Magda URSACHE. Stare de decembrie
Data: Tuesday, December 13 @ 17:17:21 CET
Topic: Memoria


«Orice campanie pentru redeșteptarea demnității naționale, pentru cultivarea mîndriei naționale trebuie începută nu altfel decît cu rememorarea jertfei marilor unioniști.»
Magda URSACHE



M-am ferit cît am putut anul ăsta să deschid televizorul de ziua națională. N-aș fi vrut să aud iarăși variațiuni pe tema schimbării datei, cu argumente meteo ori gastronomice. Că SUA serbează pe căldură, pe 4 iulie, că Franța aniversează tot în iulie, pe 14, căderea Bastiliei și a regalității. Numai românașii n-au aflat o zi căldicică de primăvară (ca ungurii: 15 martie) sau de toamnă uscată (ca nemții, în octombrie), vreo vară de noiembrie măcar, cînd re-nflorește liliacul. Să nu plouă, să nu ningă, să nu fie incomodați de vînt și ceață. Oho, cum se mergea la potol, la iarbă verde, la 23 august! Dacă n-am vrut să menținem comunismul de lagăr, pururi viu, cu doctrina lui pururi vie, ne zgribulim de frig. Se digeră greu (și ziua națională, și fasolea adiacentă) în decembrie. Alți contestatari ai datei Marii Uniri ar prefera armindeni, ca proletarii, 10 mai, ca regaliștii ori să se serbeze de 9 mai, ziua Europei, doar pendulăm de ceva vreme între Uniune și UE. N-ar fi bine, oare, să avem mai multe zile naționale? se întreba un comentator. Mai an, istoricul Adrian Cioroianu declara pe TVR1, că-ntr-un deceniu ziua națională nu va mai fi la 1 decembrie. Și n-avea dubii, nici dileme. Ce dacă, în ziua aceea fastă de 1 decembrie 1918, Ferdinand Reîntregitorul și regina Maria reveniseră de la Iași în capitala eliberată? Mai erau 22 de ani de Românie Mare, pînă cînd alt rege, Dezintegratorul  Carol II, s-o micșoreze, în vara care n-a fost vară a cedărilor teritoriale; ce conta pentru istoricul numit mai sus că o sută de mii de români demni au străbătut drum greu pe jos ori în care trase de boi (oh, bătrînii erau moi, își duceau carul cu boi – ca-n cîntecul vechi), dar știau, bine ținta: Alba Iulia. Și n-aveau nici girofar, nici GPS cei 1228 de delegați cu credenționale. Anul ăsta n-a fost decît a zecea parte din cei adunați în 1918. Și nu vocea episcopului Iuliu Hossu au auzit-o în piață, ci vocea primarului Hava – PDL, certînd opoziția („, ei, cum îndrăzniți!”) că nu se arată de acord cu „proiectul grandios” Roșia Montana, care va aduce viitor de aur. Altora. Și ce lacrimi politice, de captatio au curs la auzul Imnului! N-am scăpat nici de îndemnul lui Benone Sinulescu („să jucăm, fir-ar să fie, să ne bucurăm”), nici de imaginile cu buzoieni îmbrîncindu-se pentru o porție de iahnie, nici de cei 3 gazetari de monden (cel mai vervos era înfuriat că nu poa’ să-și pîrpălească el micu’ la pădure și că e nevoit să serbeze odată cu Republica Centrafricană și cu Mianmar. Doar ne întrecem cu gluma de 20 de ani pe seama Istoriei mari. De ce n-am repeta în exces, la zi națională, glumițele frîncești cu români-cerșetori? S-a găsit și antidotul pentru imaginea etnică dezastruoasă: să dăm un click pe formula magică Românii sunt deștepți și-ntr-un an – garantat sută la sută – scăpăm de ocară. Ce să mai zici decît replica lui Tudor Călărașu: „Sînteți deștepți, dar vă mănîncă prostia”.
La altă butonare, am văzut ce nu voiam să văd: un ins în vîrstă pupîndu-i mîna președintelui Băsescu și o insă cu plete negre încercînd să i-o pupe; pe Simona Senzual cu tricolor-brățară, întrecută de altă vedetă simpluță, cu tricolorul pus pe țîță.
