoriografia sovietică se afirma că, grație principiului „dublei subordonări”, în activitatea organelor afacerilor interne s-a ajuns la o echilibrare optimă între centralizare și descentralizare, s-a conturat un sistem de control al organelor abilitate cu aplicarea legii de către autoritățile publice civile.
Noul ministru al afacerilor interne a fost numit Moisei Romanov (1956-1961). Deși era funcționar de partid și anterior nu avusese nici o legătură cu organele afacerilor interne, a reușit să efectueze mai multe reforme. în anii 1957-1958, a desecretizat un stoc însemnat de documente de arhivă din perioada postbelică. Tot atunci, arhivele au fost scoase din sistemul M.A.I. și li s-a construit un imobil, în care actualmente se află Arhiva Națională a Republicii Moldova, cu condiții adecvate păstrării documentelor.
Sfârșitul regimului stalinist l-a adus la conducerea Procuraturii R.S.S. Moldovenești pe Achim Cazanir (1953-1970). Atunci, criminalitatea a cunoscut cele mai scăzute cote din toată perioada sovietică: în 1953, au fost înregistrate peste 6.000 de crime, numărul cărora în 1954-1956 a crescut la 7.000-7.500. Furturile de apartamente și actele de banditism, au fost înlocuite de „sustrageri din proprietatea socialistă”, în special din averea colhoznică. începând cu anul 1956, s-a înregistrat o creștere a crimelor deosebit de grave.

Capitolul IV: Activitățile K.G.B.-M.A.I. din perioada destinderii hrușcioviste și a stagnării brejneviste.
4.1. Organele de securitate și ale afacerilor interne din R.S.S. Moldovenești în anii `60-`70.
Procesul de destalinizare a dus după sine diminuarea rolului serviciilor de securitate în societatea sovietică, fiind subordonate organelor de stat și de partid (Consiliului de Miniștri și C.C. al P.C.U.S.). în republicile unionale, ponderea lor la nivelul conducerii, de asemenea scăzu-se. Dar rămâneau tot atât de temute pentru cetățeanul de rând, căci de la „era Stalin” nu trecuse mult timp și erau vii în memoria tuturor represiunile acelor ani. Acum, represiunea a scăzut din intensitate, dar nu a încetat, misiunile organelor speciale, în mare măsură, rămânând aceleași.
La conducerea K.G.B.-ului R.S.S.M. a fost numit Ivan Savcenko (1959-1967), venit în locul lui Andrei Prokopenko, care nu a știut să prevină și să anihileze manifestările ostile ale locuitorilor din Răciula, din iulie 1959, nemulțumiți de închiderea mănăstirii din localitate.
Numirea noului șef al Securității a fost precedată de adoptarea la 23 decembrie 1958, de către Prezidiul C.C. al P.C.U.S., a legii Cu privire la K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S., intrată în vigoare în baza hotărârii Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. din 9 ianuarie 1959. Era primul act normativ din istoria organelor sovietice ale securității statului, care stabilea atribuțiile serviciilor secrete (fiind restrânse drepturile și extinse obligațiile). Era subliniat faptul că, organele securității statului „...sunt organe politice, care realizează misiunile Partidului Comunist și ale guvernului (sovietic – n.a.) pentru apărarea statului socialist de atentatele inamicilor externi și interni, precum și pentru apărarea frontierelor de stat ale U.R.S.S. Ele sunt chemate să supravegheze cu vigilență acțiunile secrete ale dușmanilor Statului sovietic, să descopere intențiile lor, să contracareze activitățile criminale ale spionajelor imperialiste împotriva Statului sovietic... Comitetul securității statului lucrează sub conducerea și controlul nemijlocit al Comitetului central al P.C.U.S.”.
în privința funcționarilor organelor securității statului, legea prevedea că, „Lucrătorii organelor securității statului trebuie să fie educați în spiritul luptei necruțătoare cu dușmanii Patriei noastre, a capacității de prevenire a crimelor, a îndeplinirii datoriei sale de serviciu, fără a-și cruța forțele sale, dând dovadă de hotărâre și inițiativă. în organele securității statului nu trebuie să fie loc pentru carieriști, lingușitori și cei ce-și menajează situația”. Conducătorii și organizațiile de partid din K.G.B., urmau să-și educe colaboratorii „...în spiritul principialității de partid, a devotamentului necondiționat față de Partidul comunist și Patria socialistă, în spiritul vigilenței, a atitudinii conștiincioase față de cauză și a respectului strict a legalității socialiste”.
