PAvel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (IV)
Data: Thursday, February 09 @ 17:15:23 CET
Topic: Historia oculta


Basarabia sub urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).
Comisia Română pentru aplicarea Armistițiului informa că, în perioada 23 august 1944 – 30 septembrie 1946, au fost „repatriați” 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni și 9.900 de români de la est Nistru, deci un total de 56.450 persoane.
Potrivit unor surse, „ultimul tren pornit cu așa-zișii «cetățeni sovietici» a fost al 33-lea”. însă, „au mai fost și vapoare care au dus pe «repatriații» din județele de-a lungul Dunării”.
Mii de basarabeni și bucovineni, sub pretextul că sunt „cetățeni sovietici”, au fost „repatriați” în U.R.S.S., doar ca forță de muncă necesară regimului de la Kremlin. Urmau pentru ei anii grei de îndurare a situației de indezirabili.


Comisia Română pentru aplicarea Armistițiului informa că, în perioada 23 august 1944 – 30 septembrie 1946, au fost „repatriați” 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni și 9.900 de români de la est Nistru, deci un total de 56.450 persoane.
Potrivit unor surse, „ultimul tren pornit cu așa-zișii «cetățeni sovietici» a fost al 33-lea”. însă, „au mai fost și vapoare care au dus pe «repatriații» din județele de-a lungul Dunării”.
Mii de basarabeni și bucovineni, sub pretextul că sunt „cetățeni sovietici”, au fost „repatriați” în U.R.S.S., doar ca forță de muncă necesară regimului de la Kremlin. Urmau pentru ei anii grei de îndurare a situației de indezirabili. Acum însă, trebuiau să contribuie prin brațele lor de muncă, alături de întreaga Românie, la plata reparațiilor către învingătorul sovietic. Aproape nimeni dintre acești „repatriați” nu au mai avut viață liniștită în „patria lor” sovietică: erau considerați suspecți și nu li se permitea să se stabilească în anumite localități ai R.S.S. Moldovenești (spre exemplu, nu aveau dreptul să locuiască în capitala republicii – oraș cu regim de securitate de gradul II, instituit prin Hotărârea C.C.P. al U.R.S.S., nr. 1.667 din 10 septembrie 1940, valabilă și în anii postbelici), erau marginalizați, mobilizați la munci forțate în marile întreprinderi din U.R.S.S. sau deportați în Siberia.
Cei ce au scăpat de „repatriere”, nu au scăpat și de represiunile regimului comunist din România: au fost arestați, anchetați, întemnițați sau deportați în Câmpia Bărăganului, etc.
Rolul organelor securității statului din U.R.S.S. și R.S.S.M. în această acțiune de „repatriere” forțată, a fost unul considerabil. Anume echipele N.K.V.D. și SMERȘ au executat „vânătoarea” sovietică a basarabenilor și nord-bucovinenilor în România. Unii basarabeni și bucovineni erau prinși și fără ca să știe familia lor, erau îmbarcați direct în trenul care îi ducea în U.R.S.S. De atunci, nu s-au mai văzut niciodată. Alții, în special cei ce au deținut funcții în administrația românească, erau chiar răpiți de organele N.K.V.D. și „repatriați”. Ajunși în R.S.S.M. erau preluați, triați, supravegheați sau supuși represiunilor de către N.K.V.D.-ul republican. în acest sens, în ianuarie 1945, în R.S.S. Moldovenească a fost înființată o Comisie de Stat, compusă din 8 funcționari, care se ocupa de „repatrierea cetățenilor sovietici”. în martie 1945, pe lângă executivul republican a fost creată o secție pentru primirea „repatriaților” și 6 centre de primire și repartizare a „repatriaților”, toate aflate în subordinele N.K.V.D.-ului R.S.S.M. în baza acestor subdiviziuni, în anul 1945, a luat ființă Centrul de primire și filtrare a repatriaților de pe lângă N.K.V.D., care și-a desfășurat activitățile până în anul 1947. Primirea „repatriaților” din România s-a făcut prin trei puncte de triere – Chișinău, Bălți și Ungheni. în 1946, autoritățile de la Chișinău, au înregistrat circa 40.000 de „repatriați” basarabeni.
Pentru a „calma” spiritele pro-românești și a sustrage privirile basarabenilor peste Prut, de unde așteptau ajutor, dar și în vederea consolidării dominației în teritoriile răpite, sovieticii au declanșat o puternică campanie antiromânească. Românofobia a fost ridicată la rang de doctrină de stat. Era promovată deznaționalizarea și rusificarea basarabenilor, ura față de tot ce era românesc, în special față de ceea ce era în dreapta Prutului. Manifestările antisovietice și pro-românești erau aspru pedepsite. Majoritatea celor condamnați și deportați în primii ani postbelici, erau anume acei învinuiți de „naționalism”, iar represiunile se făceau sub lozinca „curățirii de dușmanii poporului” și a luptei contra „naționalismului burghez”. Faptul de a spune că ești român era considerat o acțiune împotriva Statului sovietic, etichetată ca „naționalism” și pedepsită conform art. 71 al Codului Penal al R.S.S. Moldovenești. în perioada stalinistă, asumarea identității românești era calificată drept o manifestare de naționalism și sancționată, de regulă, cu deportarea în Siberia. După moartea lui Stalin, a fi român în R.S.S.M. însemna în continuare o crimă, dar susceptibilă de o pedeapsă mai puțin aspră – ostracizarea din societate. Chiar folosirea alfabetului latin, după cum se știe, cădea sub incidența acțiunilor antisovietice. Numai românii din nordul Bucovinei aveau dreptul a se numi ca atare, basarabenii puteau să se identifice doar ca moldoveni de naționalitate. Cu alte cuvinte, Moscova a încurajat ridicarea identității regionale moldovenești la statutul unei identități naționale.
Antiromânismul s-a declanșat în republică sub forma unei isterii, pline de ură împotriva întregului popor român, a limbii, istoriei și culturii românești. Deja la 25 iunie 1944, în cadrul Plenarei a III-a a C.C. al P.C. (b) M., Cu privire la ajutorul acordat de C.C.P. al U.R.S.S. și C.C. al P.C. (b) din Uniunea Sovietică la restabilirea economiei raioanelor eliberate ale R.S.S.M. și sarcinile organizațiilor de partid, sovietice și economice la lichidarea urmărilor ocupației germano-române, a fost abordată problema inițierii unei vaste campanii antiromânești. Munca ideologică a noilor autorități în primele luni de ocupație, a constat în demascarea ocupanților româno-fasciști, a dușmanilor poporului, a elementelor naționaliste și a chiaburilor.
A fost interzisă orice activitate politică (cu excepția celei comuniste), culturală și socială a partidelor, asociațiilor, societăților, ligilor, etc., „naționaliste”, „reacționare” și „burgheze”. Toate organizațiile de sub „ocupația româno-fascistă” au fost desființate, printre care: ASTRA, Asociația Femeilor Creștine, Comitetul Femeiesc pentru Ajutorarea Frontului, Asociația Tinerilor Creștini, Institutul Moldovenesc Științific (Tiraspol), Consiliul Național al Românilor Transnistrieni, etc. Liderii și membrii acestora erau identificați, arestați și judecați. Au fost interzise toate ziarele „burgheze”. Toate cărțile românești din bibliotecile instituțiilor de cultură, învățământ, cult, de o valoare inestimabilă, au fost duse în Rusia, neștiindu-se nimic despre ele nici în prezent.