O „realistă” TV ghilimeta cuvîntul identitate cu degetuțele-n aer. Altul abia șoptea spăsit: „Nu-i nimic naționalist, avem și noi eroi”. Ploua cu îndemnuri pentru „pozitivarea gîndirii” (față de conducătorii care, iată, încearcă și cu cianură); prezența SMURD la paradă arătase doar ce bine stăm cu sănătatea. Un „analist” sau ce-o fi fost, lăuda gongoric: „Ce bine s-a descurcat România de-a lungul vremii”. Sentința de la Viena, urmată de 4 ani de masacre antiromânești, antievreiești nu intra în discuție. Și mi-am amintit de corijarea promptă a lui Eugène Ionesco, făcută lui Elie Wiesel, că nu românii i-au deportat familia, ci armata ungară. „Un fleac”, l-a repezit Wiesel. „Fleacul” ăsta însemnînd masacre, de trecut în cartea de oroare a istoriei, în localități ca Ip, Sărmașu, Trăznea, Moisei, Nușfalău, Cerișa, Brețcu, Mureșenii de Cîmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Beliș, Zăbala, Sîntion, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bîrgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin... Suplicii de nedescris, ca baterea în cuie, în carne vie, a tricolorului. După Diktat, 60.000 de români au fost trimiși în lagăre de muncă; s-au întors 800. I-ați auzit pe radicalii maghiari, puși pe refacerea Ungariei Sfîntului Ștefan, să regrete episodul? Fotografia familiei de năpăstuiți, fugiți de prăpăd, cu bocceaua și cu cel mai trist cîine alături, în căruță, era răvășitoare. Un cîine alb, c-un cearcăn negru la ochi, cu o expresie omenească (așa cum sunt cîinii triști: umani), lîngă țăranii „gemînd cîinește”, cum spune Poetul, după casele lor, după bisericile ce aveau să fie demolate ori dinamitate pînă-n temelie. E-n „tradiție”! Prima biserică distrusă de habsburgi a fost Biserica Ortodoxă a lui Mihai Viteazul, ca să pedepsească pohta ce-a pohtit domnitorul și întregul popor românesc: Unirea. BOR a canonizat (și bine a făcut), în 2008, 4 țărani români, omorîți la 1763 de generalul Nikolaus Adolf von Bucow. Radu Ulmeanu ne-a reamintit într-un editorial de ce: pentru că n-au vrut să-și schimbe religia. Unul dintre ei avea peste o sută de ani, ceea ce nu l-a oprit pe generalul împărătiței Maria Tereza să-l tragă pe roată.
Ni se tot repetă să terminăm cu atitudinea pro-românism în scrierea istoriei, cu deranjantele (pentru vecini) repere naționale. Doar n-o să tot scociorîm seismele (cuvîntul lui N. Iorga) de la 1784, 1821, 1848-49, masacrele comise de hortyști în Nord-Vestul Ardealului; să nu afirmăm că numai privilegiați n-au fost românii în Republica Autohtonă Maghiară, croită de Stalin. Și asta în timp ce europarlamentarul nostru Tökes Laszlo vrea „vindecarea Trianonului”, deplînge cu tupeu lipsa de autonomie a maghiarilor, strigă la Bruxelles că maghiarii sunt supuși unui „genocid pașnic”, deși nu românii au crescut ca număr în Transilvania, ci maghiarii, revendicîndu-i pe secui, pe ceangăi, dar și pe Iisus Hristos.
Nu e încredere în relația României cu Ungaria? Oare de ce? Citiți revista presei maghiare: Autonomia mai presus de orice e titlu repetabil. Șogor Csaba îndeamnă la secesiune: Autonomie în Tibet și pe Pămîntul Secuiesc. Kover Laszlo, președintele Parlamentului maghiar, vine în România și declară că autonomia e legală, corectă, modernă, porunca lui Dumnezeu, bazîndu-se pe toleranța naivă, delăsătoare a românilor. Or, punctul nevralgic e tocmai această toleranță care trebuie grabnic ajustată. „Să nu escaladăm”, ne persuada fostul ministru de Externe, cel prins cu șpaga în Parlamentul European. Dar ce stat din lume (altul decît România) își transformă cetățenii majoritari în minoritari? Comparați, rogu-vă: după 1918, din cei 800.000 de români rămași în afara României, mai sunt declarați de ei înșiși 10.000. în fapt, nerecunoscuți tot de ei înșiși, 20.000. Nu răspund, ne spune publicistul Călin Ciobotari într-un reportaj cutremurător, la întrebări puse în românește și te înjură dacă insiști. Dincoace, din 800.000 (cifrele C. Ciobotari) au ajuns la aproape 2 milioane, guvernînd perpetuu prin UDMR, organizație etnică.