într-un articol al legii se spunea că, „Organele securității statului sunt obligate să întreprindă nemijlocit și prin organizațiile respective, măsuri cu caracter preventiv în privința acelor cetățeni sovietici, care comit acțiuni politice incorecte din cauza insuficientei lor maturități politice. Supravegherea anchetelor desfășurate în cadrul organelor de securitate a statului se efectuează de procurorul general al U.R.S.S. și procurorii subordonați lui, în conformitate cu Legea cu privire la controlul executat de instituția procuraturii în U.R.S.S.”.
în lege nu au fost incluse propunerile de reorganizare a Districtului de grăniceri Moldova (condus mulți ani de generalul Kazakevici), făcute mai înaintate, în perioada lui I. Mordoveț. însă, trupele de grăniceri au format o direcție specială, subordonată Direcției generale a trupelor de grăniceri de pe lângă K.G.B.-ul U.R.S.S. Legea, bazată pe principiul centralismului, a fost în vigoare până la 16 mai 1991, când a fost aprobată prima lege, Cu privire la organele securității statului din U.R.S.S.
Potrivit tradiției formate, încadrarea în organele securității statului avea loc în urma recomandărilor venite de la organizațiile de partid sau comsomol a întreprinderilor, unităților militare, instituțiilor de învățământ superior, etc. și a studierii și verificării minuțioase a candidatului ori pe linie de partid, adică prin transferul funcționarilor de partid în posturi de conducere din structurile K.G.B., după o pregătire respectivă de scurtă durată. Din anul 1954, pregătirea cadrelor necesare se făcea la Școala Superioară a K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al Uniunii Sovietice, unde, după trei ani de pregătire, absolvenții obțineau studii universitare.
Ivan Savcenko, în calitate de fost funcționar de partid, a avut misiunea neoficială de a consolida influența partidului în K.G.B. în cadrul instituției au fost stabilite noi cerințe pentru angajare în serviciu, fiind selecționate doar persoanele cu studii superioare. Tot mai mult erau atrase elementele autohtone.
în anul 1960, a avut loc și reorganizarea M.A.I., stabilindu-i-se ca o competență de bază asigurarea ordinii publice. Această competență a determinat și schimbarea, până în anul 1966, a denumirii ministerului în Ministerul Ocrotirii Ordinii Publice. în 1961, noul ministru al afacerilor interne a devenit Nikolai Bradulov (1961-1985).
Cu toate că, cei mai aprigi staliniști au fost învinși în anul 1957 (în urma campaniei de destaliniazre), erau foarte mulți lideri de partid care considerau că, politica de destindere a lui N. Hrușciov a mers prea departe și începe să pună în pericol „rolul conducător al partidului”. Militarii erau nemulțumiți de reducerea cheltuielilor pentru apărare și au înțeles, după criza cubaneză (1962), că Hrușciov nu este în stare să ducă o politică adecvată în domeniul militaro-strategic. Intelectualitatea dorea o libertate și mai mare, iar populația era nemulțumită de creșterea prețurilor la alimente care s-a înregistrat pe timpul lui Hrușciov. Se apropia sfârșitul perioadei hrușcioviste, care a și avut loc la 14 octombrie 1964. După „debarcarea” lui N. Hrușciov de la conducerea Uniunii Sovietice, a avut de suferit și I. Savcenko, considerat a fi „hrușciovist”, iar în martie 1967 a fost demis din funcție. în locul lui a fost numit Piotr Civertko (1967-1975), care a deținut această funcție în faimoasa perioadă, când la președinția K.G.B.-ului U.R.S.S. venise Iurii Vladimirovici Andropov (1967-1982). Locțiitorul lui Civertko era Ivan Ceban, fost ajutor pentru personal al președintelui K.G.B. pe timpul lui Savcenko, și în anii 1970-1986 – procuror al R.S.S.M. (din 1992 – colonel de securitate).