„Ordinea în biblioteci” s-a făcut în termen de două săptămâni (începând cu 1 august 1944), fiind extrasă „toată literatura, placatele, lozincile, portretele, editate sau aduse în Moldova de către ocupanții germano-români”. Pe parcursul verii anului 1944, s-a făcut „...extragerea literaturii cu conținut antisovietic” din biblioteci, școli, cluburi și alte instituții. P.C. (b) al Moldovei folosea în munca ideologică diferite forme și metode: lecții, convorbiri, adunări speciale, munca individuală cu anumite persoane, propaganda scrisă, propaganda prin intermediul radioului și al cinematografului. Deja în aprilie-octombrie 1944, au fost ținute peste 1.900 de conferințe și peste 48.000 de convorbiri, la care au asistat mai bine de 634.000 de cetățeni. Numai în 1944, în R.S.S.M., activau 260 de lectori netitulari și 500 de agitatori. Numărul agitatorilor, propagandiștilor, lectorilor s-a mărit de la 5.360 în 1946, până la 21.000 în 1956. Conform unor calcule, în perioada 1944-1956, în R.S.S.M. au fost organizate anual de la 60.000 până la 120.000 de conferințe de propagandă. Fiecare organizație de partid avea grupul său de propagandiști și agitatori, care reacționau la orice eveniment politic din R.S.S.M.
La 28 februarie 1945, C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S., a adoptat o hotărâre specială, Cu privire la starea și măsurile de îmbunătățire a muncii politice în rândurile populației din R.S.S.M. Documentul cerea desfășurarea unei abile campanii de propagandă, având în vedere starea de spirit a populației, care în perioada 1918-1940 a trăit în componența României, iar lupta contra propagandei antisovietice să se ducă cu o mai mare insistență.
La Plenara a V-a a P.C. (b) M. din 25 mai 1945, s-a aprobat hotărârea Cu privire la activitatea politică și măsurile de îmbunătățire a acesteia în rândurile maselor populare ale R.S.S.M., în care se stabilea: „Plenara obligă biroul C.C. al P.C. (b) M., comitetele județene, orășenești și raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă și pe cale orală a crimelor comise de ocupanții germano-români și acoliții lor – naționaliștii moldo-români. Pe baza faptelor și exemplelor concrete se va explica populației esența tâlhărească, de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în Statul Sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea și dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că, naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor lor naționale. Prin intermediul ziarelor, lecțiilor și convorbirilor se va demasca activitatea trădătoare, antipopulară a partidelor româno-fasciste și național-profasciste (național-țărăniștii, cuziștii, liberalii, etc.)”.
în conformitate cu aceste prevederi, pe parcursul lunii iulie 1945, numai în județul Bălți au fost ținute 911 referate pe tema Imperialiștii români și naționaliștii moldo-români – cei mai înrăiți dușmani ai poporului moldovenesc, Despre crimele ocupanților germano-români, întreținute circa 300 de convorbiri, etc.
Așadar, represiunile politice, jugul fiscal, foametea organizată, distrugerea proprietății private și colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești, deportările în masă, deznaționalizarea și rusificarea și în general, regimul străin de ocupație, care a rupt Basarabia de la trupul Țării, au creat premisele izbucnirii mișcării de rezistență a basarabenilor față de opresiunea sovietică. Din ea au făcut parte cei mai viteji dintre basarabeni, care au constituit în acest scop, mai multe organizații de luptă – Organizația Națională din Basarabia „Arcașii lui Ștefan”, „Sabia dreptății”, Grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu, „Partidul Libertății”, „Armata Neagră”, „Uniunea Democratică a Libertății”, Organizația anticomunistă studențească condusă de Victor Ciocârlan și altele.
Printre primele grupuri de rezistență, a fost cel al lui Starodub, constituit în aprilie-mai 1945, în gospodăria silvică Lenin, raionul Ocnița, format din 9 persoane, care aveau legături cu ucrainenii naționaliști ai lui Stepan Bandera. Printre ultimele grupuri de rezistență antisovietică a fost grupul lui Ciutacu, constituit în anul 1949, ultimii membri ai căruia au fost arestați în mai 1954.
în general, în teritoriul fostei R.S.S.M., în a doua jumătate a anilor `40 – începutul anilor `50, au activat în jur de 20 de formațiuni mari de luptă antisovietică. Potrivit datelor M.A.I., în anii 1946, 1947 și prima jumătate a anului 1948, au fost identificate și lichidate 217 grupuri înarmate, cu un total de 894 de persoane.
Nici una dintre acestea nu a acționat spontan, fără o motivație politică, națională sau socială. Aproape toate aveau programe de activitate, practicau în activitățile lor, informarea corectă a populației asupra caracterului politicii Statului sovietic în R.S.S.M., sabotarea măsurilor regimului în domeniul politic și social-economic, anihilarea acțiunilor activiștilor de partid și de stat prin intimidarea sau suprimarea lor.
îndată după război, grupurile nu au fost mari, numărând în medie câte 12-15 persoane. Dar odată cu începerea colectivizării forțate a țăranilor, a deportărilor în masă, etc., au început să apară organizații mari. Revoltele au cuprins toate grupurile sociale – țărani, muncitori, intelectuali, mici negustori și funcționari, elevi și studenți, precum și etniile cele mai numeroase din fosta R.S.S.M. (ruși, ucraineni).
Pentru anihilarea acestor „elemente antisovietice”, organele securității statului și ale afacerilor interne din R.S.S.M., au depus eforturi însemnate. Iosif Mordoveț considera esențială această luptă pentru consolidarea autorității sovietice, acționând neostenit în acest sens. Iar procurorul Feodosii Doncenko, spunea că, anihilarea „elementelor antisovietice” trebuie făcută cu o maximă duritate; propunerea venită din partea secretarilor teritoriali de partid, ca „sabotorii” și „chiaburii” să fie judecați de judecătoriile raionale, Doncenko a considerat-o prea blândă și a cerut ca judecarea acestora să se facă doar de tribunalele militare, care dădeau pedepse mult mai aspre.
Este de menționat că, în fosta R.S.S.M., la fel ca și în alte republici sovietice, Securitatea sovietică a reușit să-și plaseze oamenii săi în organizațiile de luptă antisovietică, controlând activitatea acestora. M.G.B.-ul a fost mereu în preajma acestor formațiuni, din chiar clipa înființării lor și poate chiar contribuind la organizarea lor. Spre exemplu, Alexandru Usatiuc, participant la rezistența antisovietică din Basarabia, susține (fără a prezenta probe) că organizația antisovietică condusă de Victor Ciocârlan a fost înființată din inițiativa M.G.B.-ului, „în scopul detectării tuturor tinerilor care manifestau dragoste pentru limbă, tradiții, obiceiuri” și că, nici conducătorii, nici membrii acestei organizații nu și-au dat seama că este vorba de o cursă.
Anihilarea grupurilor de rezistență anticomunistă s-a făcut de M.G.B. în mare parte prin metoda coruperii unor membri ai organizației, instigându-i să-și trădeze tovarășii de luptă. Primul din grupul lui Filimon Bodiu, care pare să fi căzut în cursa M.G.B.-ului, a fost Alexandru Aparatu. Despre aceasta mărturisesc unele memorii și materiale de arhivă. Pentru a-i face pe oameni să denunțe, se foloseau diferite metode de șantaj, intimidări și maltratări, iar anchetatorii Securității erau premiați pentru munca desfășurată. Spre exemplu, M.G.B.-ul U.R.S.S. a apreciat eforturile anchetatorilor „moldoveni” în cazul membrilor Organizației Naționale din Basarabia Arcașii lui Ștefan – „trădătorilor de Patrie”. Astfel, „pentru înalta calitate de anchetare privind dosarul în cauză”, anchetatorul superior al M.G.B. al R.S.S.M., Levcenko, șeful adjunct al Secției de anchetare a M.G.B. al R.S.S.M., căpitanul Lecari și șeful Secției județene Soroca a M.G.B. al R.S.S.M., colonel-locotenentul Pstrețov, au fost premiați cu cadouri de preț și cu un salariu lunar suplimentar.