Și-n timp ce români săraci lipiți pămîntului se băteau pe fasole cu ceva cîrnat, conaționalii manifestau, îndoliați, contra zilei de 1 Decembrie, pentru ei „nefastă”. Dezavuăm cum ar trebui aceste contestări înverșunate ale Trianonului? Nu. Ostilitățile de ziua națională rămîn neamendate. Ba se mai găsește cîte un publicist de rețea Soros care ne îndeamnă să vedem istoria și prin ochii ungurilor, deplînși că nu se pot bucura cu noi, că au amintiri dureroase, că trauma tratatului de pace de la Trianon nu le dă pace.
Faptul că maghiarii nu se împacă defel cu istoria acestei victorii românești – Marea Unire – o aflăm cotidian, nu numai în decembrie, zi de iarnă pînă-n seară. Și nu din cauza românilor nu se încheie odată disputa. Cele 21 de salve de tun, cu care învingătorii îi salută pe învinși, nu-l impresionează pe cel mai longeviv guvernant după '89, cînd e vorba de visata fărîmițare. Autonomia teritorială maghiară nu va fi niciodată? „Să așteptăm pînă la capăt. Dacă vom fi uniți, cuvîntul românesc niciodată va însemna în maghiară în curînd”. Așa știe Marko Bela românește. Tras la răspundere pentru provocări secesioniste, ar pretinde, cum pretinde mereu UDMR, că s-a greșit traducerea sau că a spus-o în sens poetic. Efect de stil o fi înlocuirea lui Eminescu, nume de stradă, cu Atilla, în Covasna, Harghita, Mureș? La estetism se apelează și cînd e vorba de complexul statuar al celor 13 ghenerali: E un monument estetic; vă opuneți frumosului?, și-a dat cu părerea în chestiune domnul Tokay Gyorgy. De fapt, numai 4 din 13 erau unguri, se mai argumenta pro, pe un canal TV. Atunci de unde 13? De la cele 13 provincii ale Ungariei Mari? în alte cuvinte, „de ce ne-om gîndi la ce a fost acu 150 de ani, nu la intrarea în Ioropa?”, s-a rostit un altul. 40.000 de morți..., a încercat un invitat. Cîți? Ei, n-or fi fost 40.000, ci 39.999 a ironizat mitocănește același/ alt udemerist.
Noul discurs al recunoașterii naționale, atît de necesar, ar trebui să cuprindă îndemnul: nu acceptați umilirea națională. Statuia dată jos, în 1925, cu acordul regelui Ferdinand, de Ion I.C. Brătianu, trebuia lăsată jos și atît. Sau practicăm ataraxia?
Nu gesturi largi de politicieni demagogi, cu flecăreli, nu autoflagelare văicăreață de frustrați, nu persiflări (postmoderniste) ale imnului național m-am așteptat să aud de 1 Decembrie. Antenele vibrau: Fii romândru! Ro-mîndria! Ca să nu mai fim așa de mîndri, Flooorin Călinescu (la Ion Cristoiu-n emisiune) l-a evocat pe Arghezi – trădător în favoarea nemților (de Baroane, pentru care pamfletarul a stat închis la Tg. Jiu, nu s-a făcut vorbire) și, cu același zel, pe Rebreanu – delapidatorul, care n-ar fi știut românește cînd a fugit în Regat. Pe același post, un deghizat în clovn a ținut să precizeze: „noi am fost derbedei” în '44 și lași că am acceptat să serbăm 23 august ca zi națională. Ca și cum ne-ar fi întrebat cineva dacă vrem să cîntăm Imnul pe versurile lui Baranga ori Frunză plus Deșliu. Alt cacopatrid (cel care-și vorbește țara de rău) găsea că-i deșănțat, scabros să-i urăm atîta României „La mulți ani!”, ca și cum ar fi pe moarte.
