Petru Ursache. Noul barbar
Data: Tuesday, November 23 @ 17:14:57 CET
Topic: Etnografie


Cred că Mircea Eliade a procedat cu tact și înțelegere lăsînd pe plan secund atacurile insistente și tendențioase pe teme biografice. A preferat, în schimb, să-i rămînă disponibilă puterea de creație și de cercetare, mai de folos pentru sine și pentru cei interesați de roadele muncii sale. Prețul a fost cîntărit în suferință grea, omul îndurînd în tăcere și în condițiile exilului „teroarea istoriei”, după propriul diagnostic, dar întărit de zarea de lumină ce se ivea dinspre Itaca mult visată.

Petru Ursache Cartea de etnologie
Noul barbar
Cred că Mircea Eliade a procedat cu tact și înțelegere lăsînd pe plan secund atacurile insistente și tendențioase pe teme biografice. A preferat, în schimb, să-i rămînă disponibilă puterea de creație și de cercetare, mai de folos pentru sine și pentru cei interesați de roadele muncii sale. Prețul a fost cîntărit în suferință grea, omul îndurînd în tăcere și în condițiile exilului „teroarea istoriei”, după propriul diagnostic, dar întărit de zarea de lumină ce se ivea dinspre Itaca mult visată. Poate în conștiința lui se simțea stăpîn pe sine. Nu-i stătea bine să se coboare la nivelul polemicilor mărunte, să răspundă la învinuiri formulate fără temei serios. Adversarii erau mereu inventivi, punînd în circulație altele și altele, de la cei care ridiculizau, în perioada interbelică, așa-zisa „generație în pulbere” (Oscar Lemnaru, Zaharia Stancu) pînă la normanmaniana „felix culpa”. Astăzi, simpla lor citare îi aruncă în ridicol pe inițiatorii atacurilor, așa cum se și cuvine.
Să reținem o frază semnificativă, ca punct de plecare în acest moment al detensionărilor: „I se pun în cîrcă o mulțime de vini. Cea mai gravă e opțiunea de tinerețe pentru dreapta și extrema dreaptă. Mișcarea legionară, în limitele fixate de Corneliu Zelea Codreanu, milita însă, spre deosebire de fascism, bolșevism sau hitlerism, pentru o revoluție spirituală, pe fondul unui creștinism autohton: ortodox, fără a accede la lansarea în arena socială a unui program politic” (Gabriel Stănescu, lucr. cit., p. 9). ホn această manieră tranșantă pornește autorul discuția despre „opțiunea” de tinerețe a lui Mircea Eliade; în accepțiunea detractorilor „opțiune” cu înțeles politic, după judecata lui Gabriel Stănescu și nu numai, pe temei moral și religios, dar nu restrictiv legionar. Oricum, punerea în temă în termenii citatului de mai sus, firească și logică, ar fi trezit multă mînie Ocultei aflată la comanda dictaturii „proletariatului”. Și nici acuma nu se știe ce și cum.
Situația se prezenta astfel, dacă ne propunem să reluăm pasajul într-o lectura la obiect: a). „... opțiunea de tinerețe pentru dreapta și extrema dreaptă”. ホnainte de toate să pornim de la adevărul de bază că Mircea Eliade nu a fost și nu și-a dorit niciodată să fie om politic. Dar, cu siguranță, conștiința civică l-a îndemnat să pledeze pentru „dreapta”. Dar între „dreapta” și „extrema dreaptă” diferența este ca de la cer la pămînt. Este drept că, uneori, prin cădere, dar numai prin cădere se ajunge de la prima la a doua. Morala obligă să nu fie amestecate. „Mișcarea” a avut asemenea momente de cădere, după care a rămas grav compromisă. De altfel, tînărul Eliade s-a delimitat la vreme și de ideologia „extremei drepte” și de „extrema stîngă”. Este vorba de articolul Noul barbar (titlu pe care, cum se vede, l-am împrumutat aici) și publicat chiar într-o revistă considerată pro-legionară. Pasajul lămuritor pe care l-am citat și cu alte prilejuri este următorul: „Am făcut exact două mii de ani înapoi. Economia spirituală a creștinătății nu mai poate funcționa; în locul ei se instaurează matriarhatul german și tribul sovietic, cu o economie specifică și o spiritualitate specifică. Pîine nu vor mînca decît arienii (în matriarhatul german) și proletarii (în tribul sovietic). De asemenea, ォideiサ nu vor mai avea decît cei care cunosc pe de rost formele magice ale economiilor respective” („Vremea”, 27 ianuarie, 1935, p. 3).