în perioada lui Civertko, care a durat 15 ani de zile, organele securității statului și-au consolidat și lărgit substanțial controlul asupra tuturor sferelor vieții sociale și de stat. De bază rămânea lupta cu mișcarea de disidență, precum și, supravegherea și controlul activității organelor de securitate din statele lagărului socialist. în general, Andropov făcea parte din tabăra celor care susțineau luarea măsurilor drastice față de statele lagărului socialist, care tindeau să ducă o politică internă și externă independentă de cea a Kremlinului. în 1956, era ambasador al U.R.S.S. la Budapesta și s-a implicat activ în anihilarea procesului de democratizate din Ungaria, care ar fi fatal pentru orice regim comunist. în 1968, a contribuit la intervenția în Cehoslovacia, iar în 1979, la introducerea trupelor sovietice în Afganistan. în 1980, insista asupra unei acțiuni militare și împotriva Poloniei.
După instalarea în postul de președinte al K.G.B.-ului U.R.S.S., Iurii Andropov a promovat ideea instituirii unui regim polițienesc, care să disciplineze întreaga țară. Pentru aceasta, vedea necesară înlocuirea temeliei pe care se afla regimul, adică, pe locul Partidului Comunist trebuia să vină structurile de securitate. Și a reușit, în mare parte, să-și realizeze visul. în aprilie 1967 (la o lună de la preluarea postului de președinte al K.G.B.), Andropov era deja candidat în Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S. (în premieră, după L. Beria, un șef al poliției secrete ajunsese la un nivel cu cei din conducerea supremă a U.R.S.S.). Iar în anul 1977, în noua Constituție a U.R.S.S., titulatura de K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S., a fost înlocuită cu una mai simplă, dar care, vrând-nevrând, îi ridica statutul Comitetului – K.G.B. al U.R.S.S. Practic, K.G.B.-ul nu se mai subordona nimănui și de nimeni nu mai era controlat. Din contra, el începea să-i controleze pe toți. Anume de la Andropov încoace, structurile de securitate au preluat conducerea în U.R.S.S. Pe timpul președinției lui Civertko, a fost stabilită organigrama K.G.B.-ului U.R.S.S., care cu mici schimbări, a rămas aceiași până la prăbușirea Uniunii Sovietice. Pe lângă secțiile personal, logistică, secretariat și altele similare, K.G.B.-ul era format din: Direcția Generală 1-a informații (în republici erau secții); Direcția Generală a 2-a securitate internă și contrainformații; Direcția Generală a trupelor de grăniceri; Direcția a 3-a contrainformații militare; Direcția a 4-a transport; Direcția a 5-a politică și pentru problemele ideologice; Direcția a 6-a contrainformații economice și securitate industrială (inclusiv la întreprinderile militare); Direcția a 7-a filaj; Direcția Generală a 8-a comunicații și cifru; Direcția a 9-a paza și protecția înalților demnitari de stat; Direcția tehnico-operativă; Direcția a 10-a arhivă; Direcția a 12-a interceptarea convorbirilor telefonice și a altor convorbiri; Direcția a 15-a paza obiectivelor de stat și cu destinație specială; Direcția a 16-a interceptări radio și spionaj electronic; Direcția construcția obiectivelor militare. Direcțiile 11, 13 și 14 nu existau. în cadrul K.G.B. mai erau secții și servicii, precum: secția de anchetă, comunicații guvernamentale, școala superioară a K.G.B., secția a 6-a (interceptarea și cenzurarea corespondenței), secția a 12-a (ascultarea convorbirilor).
