Aurelia Satcau. Despre clasa si patibularism
Data: Friday, June 16 @ 00:46:07 CEST
Topic: Sociologie


Am sugerat, in eseul precedent Triviala pedagogie a globalismului, abordarea chestiunii ’clasei’; și cum noi, cei proaspăt ’eliberați’ din penumbra confuziei valorilor așa-zisului comunism, ramînem, vai, atît de refractari la a admite ’clasa’, dar iată că Vestul, în înțeleptul său pragmatism (sic), nu-și permite s-o ignore (middle class rămînînd pentru ei, marea utopie, dar și marea ’cacialma’ a sociologiei).

DESPRE CLASĂ Și PATIBULARISM


Am sugerat, in eseul precedent Triviala pedagogie a globalismului, abordarea chestiunii ’clasei’; și cum noi, cei proaspăt ’eliberați’ din penumbra confuziei valorilor așa-zisului comunism, ramînem, vai, atît de refractari la a admite ’clasa’, dar iată că Vestul, în înțeleptul său pragmatism (sic), nu-și permite s-o ignore (middle class rămînînd pentru ei, marea utopie, dar și marea ’cacialma’ a sociologiei).

Categoria sociologică a ’clasei’ este, însă, profund restricționată la noi, de extrapolări si conotații in direcția ’politicului’ și a ’culturalului’; uneori, ’clasa’ rămîne chiar în umbra aparentei ostilități între ’politic’ și ’cultural’, o aparență cultivată deloc accidental de ’culturologii’ liberali ai post-al-ității - curentul post-al-ului proiectează o lume de ’după’, sau ’din afara’ istoriei, producției, culturii, realitații inseși; Francis Fukuiama, notoriul promotor al ’sfîrșitului istoriei’, extrapolează acest procusteanism în care membrele prea lungi ale istoriei se vor ajusta după nevoi...economice. Căci atunci cînd ne prabușim in mise-en-abime-ul istoriei, ceea ce ne va harțui rămîne ...economicul; și aici voiam să ajungem, în exact punctul în care ’clasa’, în vasalitatea ’politicului’ și în servitutea ’culturalului’ (acela preponderent ’estetic’, ’de formă’), ar trebui, de fapt, să defineasca exact ceea ce tentativele ludice o opresc la noi, ca și aiurea, să definească, și anume: hegemonia ’economicului’, tradusă, mai simplu, drept prăpastia generată de dihotomia ’bogat/sărac’. Iar pentru a constata expertiza dezvoltată la noi în a eluda această vie, dureroasă, abominabila schismă, ascultați manevrele ludice prin care un Patapievici, spre exemplu, incearcă să ’abată’ realitatea fie către zona abstractă a ’politicului’, fie către cea atractivă (prin natura sa, mai ales pentru noi, românii!) sau aparent incomensurabilă (prin simpla ei extensie) a ’culturalului’: ”Mă aștept ca luptei pentru reformularea politicii să îi urmeze lupta pentru reformularea culturii” (Patapievici, Politice). Și continuă, demonstrînd distanțarea stelară la care rămîne față de adevărata bază a politicii - egalitatea în drepturi a subiecților sociali, baza materială trebuind să fie, necesarmente si invariabil, punctul esențial de referință: ”...iar cultura tinde sa fie absorbită din nou de acțiune politică, ceea ce, fără a fi un rău, nu este în sine un lucru necesar”. Acum, conceptul de ’acțiune politică’, nu lasă, în sine, nici un dubiu cum că obținerea unui drept sau altul s-ar produce altfel decît prin genuina ’acțiune’, ’activism’, ’incident’ sau ’faptă’, cu toatele apte să materializeze teorii ale drepturilor în substanța lor profund istorică, dar mai cu seamă aceea a satisfacerii ’egalizării drepturilor la resurse’.

În cartea sa History Without a Subject (”Istorie fără un subiect uman”), David Ashley caracterizează acești postmoderni ’afirmativiști’ (affirmativists), acești postmoderni de tip New Age, acești liberali postmoderni, astfel: disconectați de ’acțiunea politică’ propriu-zisă, dedați în exclusivitate la o monadică ’transformare’ individuală (nu, nu de clasă, astfel ca unitatea de conștiința în realizarea propriei condiții la cheremul hegemoniilor economice, să rămînă tabu, căci aceasta ar perturba, nu-i așa, ’avîntul’ acestor ’modelatori’ de drumuri care nici nu vor să știe prăpastia amețitoare care-i separă de co-naționalii lor ’patibulari’, pe care ’numai o iubire enormă’ îi mai poate extrica din ’urîțenia care îi locuiește’. Căci ”odata ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu îți mai poate face nici măcar milă. Numai un sfînt îl mai poate salva (dar acela dacă o va face se va pierde pe el)” (Patapievici, op.cit., pg.65).
Și nu uitați că un ’culturolog’ (sic) român de vremuri noi e cumulard: el nu doar cultura o veghează, perorînd meta-narativele unui individualism, cinism si monadism de clasă ’opacă’ la adevărata stare de lucruri, dar el este, deopotrivă, politicianul și economistul nației, a cărui creolitate, cum ar spune Artur Silvestri, se întrevede tulbure în iritarea că, admirînd civilizația celuilalt, a împărăției, precum și progresul orbitor, oh, atît de orbitor al acesteia, el suferă că s-a născut ”printre autohtoni iar nu între imperiali” (Artur Silvestri, Semne si peceți: șapte lecții despre originism, pg.24).

Concluzie: Rămîneți cu mine în interogația crucială care ar trebui să se nască în fiecare din noi, bieți patibulari la răscruce de mileniu: care este ’clasa’ economică (nu, nu doar vehiculata clasă politică, sau ’elita’, ’intelighenția’, ca și clasa culturală – superioară) a poporului român? Gîndiți-vă fără rușine in termenii pragmatici ai lui ’a avea’: Ce avem noi? Ce (mai) este al nostru?
Cineva încerca să răspundă, prin 1996, la aceasta, și sînt curioasă dacă ar mai face-o și acuma, afundat pînă la gît în fotoliul menit să reprezinte, suprem, tocmai starea ’culturală’ a țării ăsteia; ascultați, vă rog, și țineți-vă răsuflarea, nu pentru mult, căci nu este decit o oglindă falsă: ”Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă străromâneasca, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavi; mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfirșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o bășică a udului mai mare (de, bețiile...), i-au dovedit. Noi ne-am zvîntat puțin între 1866 și 1940, cu intermitențe, apoi ne-au luat iar: acum însă, inovație, au început să urineze și unii români peste români, patrioții de la 1 ianuarie 1948, cînd, ca la start, au început crimele în masă și deportările. Valea plîngerii a fost transformată de români pentru români într-o vale a urinei corosive. Care era mai șmecher se suia pe capul vecinului și-l pișa. Și, cum toți românii e deștepți, urinarea a fost, din noul pașopt încoa’, generală. Românii devin stimabili prin generația de la 1848 și meprizabili prin cea de la 1948. O suta de ani, atît a durat România în spirit. In rest, valuri și valuri de urină. Ce mai e de adăugat?” (pg.63)...Ce mai e de adăugat?!?

Aurelia Satcau
Melbourne, iunie 2006










Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=104