Imobilizarea elementelor antisovietice și facilitarea „reformelor socialiste”, s-a încercat prin mai multe metode. Prima mare lovitură dată întregii populații a R.S.S.M., a fost foametea organizată în anii 1946-1947. Dar manifestările contra autorităților au continuat și după asta, încât s-a recurs la cea de-a doua lovitură, de grație, – curățirea teritoriului de elementele nedorite, prin deportarea lor în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice. De această dată rezultatele nu s-au lăsat așteptate: colectivizarea gospodăriilor țărănești a luat avânt, iar rezistența armată antisovietică a încetat la începutul anilor `50.
Cu toate acestea, manifestările contra regimului sovietic au continuat până la prăbușirea lui și destrămarea Uniunii Sovietice (august 1991), prin activități de disidență desfășurate de Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Valeriu Graur, Alexandru Șoltoianu, etc. Rezistența nu a încetat, însă acțiunile întreprinse nu au mai avut amploarea celor de până în 1950.
însăși Iosif Mordoveț, șeful Securității moldovenești (1944-1955), recunoștea că, deși s-a implicat total în anihilarea grupărilor „naționaliste” și „antisovietice”, soluționarea acestei probleme acute nu s-a reușit, calificând acest fapt, drept cel mai mare insucces al carierei sale.

3.3. Acțiuni de anihilare a Bisericii Ortodoxe și a asociațiilor religioase.
„Deși recunoștea formal libertatea religiei, statul sovietic a încercat mai întâi eradicarea conceptului de Dumnezeu”. Politica ateistă, antibisericească, a început în anul 1940, imediat după ocuparea Basarabiei și a continuat cu furie după reocuparea din 1944. Cu toate acestea, în teritoriul R.S.S.M. a fost înființată după evenimentele din iunie 1940, Mitropolia Moldovei subordonată canonic Patriarhiei Moscovei.
în Rusia, lupta contra bisericii a început odată cu instalarea bolșevicilor la putere, fiind o componentă importantă în construirea „primului stat socialist din lume” și formarea „omului nou”. Religia trebuia substituită de dogmele comuniste. Sub lozinca luptei cu rămășițele trecutului, bisericile erau închise, jefuite, demolate, transformate în biblioteci, cluburi, depozite, iar preoții persecutați. „în anii `30 majoritatea preoților au luat drumul gulagurilor, de unde puțini s-au mai întors. Cele mai multe biserici, cu simbolurile lor religioase înlăturate sau întinate, dar cu turlele în formă de bulb rămase în general intacte, erau transformate în hambare, cinematografe și garaje, sau folosite în alte scopuri laice. După două decenii de persecuții sălbatice, în urma cărora s-au menținut doar câteva sute de biserici deschise pentru rugăciune, Biserica Ortodoxă Rusă a reînviat pe neașteptate ca instituție publică, din nevoia lui Stalin de a o folosi ca sprijin în perioada marelui război pentru apărarea patriei. în 1943, după șaptesprezece ani de absență, Patriarhia Moscovei, centrul administrativ al Bisericii, a fost reînființată formal. în a doua jumătate a deceniului, creștinii ortodocși au redobândit și restaurat cu dragoste câteva sute dintre bisericile lor”.
Activitatea bisericească însă, s-a desfășurat în strânse relații cu N.K.V.D.-ul. Patriarhi, mitropoliți, episcopi, au acționat în interesul organelor Securității statului, în special, ca agenți de influență.
Politica ateistă a sovietelor, pângărirea lăcașurilor sfinte, interzicerea predării religiei în școală, închiderea multor biserici și mănăstiri, au provocat indignarea credincioșilor și a slujitorilor Bisericii Ortodoxe din Moldova. în pofida represiunilor, arestărilor, intimidărilor, mulți slujitori ai cultelor își exprimau în mod deschis dezacordul cu politica promovată de autoritățile comuniste din republică, desfășurau agitație antisovietică printre enoriași, iar uneori recurgeau la acte de sabotaj și nesupunere.
Un act de rezistență organizată din partea consiliului bisericesc și al enoriașilor, a avut loc în anul 1945, în satul Cocieri, raionul Dubăsari. Timp de câteva luni, consiliul bisericesc din Cocieri, condus de preotul Ion Nateajnoi, susținut de adjunctul președintelui sovietului sătesc, Verlan, au ignorat hotărârea Comitetului executiv raional, care prevedea transferarea bisericii într-o clădire veche. în ziua de 17 noiembrie, când un grup de comsomoliști, conduși de adjunctul președintelui Comitetului executiv raional, Iacovlev și secretarul Comitetului raional al comsomolului, Kurakin, au încercat să transfere averea bisericii într-o clădire veche, în sat s-a declanșat o adevărată insurecție. Indignați de această samavolnicie, sute de bărbați și femei s-au adunat în curtea bisericii, unii pătrunzând în interior și urcându-se sub cupola ei. La sunetele clopotului, care a bătut timp de 4 ore, a venit tot satul. Reprezentanții autorităților, Iakovlev, directorul școlii și comsomolista Vladimirova, inspector în domeniul vieții culturale a Comitetului executiv raional, au fost snopiți în bătăi și izgoniți din sat. Organizatorii răscoalei, precum și persoanele care au participat nemijlocit la maltratarea activiștilor sovietic, au fost trași la răspundere penală.
Doi ani mai târziu, la 27 octombrie 1947, au fost arestați și diferiți justiției pentru „activități antisovietice”, mai mulți preoți: Nicodim Onu, preot al bisericii din Satul Nou, Serafim Dabija, starețul mănăstirii Zloți, Elipidifor Zavițchi, preot al bisericii din satul Selemet, raionul Cimișlia și Porfirie Gondiu, preot al bisericii din satul Batâr, raionul Căinari. „Crimele” de care se făcuseră vinovați acești slujitori ai cultelor, erau următoarele: în iulie 1941, Nicodim Onu a întâmpinat cu pâine și sare „armatele de ocupație”. La mitingul organizat în Satul Nou, a rostit o cuvântare antisovietică, prin care a salutat sosirea „ocupanților germano-români” și a calomniat Puterea Sovietică. Pentru comemorarea eliberării Basarabiei de către armatele româno-germane în anul 1943, N. Onu și S. Dabija, cu sprijinul „elementelor chiaburești” din sat, au construit în Satul Nou o mănăstire, pe care au numit-o Zloți. La mitingul organizat cu ocazia punerii pietrei de temelie, au rostit cuvântări antisovietice și au chemat populația să sprijine material construirea mănăstirii. După inaugurarea mănăstirii, Dabija a devenit stareț, iar Onu – monah al mănăstirii.
La 12 august 1948, a urmat condamnarea unui alt slujitor al cultului: prin sentința Judecătoriei Supreme a U.R.S.S., călugărul Nichifor Ceban de la mănăstirea Serbet, raionul Sângerei, a fost condamnat, în baza art. 54-10, al. I Cod penal al R.S.S. Ucrainene, la 10 ani privațiune de libertate, cu suspendarea drepturilor civice pe termen de 5 ani. Acesta, aflându-se la mănăstirea Dobruja între anii 1945-1947, a desfășurat agitația antisovietică printre călugări. Deseori își exprima dezacordul în legătură cu politica promovată de autoritățile comuniste din Basarabia, se pronunța împotriva colhozurilor, critica realitatea sovietică, exprimându-și totodată, regretul pentru regimul din perioada administrației românești și nutrind încrederea în inevitabilitatea izbucnirii unui război al statelor blocului anglo-american împotriva U.R.S.S., în urma căruia Uniunea Sovietică va fi învinsă, iar Basarabia se va reuni cu România. Represiunea sovietică nu a ocolit nici asociațiile religioase. Pentru desfășurarea „agitației contrarevoluționare”, în anul 1947 au fost privați de libertate 69 de sectanți: la 26 mai 1947, prin sentința Judecătoriei Supreme a R.S.S.M., în baza art. 54-10, aliniat 2 și 54-11 Cod penal al R.S.S. Ucrainene, au fost condamnați la 10 ani privațiune de libertate 8 conducători și membri activi ai sectei Tătunea Ioan – Ioan Botezătorul, care activau clandestin pe teritoriul județului Bălți. Conducerea acestei secte, în frunte cu Ecaterina Strechi, se afla într-o casă de la periferia orașului Bălți. Pe lângă activitatea religioasă, membrii sectei desfășurau o intensă agitație antisovietică în mijlocul populației, orientată împotriva intrării țăranilor în colhoz, a tineretului – în rândurile comsomolului și ale Partidului Comunist, împotriva livrărilor de produse alimentare către stat, a participării la alegerile în Sovietul Suprem al U.R.S.S. și R.S.S.M.