Direcția Generală de informații (spionaj extern) era alcătuită din: Direcția „R” (planificare operativă și analiză), Direcția „K” (contrainformații), Direcția „S” (ilegalii), Direcția „T” (spionaj tehnico-științific), Direcția informații ale spionajului (analiză și evaluare), Direcția „RT” (operațiuni pe teritoriul U.R.S.S.), Direcția „OT” (tehnico-operativă), Direcția „I” (serviciul computere), Serviciul „A” (dezinformare și operațiuni speciale), Serviciul „R” (comunicații radio), Serviciul cifru, Direcție spionaj electronic. Existau și 17 secții: 1. S.U.A. și Canada; 2. America Latină; 3. Marea Britanie, Australia, Africa, Noua Zeelandă, Țările Scandinave; 4. Germania de Est, Germania de Vest, Austria; 5. Statele Benelux, Franța, Spania, Portugalia, Elveția, Grecia, Italia, Iugoslavia, Albania, România; 6. China, Vietnam, Laos, Cambogia, Coreea de Nord; 7. Thailanda, Indonezia, Japonia Malaysia; Singapore, Filipine; 8. Statele nearabe ale Orientului Apropiat, inclusiv Afganistan, Iran, Israel, Turcia; 9. Statele anglofone ale Africii; 10. Statele francofone ale Africii; 11. Relații cu statele socialiste; 12. Registratura și arhiva; 13. Interceptare electronică și operațiuni împotriva serviciilor cifru ale statelor occidentale; 14. India, Sri Lanka, Pakistan, Nepal, Bangladeș, Birma; 15. Statele arabe ale Orientului Apropiat, inclusiv Egiptul; 16. Emigrația; 17. Relații cu statele în curs de dezvoltare.
La 17 iulie 1967, la propunerea K.G.B., C.C. al P.C.U.S. a adoptat hotărârea privind înființarea în cadrul Comitetului a Direcției a 5-a pentru lupta cu diversiunile ideologice, activitatea căreia urma să fie coordonată la nivelul conducerii, de către prim-locțiitorul președintelui K.G.B., S. K. Țvigun.
în expunerea de motive, din 3 iulie 1967, pentru înființarea acestei Direcții, Iu. Andropov menționa: „Materialele existente în Comitetul securității statului mărturisesc despre faptul că, forțele reacționare a lagărului imperialist, conduse de cercurile conducătoare ale S.U.A., în permanență își intensifică eforturile în planul activizării acțiunilor distructive împotriva Uniunii Sovietice.
În acest sens, unul din elementele importante ale întregului sistem de luptă cu comunismul îl consideră a fi războiul psihologic...
Operațiunile plănuite pe frontul ideologic, inamicul tinde să le realizeze în apropierea nemijlocită a teritoriului U.R.S.S., fixând ca scop nu numai dezagregarea ideologică a societății sovietice, dar și crearea condițiilor pentru procurarea la noi în țară a surselor de obținere a informațiilor politice.
în anii 1965-1966, într-un șir de republici, de către organele securității statului au fost descoperite circa 50 de grupuri naționaliste, în care intrau peste 500 de oameni. în Moscova, Leningrad și încă în alte câteva localități, au fost descoperite grupuri antisovietice, membrii cărora în așa numitele programe de activitate, declarau ideea restaurării trecutului politic...
Sub influența ideologiei străine pentru noi, la o parte a cetățenilor sovietici nematurizați politic, în special din rândul intelectualității și a tineretului, se formează atitudini apolitice și nihiliste, de care se pot folosi nu numai elementele antisovietice, dar și guralivii și demagogii politici, împingând acești oameni spre acțiuni politice ostile...”.
Sarcinile acestei Direcții a V-a, urmau să fie: 1. organizarea activității de identificare și investigare a proceselor, care ar putea fi utilizate de inamic în scopurile diversiunii ideologice; 2. identificarea și combaterea activităților dușmănoase a elementelor antisovietice, naționaliste și bisericesc-sectante, precum și contracararea dezordinii în masă; 3. combaterea în colaborare cu structurile informative, a activității centrelor ideologice ale inamicului, a organizațiilor antisovietice de emigranți și naționaliste din străinătate; 4. organizarea acțiunii contrainformative în mediul studenților străini, care își fac studiile în U.R.S.S., precum și în sânul delegațiilor și colectivelor străine, venite în U.R.S.S. pe linia Ministerului culturii și organizațiilor de creație.
în „propunerea” lui Iu. Andropov, de a înființa această direcție, adresată Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., se mai spunea despre necesitatea măririi efectivului K.G.B.: dacă în martie 1954, în organele contrainformative ale K.G.B. erau 25.375 de colaboratori, atunci în iunie 1967, numărul lor era de 14.263 de persoane. Era solicitată creșterea efectivului K.G.B. cu 2.250 de unități, inclusiv cu 1.750 de ofițeri și 500 de angajați civili.