Cît despre istoricul Zoe Petre, punctele de suspensie indicau nehotărîrea sa de a fi mîndră: „Nu că mă... dar îmi...” Nu, n-a amăgit-o România’, deci nu-i dezamăgită, ca naivii care au crezut în cei 15.000 de specialiști. Ce-ar face-o, totuși, să tresară de mîndrie națională? Creativitatea românilor (a doua după SUA) și expresivitatea limbii române, cea care îl dezgustă superior pe șeful ICR, medaliat în zi națională, pesemne ca autor al știutei fraze, nemodificată în multele reeditări ale volumului Politice: „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”.
Vocea aproape secată a cardinalului in pectore Iuliu Hossu, citind Declarația de Unire a Transilvaniei cu Regatul României, a fost postată de Vasile Gogea pe Internet. înregistrare de taină la mănăstirea Căldărușani, cu puțin timp înainte de a muri într-un spital din București. Iuliu Hossu n-a părăsit Transilvania după Diktat, a rămas acolo să se lupte cu teroarea noii administrații. Și nu l-au arestat hortyștii, ci comuniștii, în '48, pentru 20 de ani. Era un subiect mai important, de ziua națională, pentru realizatorii de programe TV decît jertfa militanților pentru Unire?
„Bătrînul Gheorghe Pop de Băsești a fost prima victimă dintre ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înființarea Marii Uniri”, scrie Cicerone Ionițoiu în Viața politică și Procesul Iuliu Maniu, vol. I (Fără Ed.), București, 1997, p. 88.
Să se fi rostit, măcar pe Cultural TV, „Rugăciunea de la Alba Iulia”, din 1918: „Cutremură, Doamne, cenușa mucenicilor de ieri și alaltăieri – și din moaștele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora”.
Toți marii artizani ai Unirii au fost chinuiți ori exterminați în pușcăriile comuniste și zvîrliți la groapa comună. „Rînd pe rînd, scrie Romulus Rusan în Cronologia și geografia represiunii comuniste în România. Recensămîntul populației concentraționare (1945-1989), Fundația Acad. Civică, 2007, au fost arestați și condamnați (cu sau fără proces) liderii istorici care simbolizau Unirea, țărăniștii și liberalii, clericii și militarii, social-democrații și sindicaliștii, ardelenii, bănățenii, bucovinenii, basarabenii. O mare parte au murit în închisori. Au scăpat de această soartă doar cei care muriseră înainte sau se aflau în străinătate”.
Despre moartea atroce a lui Iuliu Maniu, la Sighet, în '53, Occidentul a aflat abia în oct. '55; George Grigorovici a murit la Văcărești, Ion Flueraș la Gherla, Iosif Jumanca la Jilava, Zenovie Pâclișanu în arestul „A” MAI, București, Aurel Vlad la Sighet, Daniel Ciugureanu la Sighet, Sever Bocu la Sighet. Ion Mihalache a făcut 16 ani de detenție, Ilie Lazăr, reprezentantul Maramureșului la Alba Iulia, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, Sever Dan a stat intra muros în „închisoarea miniștrilor” de la Sighet, ca și Emil Hațieganu, Sever Dan, Ghiță Popp. Istoricii erau marele pericol pentru comuniști și au fost tratați ca atare: acad. Silviu Dragomir și acad. Ioan Lupaș, autori de studii fundamentale despre istoria Transilvaniei; istoricul bucovinean Ion Nistor, care a redactat Actul Unirii Bucovinei cu țara, Gh.I. Brătianu, voluntar pe front, rănit pe Valea Trotușului și-n Bucovina, strălucit istoric al unității românilor în spațiul carpato-pontic. în cumplita celulă de la Sighet, desenase pe un perete un plan de istorie universală. N-a mai apucat să-l înfăptuiască.
Orice campanie pentru redeșteptarea demnității naționale, pentru cultivarea mîndriei naționale trebuie începută nu altfel decît cu rememorarea jertfei marilor unioniști.
Magda URSACHE
Iași, 1 decembrie 2011







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1144