în decembrie 1947, au fost privați de libertate 6 conducători și membri activi ai sectei clandestine a inochentiștilor, în frunte cu V. Rusanovschi. Fost diacon, acesta întemeiase în anul 1945, secta religioasă a urmașilor ieromonahului Inochentie și foarte repede și-a adunat adepți, circa 200 de locuitori ai județului Bălți. Membrii sectei făceau agitație antisovietică printre țărani, se pronunțau împotriva colhozurilor și a predării pâinii la stat, răspândeau zvonuri despre apropiatul eșec al Puterii Sovietice în Rusia și reinstalarea monarhiei în persoana lui Rusanovschi, care se considera moștenitor legitim al Romanovilor, dându-se drept fratele țarului Nicolae al II-lea. La indicația lui Rusanovschi, membrul sectei Ioan Curiș, a pictat un tablou care reprezenta răsturnarea Puterii Sovietice în Rusia, restabilirea monarhiei, încoronarea țarului Alexei, în persoana lui Rusanovschi și a țariței Anastasia, în persoana Olgăi Gaidu, precum și chinurile comuniștilor și ale antihriștilor.
La 18 decembrie 1947, au fost deferiți justiției 9 membri ai sectei Arhanghelul Mihail, împreună cu conducătorul acesteia, Alexandru Culeachi, originar din satul Todirești, raionul Ungheni. Secta întrunea circa 50 de membri activi, care propovăduiau prin satele republicii învățătura Arhanghelului Mihail (adică a lui Culeachi), chemau populația să-și părăsească gospodăriile, să vină în sectă și să se ocupe de activitatea de propovăduire. Pe lângă activitatea religioasă, membrii sectei desfășurau în mijlocul populației agitație antisovietică, răspândind apelul de a nu intra în colhoz, a nu plăti impozite și a nu sluji în Armata sovietică.
Câteva zile mai târziu, la 27 decembrie 1947, au fost judecați 14 sectanți, conducători și membri activi ai uneia dintre cele mai numeroase secte religioase clandestine, care activa pe teritoriul republicii – Martorii lui Iehova. Conform unor date, în 21 de sate ale raioanelor Brătușeni, Râșcani, Edineț, Lipcani, Briceni și Sângerei, existau circa 2.500 de membri ai acestei secte, uniți în 243 de cercuri, care formau 23 de grupe. Grupele, la rândul lor, constituiau un district, în fruntea căruia se afla Constantin Șobe, originar din satul Zăicani, raionul Brătușeni.
„Secta iehoviștilor – relata Vladimir Volkov, din 1946 la conducerea Secției lupta cu contrarevoluția bisericească a Direcției N.K.G.B. a regiunii Cernăuți – nu în zadar se numea organizație, ea având o structură bine pusă la punct. Unitatea cea mai de jos era cercul (kilka), câteva cercuri formau o grupă, iar acestea formau o secție și o regiune (sfera). Acestea erau trei: Cernăuți-Moldova, Ucraina și Irkutsk, unde au fost strămutați sectanții din regiunile occidentale. Sferele se subordonau centrului european, care activa în acele timpuri în Polonia, iar centrul mondial se afla la Brooklyn, în suburbia New-Yorkului.
În cadrul organizației – continuă Volkov – era o evidență severă asupra lucrului efectuat. Fiecare sectant lunar dădea o dare de seamă după modelul stabilit: numărul orelor de predici, învățături efectuate, cantitatea literaturii și a foilor volante difuzate și studiate (revista de bază era Turnul de veghe), numărul persoanelor identificare, cointeresate și atrase în sectă, câți bani au fost adunați în fondul Bunei speranțe și așa mai departe. Toate aceste date sintetizate, erau trimise sub formă scrisă verigilor superioare”.
Din S.U.A. erau aduse clandestin la Lvov (Ucraina) reviste instructive și literatură specială, cu caracter religios și antisovietic, care ulterior erau transportate și în R.S.S.M., unde se repartizau conducătorilor cercurilor și grupurilor iehoviste.
Pe lângă propaganda religioasă, conducătorii iehoviștilor, în cadrul adunărilor ilegale, făceau și agitație antisovietică, afirmând că, „Puterea Sovietică nu este de la Dumnezeu, ci de la satana, că în timpul apropiat va fi declanșat războiul Armaghedon (adică războiul lui Dumnezeu împotriva diavolului), în urma căruia vor fi distruse toate puterile de pe pământ, toți necredincioșii în Dumnezeul Iehova, iar pe pământ vor trăi veșnic numai martorii lui Iehova”. De aceea ei propuneau țăranilor să adere la sectă, or în caz contrar, vor fi nimiciți în războiul Armaghedon, chemau sectanții și populația să nu participe la alegerile în organele locale și centrale ale puterii de stat, întrucât ei l-au ales deja pe Dumnezeul Iehova, nu recunosc altă putere și deci, nu vor participa la activitatea organelor puterii de stat. Bărbații erau îndemnați să refuze serviciul militar în Armata sovietică și să nu apere țara cu arma în mâini, pentru că pisania-biblică interzice să omori oameni.
în anii 1944-1945, iehoviștii au desfășurat agitație împotriva ajutorării Armatei roșii, chemând populația să boicoteze împrumutul militar de stat, organizat în acest scop, iar tineretul să nu intre în rândurile comsomolului și să nu participe la activitatea organelor Puterii Sovietice. Secta a difuzat în mijlocul populației numeroase foi volante și reviste cu conținut antisovietic.
Printre persoanele arestate de către organele Securității statului erau: Constantin Șobe, conducătorul districtului moldovenesc al sectei; Leonid Chiabura și Ion Zabolotnîi, locțiitorii acestuia; 5 conducători ai grupurilor și 5 conducători ai cercurilor. La 10 ianuarie 1948, au fost deferiți justiției încă 12 conducători ai sectei iehoviștilor, inclusiv noul conducător al districtului moldovenesc al sectei, Ion Pădureț, originar din satul Corjeuți, raionul Lipcani, desemnat în această funcție după arestarea lui Constantin Șobe.
La 11 octombrie 1947, prin sentința consfătuirii speciale a organelor securității statului al U.R.S.S., au fost condamnați la 8 ani de privațiune de libertate și conducătorii Societății adventiștilor reformatori de ziua a 7-a – Terentie Cercov, Petre Mangul și Feodor Podlesnîi. Pe parcursul anilor 1945-1946, pe lângă propaganda religioasă, membrii acesteia au desfășurat pe teritoriul Basarabiei agitație antisovietică, pentru a obține eschivarea populației de la serviciul militar în Armata sovietică, au răspândit zvonuri despre o eventuală prăbușire a Puterii Sovietice și pieirea tuturor necredincioșilor.