Potrivit ordinului nr. 0096 din 27 iulie 1967, statele de organizare ale nou createi Direcții a V-a, au prevăzut 201 de unități.
Inițial, în cadrul Direcției a 5-a au fost 6 secții, cu următoarele funcții: 1) Secția 1-a – activitate acotrainformativă în domeniul schimburilor culturale, cercetarea (supravegherea) străinilor, activitate pe linia uniunilor de creație, a institutelor de știință și cercetare, a instituțiilor culturale și medicale; 2) Secția a 2-a – planificarea și realizarea activităților contrainformative în colaborare cu Direcția Generală 1 – informații, împotriva centrelor diversiunilor ideologice a statelor imperialiste, combaterea activității N.T.S. (organizația antisovietică Uniunea Populară a Muncii – Народно-трудовой союз), a elementelor naționaliste și șoviniste; 3) Secția a 3-a – activitate contrainformativă pe linia schimbului de studenți, contracararea activității dușmănoase în rândul tineretului studios și a corpului profesoral-didactic; 4) Secția a 4-a – activitate contrainformativă în mediul elementelor religioase, sioniste și sectante împotriva, și împotriva centrelor religioase din străinătate; 5) Secția a 5-a – ajutor practic pentru organele locale ale K.G.B. în prevenirea manifestărilor antisociale în masă; căutarea autorilor documentelor antisovietice anonime și a foilor volante; verificarea semnalelor venite privind terorismul; 6) Secția a 6-a – sintetizarea și analiza datelor referitoare la activitatea inamicului în direcția realizării diversiunilor ideologice, elaborarea planurilor de perspectivă și lucru informativ. în afara acestor secții, Direcției a 5-a dispunea de secretariat, secția finanțe, grupul cadre și grupul lucrului de mobilizare. în august 1969, a fost înființată Secția a 7-a a Direcției a 5-a, care a preluat sarcinile Secției a 5-a de identificare a autorilor anonimi ai materialelor scrise antisovietice, în primul rând a autorilor materialelor ce conțineau amenințări cu caracter terorist, precum și desfășurarea activităților operative de prevenire a activității dușmănoase a persoanelor cu intenții teriroste.
în iunie 1973, a fost înființată și Secția a 8-a a Direcției a 5-a, care urma să se ocupe de lupta contra activității subversive a centrelor sioniste din străinătate. Iar în anul următor a fost creată Secția a 9-a, vizând activitatea grupărilor antisovietice, care aveau legături cu centrele de diversiune ideologică din străinătate și Secția a 10-a, care împreună cu Direcția Generală 1-a informații, trebuia să se ocupe de penetrarea și aflarea planurilor de activitate a serviciilor secrete străine și a centrelor ideologice, în vederea paralizării activității lor în domeniul ideologiei antisovietice.
în luna iunie 1977, în preajma Jocurilor Olimpice de la Moscova (1980), a fost înființată și Secția a 11-a a Direcției a 5-a, care urma să se ocupe de activități operativ-informative menite să contracareze acțiunile ideologice ale inamicului și a elementelor dușmănoase. Secția colabora foarte strâns cu Secția seminală 11, din cadrul Direcției Generale a 2-a contrainformații, care se ocupa și de lupta cu terorismul internațional.
Secția a 12- a Direcției a 5-a avea misiunea de a asigura desfășurarea în bune condiții a diverselor manifestații publice, cu participarea maselor largi ale populației – festivasluri, iarmaroace, concerte, etc.
În februarie 1982, a fost înființată Secția a 13-a, pentru depistarea și contracararea „proceselor negative, care ar avea tendințe de a se transforma în manifestări politice dușmănoase”, precum și pentru cercetarea formațiunilor de tineret „nesănătoase” – oculte, profasciste, de rockeri, microbiști, etc.
Secția a 14-a se ocupa de contracararea acțiunilor diversiunii ideologice, îndreptate spre mediul jurnaliștilor, a colaboratorilor mijloacelor de informare în masă, a organizațiilor social-politice.
Odată cu creșterea numărului secțiilor Direcției a 5-a, a crescut și numărul efectivului ei: în anul 1982 era de 424 de persoane. însă, totalul celor care lucrau pentru Direcția a 5-a era mult mai mare – de 2.500 de colaboratori. în mediu, într-o Direcție regională (oblasti) 5, erau încadrate 10 persoane, dispunând de un aparat de agentură format din circa 200 de agenți.