Din păcate, retorica prea aprinsă judecă laolaltă, nediferențiat, cele două fețe ale dreptei, rea/ bună, astfel că lectorul contemporan, neavizat, rămîne în totală confuzie și devine disponibil manevrelor periculoase, după dorința formatorilor de opinie. Este o regretabilă cale de ideologizare iar bolșeo-comuniștii erau (/ sînt) neîntrecuți în asemenea meșteșuguri draconice. b). Se crede în general că ar fi vorba doar de o opțiune de tinerețe. Să admitem. Problema se pune (dacă altfel nu ne este permisă înțelegera unor teme științifice precum dialectica sacrului, „teroarea istoriei”, nostalgia originilor etc.): ca experiență pasageră, a lăsat urme identificabile, pe linia legionarismului, în creația de mai tîrziu, științifică și, de asemenea, în invențiile epice? Deja s-au ivit mai multe opinii, unele acuzatoare, altele cu îngăduință. Una aparține lui Răzvan Codrescu, în articolul Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade (revista „Rost”, numărul pe aprilie, 2003). Este o intenție de împăcare imposibilă a divergențelor ivite între comentatorii italieni ai lui Mircea Eliade, anume Claudio Mutti și Roberto Scagno. c). Cuvîntul „opțiune” nu arată gradul de implicare a lui Mircea Eliade în Mișcare, fie și la modul pasager: ca simpatizant de ocazie, colaborator devotat publicațiilor patronate de Comandamentul Legionar, doctrinar ideologic, membru activ, așa cum s-a pretins cu diferite prilejuri.
Cred că există posibilități de răspuns la obiect, dacă vrem să restabilim adevărul în drepturile lui. Cine cercetează sumarele revistelor recunoscute ca legionare, nu găsește numele lui Mircea Eliade, nici în componența vreunui colectiv de redacție, nici ca semnatar statornic. Specialiștii în materie, ideologi legionari în speță, semnalează următoarele colective de redacție.
ホncepem cu „Cuvîntul” (în seria lui nouă). Aici apare P.P. Panaitescu pe post de director iar „colaboratori de mare prestigiu”: Oct. Onicescu, Liviu Stan, N. Roșu, Vladimir Dumitrescu, I. Cantacuzino, Barbu Slușanski, Leon Țopa, Horațiu Comaniciu, Oct. Mărculescu, Constantin Gane, Horia I. Ursu, Șt. Ionescu, I.V. Vojen, Traian Cristescu, I. Veverca, I. Țurcanu, Dan Rădulescu, Ernest Bernea, V. Posteucă.
Pentru „Axa”, considerat „Ziar de luptă politică și doctrină legionară”: M. Polihroniade, Crișu Axente, Anton Balotă, pr. Al. Popescu, Costin Murgescu, F. Florescu, N. Tatu, Horia Stamatu, Gh. Zamfir.
Pentru „Buna Vestire” sau „Ziar liber de luptă și doctrină românească”: Gr. Manoilescu, Constantin Noica, I. Chinezu, I. Găvănescu, D. Cuclin, Horia Stamatu, Barbu Slușanski, Oct. Vorobschievici, I.I. Ionică, Al. Radna, Aurel Călinescu, Paul Mihai.
Iar la „Frăția de Cruce”, probabil publicație pentru tineret: Alex. Popșor (redactor responsabil), V. Băncilă, Traian Herseni, Const. Stoicănescu, Aron Cotruș, Aurel D. Bugnariu, Ilie Smultea, Virgil Ionescu, Vladimir Dumitrescu, Gh. C. Croitoru, Axente Creangă, Corneliu Andrei, P.P. Belu.