3.4. Activități de combatere a spionajului inamic în R.S.S.M.
încă din anul 1944, odată cu revenirea armatelor sovietice în teritoriile Transnistriei, Bucovinei și Basarabiei, pe tărâmul contrainformativ și cu rol de poliție politică, au intrat în acțiune subdiviziunile de contrainformații militare SMERȘ. Acestea erau preocupate de identificarea și anihilarea agenților din serviciile speciale străine (române și germane, engleze și americane), a trădătorilor, dezertorilor, de cercetarea preliminară a arhivelor capturate, executarea ofițerilor și soldaților sovietici care se retrăgeau de pe poziții fără ordin, de cercetarea celor care au reușit să evadeze din prizonieratul inamic, au scăpat din încercuire sau care au fost sub ocupația străină (germano-română), de combaterea acțiunilor antisovietice în teritoriile reocupate de trupele sovietice.
Jurisdicția SMERȘ-ului se exercita nu numai asupra armatei, flotei și forțelor aeriene, dar și asupra unităților militare și formațiunilor N.K.V.D. Pentru îndeplinirea misiunilor, SMERȘ-ul dispunea de o vastă rețea de informatori și acorda asistență partizanilor sovietici care acționau în spatele trupelor inamice.
După înaintarea trupelor SMERȘ spre vest împreună cu armatele de operațiuni și părăsirea teritoriului Transnistriei și Basarabiei, atribuțiile contrainformative au trecute în sarcina subdiviziunilor regionale/republicane ale Securității statului (N.K.G.B.). Activitatea contrainformativă a acestora în primii ani de după război, s-a desfășurat în baza Instrucțiunii privind evidența și identificarea agenturii organelor de informații, contrainformații, represiune și polițienești ale țărilor care au luptat împotriva U.R.S.S., a trădătorilor, complicilor și colaboratorilor ocupanților germano-fasciști, intrată în vigoare în baza ordinului N.K.G.B. al Uniunii Sovietice nr. 00252 din 29 mai 1945. De căutarea „agenților din spionajul străin, a colaboratorilor activi cu ocupantul german și a trădătorilor din rândul cetățenilor sovietici dați în urmărire unională”, se ocupa și Secția a IV-a urmărire a N.G.K.B.
Totul a început de la capturarea arhivelor și interogarea agenților români și germani, capturați de contrainformațiile sovietice. Spre exemplu, în august 1944, odată cu capitularea României, sovieticii au reușit să captureze arhiva de pe front a Centrului de Informații „H” al Marelui Stat Major al Armatei române. Imediat s-a purces la cercetarea preliminară a documentelor capturate, în special, a celor cu caracter operativ și a celor ce conțineau informații despre structura și agentura serviciilor speciale românești din teritoriile ocupate de Armatele sovietice.
Apoi, documente din arhivele serviciilor speciale românești (Centrul „H”, Centrele de Informații a S.S.I. din Chișinău și Odessa) au fost duse la Moscova, la sediul M.G.B. al capitalei sovietice, iar în primii ani de după război s-a trecut la cercetarea lor minuțioasă.
La 24 aprilie 1947, M.G.B.-ul moscovit a dat dispoziții ca aceste documente să fie trimise M.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești, pentru a fi traduse în limba rusă, în vederea exploatării lor. O mare parte a documentelor a fost tradusă în limba rusă de sublocotenentul Vaisman, translatorul Direcției contraspionaj din cadrul SMERȘ al Frontului III Ucrainean (Укр. «СМЕРШ» 3 Украинского Фронта, Гвардии младший лейтенант Вайсман), de Melnikova, translatorul M.G.B.-ului U.R.S.S., care se ocupa și de clasificarea și interpretarea documentelor. De același lucru era preocupat și sublocotenentul Pevcev, ajutor al împuternicitului operativ (помошник оперуполномочного).
De cercetarea documentelor S.S.I. (și a celor aparținând Centrului „H”) în cadrul M.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești, în anii 1946-1949, s-a ocupat Secția „V”, prin controlorul de categoria a II-a, sergentul Salikova, controlorul de categoria I-a, sergentul superior Kuperman, sublocotenentul Blank și ajutorul împuternicitului operativ, sublocotenentul Pevcev. Traducerea documentelor în limba rusă era făcută de sergentul inferior Proțiuk, plutonierul N. Braunihștein, Vovremian, Sirkis și sergentul HarŽkover. Multe din documentele organelor S.S.I. din Basarabia și Transnistria, de asemenea au fost traduse în limba rusă de căpitanul Kalinin din cadrul Direcției Generale a Contraspionajului SMERȘ a N.K.G.B. (оперуполномоченый Г.У.К.Р. – Главное Управление Контрразведки – «СМЕРШ» Н.К.Г.Б.).
Documentele mai importante au fost traduse, iar copiile în limba rusă – trimise la Moscova. Arhiva Centrului „H” și parte din cea a Centrelor S.S.I. de la Chișinău și Odessa, a fost lăsată la Chișinău și depozitată în Arhiva Națională a Republicii Moldova.
Dacă în timpul cercetărilor era identificată vreo persoană care a colaborat cu serviciile speciale românești, aceasta urma să fie găsită de organele securității sovietice pentru a fi exploatată informativ (în cazul persoanelor care au colaborat cu administrația română, acestea, după obținerea informațiilor necesare, urmau să fie supuse represiunilor). De asemenea, trebuiau identificate și exploatate informativ persoanele care s-au manifestat activ împotriva autorităților românești, căci la sigur, acestea puteau da relații despre „trădătorii” Statului sovietic.
în urma studierii fiecărui dosar, se întocmea o „Listă cu persoanele care fac parte din dosarul de cercetare a organului de spionaj românesc S.S.I., nr. V/234 și care urmează să fie luate în evidență operativă” (Список лиц проходящих по делу румынского разведоргана ССИ № В/234 подлежащие взятию на оперучёт). Erau și dosare în care nu s-au descoperit persoane care urmau a fi trecute în evidențele operative ale Secției „A”.
De asemenea, pentru fiecare dosar cercetat, se făcea o scurtă „Informație” (Справка), în care se spunea despre ce era vorba în dosar: „Prezentul document conține corespondență cu caracter personal și administrativ-gospodăresc” (Данный документ содержит служебную перепмску личного и административно-хозяйственного характера).
Din documentele provenite de la subdiviziunile S.S.I. din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei (incluse după război în componența Ucrainei Sovietice) erau extrase numele agenților care au activat acolo și trimise M.G.B.-ului R.S.S. Ucrainești, în vederea arestării lor (spre exemplu, în anii 1946-1947, securitatea ucraineană a intrat în posesia listei colaboratorilor neoficiali ai Centrului de Informații al S.S.I. Cetatea Albă).
în teritoriul Transnistria, Bucovina și Basarabia, S.S.I.-ul a lăsat pentru activități informative așa-numita Echipa Specială „C”. Pentru Transnistria era preconizată o rețea informativă formată din 250 de persoane cu 19 aparate radiotelegrafice. Separat, pentru fiecare județ, era prevăzut un număr de 10-15 agenți. în Basarabia, numărul agenților trebuia să fie de 220 de spioni, cu 16 aparate radiotelegrafice. Separat, urmau să fie lăsați agenți cu diverse misiuni, în toate satele de pe malul stâng al Nistrului și Prutului. în Bucovina, se preconiza plasarea a 150 de agenți, cu 9 aparate radiotelegrafice. Suplimentar, trebuiau lăsați agenți în toate satele de pe malul stâng al Siretului.