Direcția a 5-a era foarte importantă pentru conducerea sovietică, căci se ocupa de un domeniu de unde venea pericolul cel mai mare pentru regimul comunist. Iurii Andropov, în acest sens, îl cita într-un discurs de-al său pe un colaborator al serviciului secret american, care ar fi spus: „Noi nu suntem în stare să cucerim Kremlinul, dar noi putem educa lumea de acolo, care poate face acest lucru ori să pregătească condițiile, în care aceasta va fi posibil”. O altă direcție – Direcția a 15-a – deosebit de importantă în momentele critice pentru țară, a luat ființă la 13 martie 1969. Misiunea ei de bază era: „asigurarea posibilității permanente de primire imediată a adăpostiților (a membrilor conducerii sovietice – n.a.) în punctele (obiectivele) protejate și crearea condițiilor necesare pentru desfășurarea activității normale în perioada dificilă”.
în același an, la 26 noiembrie 1969, a fost înființat și Biroul de legătură a K.G.B. cu editurile și alte mijloace de informare în masă, cunoscut sub denumirea de „Biroul de presă a K.G.B.”, transformat în 1991, în Centrul de relații publice, cu mai multe funcții de data asta și cu alte metode și forme de lucru.
Pentru a vedea care erau rezultate obținute de K.G.B. al U.R.S.S. într-un an de zile de activitate, vom apela la datele prezentate în „darea de seamă” pentru anul 1967, semnată de Iu. Andropov. Așadar, în anul 1967, rezidențele K.G.B. au primit 25.645 de materiale informative și 7.290 de materiale obținute în baza schimbului de informații cu serviciile secrete ale statelor socialiste (în special, cu cele din R.D. Germană, Cehoslovacia și Polonia). în baza informațiilor procurate de Direcția Generală 1-a informații, au fost expediate C.C. al P.C.U.S. 4.260 de materiale informative, la secțiile P.C.U.S. alte 4.728, la Ministerul Afacerilor Externe – 4.832, la Ministerul Apărării și G.R.U. – 4.639. Suplimentar, membrilor Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S. le-au fost expediate 42 de buletine informative, referitoare la situația internațională, elaborate în baza informațiilor obținute prin spionaj; diverselor ministere și departamente, le-au fost expediate 1.495 de informații, 9.910 de materiale și 1.403 modele de tehnică; la comanda Comisiei industriei militare au fost procurate 1.376 de lucrări pe 210 teme și 330 modele de tehnică.
în domeniul contrainformațiilor, „au fost identificați din rândul colaboratorilor reprezentanțelor diplomatice, a turiștilor veniți în U.R.S.S., comercianților, membrilor diverselor delegații (în 1967 aceștia erau în număr de peste 250.000 de persoane) 270 de străini, suspectați de legături cu serviciile speciale inamice. Pentru activități de spionaj, desfășurarea acțiunilor de diversiune ideologică, contrabandă, activitate valutară ilegală și încălcarea normelor de comportare, au fost expulzați din U.R.S.S. 108 și trași la răspundere penală 11 străini. De către aparatul contrainformațiilor militare a K.G.B., în colaborare cu organele de securitate a R.F.G., au fost descoperiți 17 agenți ai serviciilor de spionaj occidentale, care desfășurau activități informative împotriva Grupului de unități militare sovietice în Germania”. Andropov mai informa că, numărul persoanelor din evidențele operative ale K.G.B. erau în scădere, dar nesemnificativă. Potrivit datelor de la 1 ianuarie 1967, aparatul contrainformativ se ocupa de 1.068 de persoane, erau în căutare 2.293 de persoane și supravegheate – 6.747 de persoane.
