Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

întrucât, dacă ar fi să mergem, să împingem lucrurile şi mai departe, de ce – la urma urmei - să nu pomenim şi deformarea/lunecarea acelui presupus prim plan, imagine în fapt a unui călcâiu uriaş neputând şti nici măcar de cine ţine cu adevărat;

să însemne oare un acelaşi personaj tutelar, pustiindu-ne de tot ce-ar fi putut fi lumină, scăpându-ne de, singurul mai lesne de înţeles, întâmpinându-ne în susul, în înaltul textului ... să însemne oare totul doar un a îndrăzni, a merge, a păşi mai departe, simţind că nu ştii decât atât, că nu eşti prea sigur şi poate nici îndeajuns de hotărât în a încerca imposibilul

să fie doar asta? asta să însemne totul ? a te întoarce de fapt pe un acelaşi drum, călcând/păşind de-a îndăratelea, căutând să rămâi, să calci în aceleaşi urme şi să poţi totuşi într-astfel să ajungi cât mai departe, păşind (mereu) neabătut într-un acelaşi făgaş, punând cumva la încercare sau ispitind ce anume?

acelaşi, tutelar, în susul, în înaltul textului, şarpele şi mai apoi, pustiindu-ne de tot ce ar fi putut fi lumină, pagini întregi ticsite cu neasemuitele gotice sau chirilice şi mai apoi coloana, văzută de undeva de deasupra, sau fojgăiala, înghesuiala din cuprinsul porticului, a intrândului în care zodiacul de-adevăratelea urgiseşte ţestoasa încoronând levitaţia şi ferecând-o în scene de caznă, totul însă fărămiţându-se şi degradându-se pe nesimţite şi punând astfel la încercare/ispitind ce anume? aducerea aminte, visul, realul? - iar tu îndoindu-te şi căutând să-l iscodeşti, să-l încolţeşti, asmuţindu-l sieşi împotrivă/asupra încât – dacă ai avea cum, să poţi (retrăind levitaţia şi ferecând-o cu mare migală în părelnice scene de caznă), să poţi aşadar să fii sigur că merită să te încumeţi/avânţi, că ai de ce (să încerci) să mergi mai departe, să fii cât de cât sigur că ţi se va răspunde de fiecare dată întocmai chiar dacă numai pe ocolite şi cumva de foarte departe, lăsat fiind, într-un fel oarecare, să înţelegi sau mai degrabă îngăduindu-ţi-se să calci, să păşeşti întru aceleaşi urme (ele fiinţând de bună seamă undeva în memorie), căznindu-te aşadar să reiei, să refaci parcursul acela uitat, pe alocuri mai amintindu-ţi-l încă, şi totuşi ştiind, simţindu-l cu toată fiinţa în spatele tău, rămas tot mai în urmă, la o adică putând fi vorba chiar şi numai de urmele, de făgaşul păstrat nesmintit în amintire, încât a merge mai departe ar însemna în fapt a păşi în necunoscut, a te întoarce neputincios, aproape orb, bâjbâind, dibuind după acel ceva dintotdeauna ştiut şi iarăşi, pe dată, lăsat pradă uitării, căutând cu aceeaşi încăpăţânare să te potriveşti unor urme oricât de vechi, a-ţi stăpâni încercând într-astfel aproape imposibilul, simţind însă că nu vezi nici o altă ieşire ori că nu există vreo altă cale, decât oricât de anevoie teama ivită la gândul de-a nu mai recunoaşte, de-a nu mai regăsi trecutul, realul, visul sau ceea ce ai ştiut cândva despre ce tot a fost şi a avut loc (când, unde ?), bizuindu-te oricum pe o supralicitare, pe ridicarea textului în sine la rang de metodă şi pe împingerea sau reaşezarea centrului de greutate undeva dincolo de fruntariile înţelegerii imediate încât – chiar dacă nu în întregime – un fel de spaţiu privilegiat (doar un crâmpei ?) ar putea părea că se află, în cea mai mare măsură, undeva înaintea-ţi sau în urmă, simţind însă că nu ştii decât atât, că totul pare să fi avut loc de la sine şi – cu toate astea – atât de sigur sau chiar mult prea sigur de tine doar în refuzul de a mai alege/introduce şi alte texte şi scene sau - dintre nenumăratele avortate/ratate şi nemaiputând fi/deveni de sine stătătoare - chiar alte fragmente (bântuite sau nu) încoronând (într-un fel) levitaţia şi ferecând-o în scene de tot cumplite; dar o aceeaşi soartă ar avea-o cu siguranţă mare parte din acele pasaje/însemnări lăsate parcă de izbelişte, nefructificate, neexploatate după cum ar fi trebuitşi prin urmare irosite prosteşte, ştiute însă şi binecunoscute ca atare aşa cum, de pildă, şi imaginea ei devenită cu totul de neînţeles, întrucât – fără să ţină în vreuna din mâini ceva anume – decât, poate, închipuirea prejmei , a acelui imediat după (descăpăţânare ?) deşi – tot aşa de bine ar putea fi vorba de obsesia întunecimii unor decenii măsluite/ocultate cu bună ştiinţă, cu patimă chiar şi aproape îmbăloşate în mierea ticăloasă, zaharisită a uitării sau – de ce nu? - în mimarea/maimuţarirea jalnică a unei realităţi factice, cel mult întrezărită în jocul şi alternarea atât de parşive a colonadelor acelei logii, galerii sau foişor invadate/copleşite de viţa sălbatică, succesiune înşelătoare de plinuti, goluri şi arcuiri, închipuire poate a prejmei sau a acelui imediat după (descăpăţânare ?)

(să fi fost, însă, cu adevărat, chiar după?)

întrucât, dacă ar fi să mergem, să împingem lucrurile şi mai departe, de ce – la urma urmei - să nu pomenim şi deformarea/lunecarea acelui presupus prim plan, imagine în fapt a unui călcâiu uriaş neputând şti nici măcar de cine ţine cu adevărat; în schimb însă – deoarece oricum va trebui să revii, să te întorci – hotărându-te într-astfel în cele din urmă să curmi delirul, să îngropi amintirile nelăsându-le nici măcar o ultimă şansă, dându-le deoparte şi renunţând să le mai implici, să le conferi un anumit rol în tot ce s-ar fi vrut o schiţă într-altfel pentru acea istorie calpă, sulimenită, privind însă un alt, un cu totul alt cum e cu putinţă ceva nou şi – deşi confuz – vroind cu bună ştiinţă a-l fi adus (a-l fi construit/împins?) până înspre parabolă, vroind într-astfel a se constitui într-un omagiu de sine stătător, simţind cu toate astea că nu ştii decât atât şi că într-altfel nu mai ai cum şi nici nu mai poţi sau pur şi simplu, nu mai vrei, silit fiind în cele din urmă să te opreşti din prea binele ăsta de ţi-a fost sortit din clipa când ţi s-a îngăduit să tot rostogoleşti, să împingi la nesfârşit într-o parte şi'ntr-alta sau de la un capăt la altul al unui acelaşi boţ de argilă inertă, nepăsătoare un cilindru derizoriu şi totuşi nu de tot repetitiv...

Ioan Muşlea