„După retragerea trupelor germano-române din Bucovina și din Nordul Basarabiei – relata Eugen Cristescu, fostul director general al S.S.I., în timpul interogatoriilor de la Moscova, – Președinția Consiliului de Miniștri și Marele Stat Major a dat ordin tuturor serviciilor informative să creeze în orașele principale din Basarabia și Moldova, o serie de legături informative și mijloace de transmisiuni spre a fi informați de regimul ce se va aplica populației române de trupele sovietice, guvernul român considera că Basarabia și Bucovina vor aparține și în viitor statului român. Conform ordinului Marelui Stat Major, acești rezidenți informativi trebuiau să trimită informații asupra situației generale din teritoriu. Recrutarea rezidenților informativi se făcea prin bună învoială de șefii de centre (informative din Basarabia, Bucovina și Transnistria – n.a.) sau delegații lor, după care li se făcea o școală de instructaj. în Bucovina, din cauza precipitării evenimentelor nu s-a creat o rețea informativă. în Basarabia s-a realizat ceva în orașul Chișinău și la Iași. Numele persoanelor recrutate cum și adresele lor nu le pot cunoaște, fiind chestiuni de detaliu. Ele se pot găsi la Centrala Serviciului la Agentura frontului de Est. în ce privește faptul dacă și în Transnistria s-au recrutat asemenea rezidenți informativi, nu pot preciza deoarece Agentura frontului de Est lucra direct cu Comandamentul Armatei de la care primea dispozițiuni.
în orice caz, relațiuni se pot obține de la Centrala Serviciului unde se găsește în prezent Agentura frontului de Est. în general însă în această materie nu s-a realizat prea mult, deoarece ordinul a venit foarte târziu și n-a fost timpul necesar pentru recrutare, mai ales că populația se evacua în continuu”.
După ieșirea României din războiul împotriva U.R.S.S., una din primele măsuri luate de noile autorități a fost să dizolve Frontul de Est – structură a Secției I-a Informații externe a S.S.I., care se ocupa de spionajul contra sovieticilor –, iar agentura deconspirată, lista informatorilor nimerind în mâinile foștilor inamici – a sovieticilor. Cea mai mare parte a arhivei Frontului a fost distrusă.
în cadrul colaborării româno-sovietice din Campania din Vest, sovieticii au cerut și obținut tabelul cu informatorii Agenturii Frontului de Est lăsați pe teritoriul U.R.S.S. în timpul retragerii, schema cu organizarea S.S.I. până la 23 august 1944 și după, ordinele de bătaie până la șefii de birouri. Reprezentanților serviciului de informații al Armatei roșii li s-au predat formulele cernelurilor simpatice utilizate și ale reactivilor pentru citirea lor, cu mostre pentru fiecare.
în regiunea Cernăuți, după anihilarea agenturii românești, Secția a IV-a urmărire a Direcției N.K.G.B. s-a ocupat în special de identificarea agenților germani ai Abwehrgruppe-204, care au urmat cursurile școlii de spionaj din com. Plosca, fostul județ Rădăuți. în căutarea acestora, a fost utilizată metoda de agentură, reușindu-se identificarea a doi agenți germani, care au dat informații detaliate despre structura și conducerea școlii, și au deconspirat „zeci de agenți ai spionajului” inamic. Pentru buna credință de care au dat dovadă acești doi agenți, ei nu au fost trași la răspunderea penală, ci au fost recrutați ca agenți contrainformativi sovietici, cu numele conspirativ de Ivan și Goreț. Acești doi agenți au contribuit și la identificarea unui număr mare de agenți germani rămași în România. Erau trimiși în misiuni speciale în teritoriul Statului român, pentru a-i identifica pe agenții inamici și a stabili adresa de domiciliu a acestora. Apoi, informațiile obținute erau verificate prin Secția specială ȘMERȘ a Armatei a 8-a tancuri, aflată la Constanța.
în acest fel, s-a reușit identificarea, arestarea și transportarea la Cernăuți pentru judecare, a peste 30 de agenți germani. Atenția organelor contrainformative sovietice s-a concentrat și asupra foștilor aliați din război și în general, asupra statelor capitaliste. Aliații sovieto-anglo-americani după ce au zdrobit inamicul comun – Germania nazistă și sateliții ei – au devenit dușmani; reîncepea lupta dintre lumea comunistă și lumea capitalistă. în aceste condiții, confruntarea între cele două sisteme a devenit extrem de actuală și pentru organele de securitate. Contrainformațiile sovietice urmau să acționeze cu insistență împotriva spionajul anglo-american, care trimetea în misiuni speciale agenți în spațiul sovietic pentru culegerea de informații, organizarea sau stabilirea contactelor cu organizațiile antisovietice din U.R.S.S., etc. Primul act normativ în acest sens, emis de N.K.G.B. al U.R.S.S., a fost circulara nr. 115 din 30 octombrie 1945, Cu privire la activitatea spionajului englez împotriva U.R.S.S. După patru luni a fost emis un alt document – instrucțiunile N.K.G.B. al U.R.S.S. din 6 februarie 1946, Cu privire la identificarea agenților spionajului englez și american din rândul repatriaților. Primul document se referea la activitatea serviciilor speciale britanice din U.R.S.S. în anii celui de-al Doilea Război Mondial, în care se spunea: „...Organele de spionaj engleze au profitat de posibilitățile (lărgite) și au intensificat activitatea de spionaj împotriva Uniunii Sovietice. în total, în perioada Războiului pentru Apărarea Patriei în U.R.S.S. au venit circa 200 de spioni englezi, dintre care 110 în Moscova, 30 în Murmansk și în componența diverselor delegații – peste 20. N.K.G.B. al U.R.S.S. în perioada războiului a identificat următoarele rezidențe engleze: 1) Intelligence Service; 2) ale serviciilor de spionaj ale ministerului economiei de război; 3) ale spionajului militar; 4) ale spionajului flotei militare; 5) ale spionajului flotei aeriene; 6) ale spionajului politic al Ministerului de Externe; 7) ale serviciilor de spionaj ale ministerului informației”.
Cel de-al doilea document îi viza pe cei care s-au refugiat din teritoriile ocupate sau aflate sub influența sovietică și readuși „benevol” înapoi. Adică, în cazul N.K.G.B.-ului din R.S.S. Moldovenească era vorba de transnistrienii, bucovinenii și basarabenii refugiați în 1944 din fața amenințării comuniste în vestul României și „repatriați” cu forța la est de Prut de organele speciale sovietice, fiind considerați „cetățeni sovietici”.
Problema combaterii spionajului anglo-american era în dese rânduri discutată în cadrul eșaloanelor superioare de stat și de partid ale U.R.S.S. La 20 august 1946, C.C. al P.C. al U.R.S.S. a adoptat decizia Cu privire la intensificarea luptei cu agentura spionajului american și englez, iar în baza acesteia, M.G.B. al U.R.S.S. a emis la 2 februarie 1947 ordinul nr. 0048, Cu privire la intensificarea activității contrainformative în lupta cu agentura spionajului englez și american. Deoarece era regiune de frontieră a Uniunii Sovietice și considerată vulnerabilă eventualelor acțiuni de penetrare ale spionajului inamic, în R.S.S. Moldovenească s-au desfășurat intense activități contrainformative. Una din reușitele organelor securității statului ale R.S.S.M. pe care o cunoaștem, a avut loc în august 1951, când au fost capturați doi agenți ai serviciilor americane de spionaj – F. L. Saranțev și A. I. Osmanov. Aceștia erau agenți ai C.I.A. american, recrutați în lagărele de refugiați din Germania și parașutați în teritoriul Basarabiei dintr-un avion, care a decolat din Athena. Au fost prinși imediat și condamnați la moarte pentru spionaj.
în activitățile de combatere a agenturii inamice, o metodă de bază a M.G.B.-ului era „inducerea în eroare a serviciului secret britanic, prin crearea organizațiilor «opoziționiste» fictive în Uniunea Sovietică și supravegherea acestor organizații”. Prin această metodă erau ușor descoperiți agenții anglo-americani, iar mijloacele lor financiare canalizate spre obiective inutile; erau identificate adevăratele organizații antisovietice, care puteau fi controlate sau anihilate. După cum reiese din studiile istoricilor ruși, activitatea contrainformațiilor sovietice în această perioadă s-a desfășurat cu mult zel și destul succes.