De către organele K.G.B., în anul 1967 au fost trase la răspundere 738 de persoane, dintre care 263 pentru crime de stat deosebit de grave și 475 – pentru alte crime de stat. Dintre persoanele trase la răspundere penală, 3 au executat acte de diversiune, 121 erau trădători sau colaboratori în timpul ocupației germano-fasciste, 34 erau învinuiți de trădare de Patrie sau intenție de trădare, 96 au desfășurat propagandă și agitație antisovietică, 221 au trecut fraudulos frontiera de stat, 100 erau învinuiți de acte de delapidare din averea publică și de stat în proporții deosebit de mari și luare de mită, 148 – de contrabandă și operațiuni valutare ilegale, 1 cetățean sovietic și unul străin au fost trași la răspundere penală pentru spionaj. Nu s-a reușit contracararea rămânerii peste hotare a 17 cetățeni sovietici, precum și a actelor de trădare a Patriei de către 3 militari ai Armatei sovietice.
Aparatul de anchetă a K.G.B. a reexaminat în același an, la cererea cetățenilor interesați, 6.732 de dosare penale din arhive, pe baza cărora au fost judecate 12.376 de persoane, fiind reabilitate 3.783.
Acțiunile de profilaxie a K.G.B.-ului în anul 1967, i-au vizat pe 12.115 de oameni, „majoritatea cărora au admis fără rea intenție, manifestări antisovietice și politice cu caracter nedorit”.
La punctele de control și trecere de la frontieră, de către trupele de grăniceri și alte structuri ale K.G.B., au fost confiscate circa 30 kg. de aur în monedă și lingouri, diverse bijuterii, pietre scumpe, valută străină, diferite mărfuri, în sumă de 2.645.000 ruble.
în același an, 1967, în organele și trupele K.G.B., au fost încadrate 11.103 persoane, dintre care 4.502 în funcții de ofițeri. Pe linie de partid, comsomol sau activitate sovietică, au venit în K.G.B., 470 de persoane. Concomitent, au fost concediate 6.582 persoane, din care 2.102 dețineau funcții de ofițeri.
Statele de organizare ale K.G.B. erau stabilite în cadrul Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., aprobate prin hotărârea Consiliului de Miniștri, după care urma ordinul președintelui K.G.B. în anii `60, s-a format și o regulă nescrisă în cadrul administrației sovietice, potrivit căreia, prim-secretarii C.C. ale P.C. din republicilor sovietice, trebuiau să fie din rândul populației băștinașe, iar secretarii doi și președinții K.G.B., trebuiau să fie străini de acele teritorii și să fie ori ruși, ori ucraineni. E clar că, secretarii doi erau cu o treaptă mai jos decât prim-secretarii. însă, în realitate aveau o putere mai mare, deoarece se ocupau de cadre, controlând întreaga nomenclatură republicană. încă de pe timpul lui Stalin, în societatea sovietică se știa că, Cadrele decid totul („Кадры решают всё”). Acești secretari doi, ruși sau ucraineni, erau oamenii de încredere ai Moscovei. în dese cazuri raportau situația din republică direct Kremlinului, peste capul prim-secretarului (cei din raioane făceau la fel, și raportau la Chișinău). Colaborau foarte strâns cu președinții republicani ai K.G.B., fiind și unii și alții agenții centrului. Mai târziu, la sfârșitul anilor `80, când s-a decis ca președinții K.G.B. din republicile unionale să fie originari din acele republici, situația era similară celei din C.C. – președintele K.G.B. era originar din republică, iar prim-locțiitorul era rus, ucrainean, etc. – persoană de încredere a K.G.B.-ului U.R.S.S.

4.2. Combaterea „naționalismului moldovenesc” și a manifestărilor antisovietice în timpul lui N. Hrușciov.
„Dezghețul hrușciovist”, a mai scăzut din duritatea regimului. Condamnarea stalinismului a prevăzut și reabilitarea jertfelor acestuia. în 1954, a fost înființată o comisie, în care au intrat reprezentanți ai M.A.I., K.G.B., Procuraturii, Ministerului Justiției, Judecătoriei Supreme, care urma să se ocupe de reexaminarea dosarelor celor care au suferit de pe urma represiunilor politice, în vederea reducerii termenilor de condamnare (și nimic mai mult!). Persoane reabilitate în totalitate au fost foarte puține. Dar, începând cu a doua jumătate a anului 1955, numărul acestora a fost în creștere. în 1956, situația era și mai bună.
Acest proces a cunoscut două etape: 1) mai 1954 (când a fost înființată comisia pentru reexaminarea cazurilor)-1956 – perioadă în care a avut loc scăderea duratei ispășirii pedepselor, dar nu anularea lor; 2) 1956-1959/1961 – au avut loc reabilitările în masă, în urma cărora au fost eliberați peste 15.000 de familii de deportați. în 1959, deportaților reîntorși în republică, li s-a permis să se stabilească cu traiul aici. însă, M.A.I. mult timp, în anii 1959-1961, a refuzat să le aprobe vizele de reședință pentru a se putea stabili cu traiul în Moldova. Ministerul insista ca foștii deportați să fie mutați cu traiul în alte regiuni ale U.R.S.S., deoarece după aprobarea stabilirii lor în R.S.S.M., ei își vor revendica proprietăților confiscate, ceea ce era de nedorit.
în genere, spre mijlocul anilor `60, societatea sovietică a devenit așa precum și-a dorit Stalin – ierarhică, stabilă și conservativă. Societatea era împărțită pe mai multe trepte ierarhice. La fel era împărțită și populația: treapta superioară o ocupau locuitorii Moscovei, unde se putea obține cel mai bun serviciu, cele mai bune studii, iar alimentele și mărfurile se găseau prin magazine cu o mai mare ușurință. Pe treapta a doua erau locuitorii Leningradului și a capitalelor de republici. Apoi, urmau localitățile cu întreprinderi din industria militară, cosmică, electronică, etc., care erau „de importanță unională”. în toate aceste localități, numărul populației era limitat, prin neacordarea vizei de reședință. Ea se putea obține cu mare greutate, în cazul căsătoriei cu un locuitor al acelui oraș sau atunci când angajatorul putea să demonstreze că persoana respectivă îi este extrem de necesară în serviciu. Să te stabilești cu traiul în vreo capitală de republică era dificil, iar în Moscova – practic imposibil.
Treapta cea mai de jos o ocupau lucrătorii colhozurilor. Aceștia nici nu aveau pașapoarte și puteau veni la oraș doar în scurte călătorii. Șansa unică de a obține pașaport, care făcea posibilă libera circulație prin toată țara, apărea atunci când tânărul de la țară era recrutat în Armata sovietică sau când pleca la studii în oraș. Doar după anul 1974, țăranii au avut posibilitatea de a obține necondiționat pașaportul.
Și dacă cei deportați pe nedrept în Siberii au început să fie reabilitați parțial, atunci numărul mare de fugari din R.S.S.M., mobilizați la munca de desțelenire a regiunilor îndepărtate ale U.R.S.S., care reveneau în Moldova, a fost o problemă importantă pentru organele afacerilor interne. Cei prinși erau trimiși înapoi, iar recidiviștii erau judecați.
Confruntarea organelor de securitate sovietice cu rezistența anticomunistă, nu a scăzut din intensitate în această perioadă. „Lupta cu naționalismul moldovenesc” și cea împotriva „reacțiunii românești”, erau preocupările de bază ale serviciilor speciale din R.S.S.M. Deși pe timpul lui I. Mordoveț au fost anihilate aproape toate organizațiile „naționaliste” (Organizația Națională din Basarabia „Arcașii lui Ștefan”, „Sabia dreptății”, Grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu, „Partidul Libertății”, „Armata Neagră”, „Uniunea Democratică a Libertății”, Organizația anticomunistă studențească condusă de Victor Ciocârlan), acum securitatea statului continua să aibă mult de lucru cu „elementele periculoase”, implicându-se pentru combaterea lor în toate domeniile vieții. Spre exemplu, în mai 1955, în preajma aniversării a zece ani de la constituirea R.S.S.M., delegația care urma să plece în România pentru prezentarea unui program cultural-artistic, a fost minuțios revizuită. Din cei 74 de membri ai delegației, 20 au fost înlocuiți, ca fiind unii care „nu inspiră încredere”. A fost cenzurat și programul festiv, după ce fusese prezentat la C.C. al P.C. al R.S.S.M. și de două ori la C.C. al P.C.U.S. Doar de la Moscova, delegația oficială, compusă din reprezentanții culturii, muncitorimii și țărănimii, însoțită de un supraveghetor de la C.C., K. Iliașenko, șef al secției știință și carte, a plecat spre București.

Pavel Moraru (continuare în postarea următoare) î





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1169