în preajma operațiunii de deportare a „elementelor periculoase antisovietice” în Siberia din vara anului 1949, M.G.B.-ul R.S.S.M. informa în decembrie 1948 că, în numărul acestor elemente identificate, în total 33.640 de chiaburi, foști moșieri, foști comercianți, foști șefi și membri de partide, persoane revenite din exilul executat în 1941, foști colaboratori activi ai organelor române, complici ai ocupanților germani, foști albgardiști, etc., erau 485 de persoane (179 de familii) care ar fi fost din „agentura descoperită a serviciilor străine de spionaj”. în februarie 1949, numărul acestor persoane a crescut la 576 (201 de familii).

3.5. Organizarea și executarea operațiunilor de deportare a basarabenilor în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S.
Cea mai grandioasă operațiune de poliție politică (în special din punct de vedere tehnic) din istoria R.S.S. Moldovenești, executată de către organele securității statului împreună cu cele ale afacerilor interne, a fost operațiunea de deportare din 6 iulie 1949, a mii de basarabeni în regiunile Extremului Orient ale Uniunii Sovietice, cunoscută sub denumirea de operațiunea „Iug” (din limba rusă „Sud”). Motivele deportării erau de ordin social (înlăturarea clasei înstărite, care încurca la realizarea colectivizării gospodăriilor) și politic (înlăturarea tuturor elementelor considerate periculoase pentru Statul sovietic).
Până la deportare, autoritățile au încercat să faciliteze colectivizarea gospodăriilor țărănești prin instituirea unor impozite exagerate pentru gospodăriile individuale (conform hotărârilor Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. din 17 august 1947 și a Biroului C.C. al P.C. (b) al R.S.S. Moldovenești din 30 august 1947). Această măsură a fost primită cu ostilitate de o bună parte a populației. Formele de rezistență erau diferite, inclusiv acțiuni armate. Ca o contra-măsură la aceste manifestări, la 28 septembrie 1948, C.C. al P.C. (b) al R.S.S. Moldovenești a decis excluderea gospodăriilor chiaburești (care se manifestau împotriva gospodăriilor colective) din colhozuri, iar la 30 septembrie, a adoptat o hotărâre cu privire la intensificarea rezistenței față de colectivizare și măsurile politico-administrative ale statului la sate. Prin hotărârea din 28 septembrie, au fost date dispoziții M.A.I. și M.G.B. pentru intensificarea luptei cu chiaburimea și alte elemente care se manifestau împotriva politicii statului. Către începutul anului 1949, doar 20% din țăranii R.S.S. Moldovenești erau încadrați în colhozuri, astfel că, autoritățile de la Chișinău tot mai insistent puneau problema neutralizării chiaburimii și a elementelor antisovietice, care împiedicau aceste transformări.
Deoarece măsurile luate de autorități în vederea colectivizării (impozitările excesive, excluderea chiaburilor din colhozuri ș.a.), nu au dat rezultatele așteptate, lovitura de grație trebuia dată prin expropriere (proprietatea confiscată urmând să constituie baza tehnico-materială a colhozurilor) și deportarea celor ostili în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. La începutul lunii decembrie 1948, ministru Securității statului al R.S.S.M., Iosif Mordoveț, s-a adresat printr-o scrisoare ministrului unional al Securității statului, Viktor S. Abakumov, în care îi scria că, pentru sporirea procesului de colectivizare este nevoie de strămutarea din R.S.S.M., împreună cu familiile, a chiaburimii, a foștilor comercianți, moșieri, membri ai partidelor „burgheze”, pe cei care propagă ideologia diverselor secte religioase, precum și toate „elementele nemulțumite”, care se manifestă împotriva politicii statului, în total 9.259 de persoane (și împreună cu familiile, un total general de 33.640 de peroane). Mordoveț mai spunea că, C.C. al P.C. (b) al R.S.S.M. intenționează să înainteze această chestiune spre examinare C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. O scrisoare similară a fost trimisă la 12 octombrie 1948, de ministrul afacerilor interne al R.S.S.M., F. Ia. Tutușkin, ministrului unional de interne, S. N. Kruglov. General-colonelul I. Morodveț, la 17 februarie 1949 semna o notă, în care era vorba de luarea în evidență a 40.854 de „chiaburi” și alte „elemente dușmănoase”. Numărul mare de „elemente antisovietice” a făcut conducerea de la Chișinău să intervină la 17 martie 1949, la I. Stalin, pentru aprobarea deportării celor mai periculoase elemente în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. Era vorba de 10.724 de persoane (în total, cu membrii familiilor acestora – 39.091 de persoane) – „chiaburi”, foști moșieri, comercianți, complici ai „ocupanților”, membri și simpatizanți ai partidelor „fasciste”, etc. Printre motivele deportării acestora (că ar fi elemente contrarevoluționare), era și necesitatea exproprierii lor, ca în baza averilor confiscate să fie organizate colhozurile. Se considera că, „chiaburii” dețin un potențial economic foarte mare, a cărui confiscare ar permite asigurarea necesităților de funcționare a colhozurilor. Așa-numiții „chiaburi” dispuneau de 12.601 de case, 3.241 de cai, 2.079 de boi de tracțiune, 2.220 de porci, 40.748 de capre și oi, 52418 de hectare de pământ, 588 de hectare de livezi și 2.210 de hectare de viță-de-vie. Deci, prin deportarea „chiaburilor” Puterea sovietică scăpa de rezistența anticolhoznică și reușea să-și asigure o bază materială necesară constituirii gospodăriilor agricole colective.
La „propunerea” organelor de partid și sovietice din R.S.S.M., la 6 aprilie 1949, Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. a adoptat hotărârea nr. 1.290-467 s.s., Cu privire la deportarea din R.S.S.M. a familiilor de chiaburi, a foștilor moșieri, negustori și complici ai ocupanților. Se prevedea deportarea a 11.280 de familii (40.854 de persoane).
în consecință, Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. a aprobat hotărârea nr. 1290-467, potrivit căreia din R.S.S.M. urmau să fie strămutate în regiunile de est ale U.R.S.S., 11.280 de familii „antisovietice” (40.854 de persoane). Deportarea era preconizată pentru luna iunie 1949, iar deportații trebuiau strămutați pentru totdeauna.
întocmirea dosarelor personale pentru indivizii care urmau să fie deportați, a intrat în sarcina M.G.B.-ului R.S.S.M., (iar M.A.I. urma să-i acorde asistența necesară) și trebuia făcută în baza Instrucțiunii aprobate prin ordinul M.G.B. al U.R.S.S. nr. 00179 din 9 aprilie 1949. Potrivit acestei Instrucțiuni, erau exceptate de la deportare familiile a căror membri își făceau serviciul în Armata sovietică sau au căzut pe front, erau invalizi din Marele Război pentru Apărarea Patriei, erau decorați cu ordine și medalii sovietice ori aveau merite deosebite față de Statul sovietic ș.a. De asemenea, erau exceptați de la deportare învățătorii și profesorii, deoarece în instituțiile de învățământ din republică era o insuficiență acută a cadrelor didactice. Dintre profesorii și învățătorii incluși în listele preliminare, 35% erau calificați drept „chiaburi”, 27% considerați că au colaborat cu „autoritățile fasciste”, 17% că au aparținut partidelor „burgheze, fasciste și profasciste”, au colaborat cu jandarmii, polițiștii și organele de spionaj inamice.
Preparativele operațiunii de deportare au prevăzut și pregătirea ideologică a celor ce trebuiau s-o execute. Așa că, pe parcursul anului 1949, mai ales în prima jumătate, au fost organizate mai mult de 10 ședințe politice, cu participarea cadrelor de conducere și a activului Partidului Comunist al subdiviziunilor M.A.I., la care au fost discutate prioritățile și modalitățile de activitate a organelor afacerilor interne, determinate de intensificarea „luptei de clasă” în localitățile rurale, unde, potrivit ministrului de interne, F. Tutușkin, „Chiaburii și elementele naționalist-burgheze se opun activ puterii sovietice. Ei constituie nucleul pentru formarea grupelor banditești, întreprind acțiuni teroriste, folosesc diferite metode și mijloace de luptă împotriva construcției colhoznice”.
Lucrul pentru întocmirea dosarelor a demarat în luna aprilie 1949, odată cu sosirea de la Moscova la Chișinău a general-maiorului I. I. Ermolin, împuternicitul M.G.B. al U.R.S.S. (precum și a locțiitorului acestuia pentru trupele M.G.B., general-locotenentul Burmak), în vederea pregătirii și executării operațiunii de deportare. Din acest moment, toate documentele referitoare la deportare, erau semnate de I. Mordoveț și contrasemnate de I. Ermolin. Acești doi, precum și N. N. Selivanovski, locțiitorul ministrului Securității statului al U.R.S.S., au coordonat acțiunile de pregătire a operațiunii și prin dispoziții verbale.
Pregătirea dosarelor personale se făcea de către organele raionale și orășenești ale M.G.B.-ului R.S.S.M. Apoi, documentele erau trimise ministerului spre avizare, fiind reîntoarse organelor teritoriale ale M.G.B. pentru executare. Munca de întocmire a dosarelor (în teritoriu) a decurs foarte greu, cauza fiind numărul foarte mare a persoanelor care trebuiau deportate, precum și caracterul strict secret al operațiunii. în vederea accelerării pregătirilor (care trebuiau finalizate până la sfârșitul lunii mai) au fost implicați și colaboratori ai M.A.I.
Această tărăgănare, precum și indiscrețiile unor funcționari ai M.G.B. și M.A.I., a făcut ca o mică parte a populației să afle despre aceste preparative. La începutul lunii mai 1949, organele M.G.B. al R.S.S.M. au atestat primele zvonuri în privința strămutării care se pregătea. M.G.B.-ul informa că, o parte din vină o aveau organele locale ale M.A.I., care în procesul de întocmire a listelor cu persoanele pentru deportare, nu au respectat elementarele norme ale conspirației. Despre faptul răspândirii zvonurilor de către colaboratorii organelor afacerilor interne, Mordoveț l-a informat personal pe ministerul de interne al R.S.S.M. însă, indiscreții s-au constatat și din partea unor colaboratori ai Securității statului; aceștia, constatând că, au rude incluse în listele de deportare, le spuneau să fugă din localitate sau din republică. Zvonurile despre apropiata strămutare s-au răspândit fulgerător și circulația lor nu putea fi stăvilită. Așa că, pentru a nu rata efectul psihologic de surprindere, necesar în astfel de operațiuni, (deși întocmirea dosarelor personale încă nu luase sfârșit), la începutul lunii mai 1949, M.G.B. al R.S.S.M. s-a adresat M.G.B. al U.R.S.S. pentru a dispune executarea operațiunii în cel mai apropiat timp.
în afară de întocmirea listelor cu persoanele care urmau să fie deportate, s-a lucrat intens și la elaborarea planului operațiunii, care a prevăzut chiar și cele mai mici detalii.
Pentru coordonarea operațiunii, căreia i s-a dat numele de cod Iug („Sud”), în iunie 1949, a fost creat un stat major, în care a intrat ministrul Securității statului, general-maiorul I. Mordoveț, locțiitorul lui, colonelul A. A. Kolotușkin, împuternicitul M.G.B. al U.R.S.S., general-maiorul I. Ermolin, precum și echipele speciale – informativă, operativă, statistică, de legătură, etc., în total 30 de persoane.
în scopul coordonării eficiente a operațiunii de deportare, teritoriul R.S.S.M. a fost împărțit în opt sectoare operative – Chișinău, Bălți, Bender, Cahul, Orhei, Râbnița, Soroca și orașul Chișinău – conduse de împuterniciți, desemnați din rândul înalților funcționari ai M.G.B. al U.R.S.S., R.S.S.M. și din alte „republici-surori”. Fiecare din aceste sectoare (cu excepția or. Chișinău), a fost divizat în 8-9 raioane administrative. în fiecare raion, pentru executarea operațiunii, a fost implicat aparatul raional respectiv al M.G.B., precum și efectivul Securității statului venit pe timpul deportării din alte republici. De asemenea, pentru asigurarea desfășurării operațiunii în bune condiții, a fost concentrat și un personal de rezervă: în secțiile orășenești ale M.G.B. – câte 28 de colaboratori operativi și 35 de soldați; în cele 54 de secții raionale ale M.G.B. – 108 colaboratori operativi și 108 soldați; în sectoarele operative (cu excepția or. Chișinău) – 14 colaboratori operativi și 21 de soldați, iar pe lângă statul major din Chișinău – 7 colaboratori operativi și 30 de soldați.
La 11 iunie 1949, prin ordinul M.A.I. al U.R.S.S. nr. 00564, au fost stabilite sarcinile M.A.I. al R.S.S.M. în cadrul operațiunii „Sud”: a organiza la stațiile de îmbarcare primirea de la M.G.B. a celor deportați în conformitate cu certificatele de familie; a numi la fiecare eșalon, din rândul lucrătorilor de răspundere a M.A.I. și a celor detașați de la M.A.I. al R.S.S. Ucrainene, a câte un șef, 2 locțiitori – pentru lucrul operativ și logistică, un medic și două surori medicale, cu medicamentele necesare însoțirii celor deportați; a asigura ordinea publică în orașe și în alte localități, unde vor avea loc deportările.
Și în cadrul M.A.I. al R.S.S.M. a fost creat un stat major operativ, cu subdiviziuni de legătură, informații, transport, logistică, etc., care și-a început activitatea la 24 iunie 1949. Șef al statului major al M.A.I. a fost numit locțiitorul ministrului general-maiorul Orlov. în general, acțiunea M.A.I. s-a limitat la asigurarea asistenței medicale, aprovizionarea cu alimente și transportarea deportaților.
Pentru îndeplinirea sarcinilor M.A.I. din R.S.S. Moldovenească la stațiile de formare a eșaloanelor au fost pregătite 23 de grupuri operative. La 24 iunie 1949, ministrul afacerilor interne al R.S.S.M. a semnat ordinul nr. 0075, prin care a fost aprobată competența grupurilor de însoțire a eșaloanelor expediate cu deportați din R.S.S.M. până la locurile de destinație. Grupul de însoțire număra 6 persoane la fiecare eșalon, în total – 180 de persoane. Din efectivul grupurilor de însoțire a eșaloanelor doar 4 persoane, dintre care un singur șef de eșalon, erau din M.A.I. al R.S.S.M., celelalte 176 de persoane fiind detașate din regiunile Harkov, Herson, Kiev, Jitomir, Vinnița, Cernigov, Zaporojie, Kirovograd, Odessa, Poltava și Dnepropetrovsk. Printre aceștia erau 76 de ofițeri ai M.A.I. al Ucrainei, care sosise la dispoziția M.A.I. al R.S.S.M. la 23-24 iunie, 32 medici și 64 de surori medicale sosite la Chișinău de la Moscova în ziua de 30 iunie 1949. în etapa finală a pregătirii operațiunii, în republică și la hotarele ei, au fost concentrate resurse umane și tehnico-materiale suplimentare din alte republici, căci o astfel de operațiunile depășea posibilitățile R.S.S.M. Spre exemplu, pentru executarea operațiunii era necesar un efectiv de 3.389 de lucrători operativi și 9.050 de soldați, iar R.S.S.M. dispunea doar de 1.466 de lucrători operativi și 700 de soldați (300 de milițieni și 400 de grăniceri).
Pavel Moraru (continuare în postarea următoare)





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1168