ホn cartea din care mi-am însușit informațile, text bazat pe documentație absolut credibilă (Valeriu Neștian, Perspective legionare asupra timpurilor prezente și viitoare. Editura „Gordian”, Timișoara, 1995), numele lui Mircea Eliade este pomenit în două situații mai de luare aminte: pe o listă de protestatari (p. 43) cu prilejul unor alegeri și arestări pe țară (cca. 12.000, „fără mandate”; din 10/ 11 decembrie 1933); a doua oară ( p. 76) cînd este arestat Nae Ionescu: lui Mircea Eliade i se condiționează eliberarea din închisoare dacă se desolidarizează, sub semnătură, de Mișcare. Nu a făcut-o dar a fost eliberat; primul și unicul din lot. Motivul eliberării: nu avea ce semna întrucît nu era integrat în Gardă.
Să se mai rețină că orice publicație centrală ori județeană era condusă de o personalitate legionară cu vechi state în camaraderie ori simplu membru de cuib, după celebra formulă de 3-12. Căci primirile se făceau greu, cu recomandări, garanții, control și prestații de servicii, în prealabil, diverse și grele. Dacă la ședințe participau categorii diverse de public, faptul ținea de viața „externă”, de propagandă, nu internă, ca instrucție secretă și jurămînt. Legiunea era o organizație de inițiați, ocultată. Al. Cioran era sigur purtător de insemn legionar și cu privilegiul de a primi salutul solemn din partea „gradelor”; nu și Emil, fratele său. Mircea Eliade nici atît.
Rămîne pe rol, cum pare a ne îndemna cu îndreptățire Gabriel Stănescu să ne întrebăm în legătură cu „opțiunea” pasageră, adică „de tinerețe”. Ca premiză: Eliade abia se întorsese din India, cu mintea incendiată de planuri culturale, științifice, literare generoase; iar Mișcarea tocmai ieșise din anonimat, promițător deocamdată, pentru multe categorii de intelectuali și nu numai: țărani, muncitori de la orașe, de la sate. Tînărul indianist s-a simțit atras, poate contaminat, ca și colegul lui de ideal, cel mai apropiat la data respectivă, Mihail Sebastian. Cu siguranță, a decis acel punct din programul legionar care viza hotărît și clar educația etnicului pe principii morale și religioase, înainte de orice demers politic; sau „soluție spirituală”, cum reformulează Gabriel Stănescu în citatul pe care l-am decupat mai sus. Dar Mișcarea nu s-a arătat aptă de a întîmpina vălmășagul de forțe divergente și malformate, cu neștiute interferări de interese pe plan intern și mai ales în exterior. Descifrînd semne prevestitoare de rău, Mircea Eliade s-a recules cu prudență și, poate, cu cutremurare, dovadă, printre multe altele, articolul de netă atitudine, Noul barbar. Partea ciudată este că textul a fost acceptat spre tipărire la „Vremea”, publicație devenită prolegionară (din proliberală sub conducerea lui Al. Donescu). Legionarii nu l-au iertat niciodată și l-au ținut permanent sub observație, mai ales în anii exilului, unii dintre ei luîndu-se la întrecere cu comuniștii din țară.
Aceeași acuză de tinerețe legionară este reluată și amplificată de cîte ori vine vorba în propaganda bolșeo-comunistă despre Nae Ionescu. Faptul pornește, în fond, de la un aspect nepolitic: istoricul religiilor a fost unul dintre discipolii de marcă ai profesorului de Logică și de Metafizică. Gabriel Stănescu citează, iarăși curajos, diferite forme practicate în aria calomniei. Citim la p. 23-24: „Personaj negativ în literatura epocii ォrealismului socialistサ, Nae Ionescu trece pentru necunoscători drept un ォsceleratサ, ォmachiavelicサ, ォdiabolicサ (...). ホnvățătura sa proclamă instinctul ca fond superior rațiunii, misticismul, violența, iraționalul în locul raționalului. ホn aceeași postură de ォmecenaサ, de ォdirijorサ secret al actelor criminale ale studenților legionari apare profesorul în scenariul lui Titus Popovici la filmul Actorul și sălbatecii, care a rulat în România la începutul anilor '70. Caricaturizînd maniera trăiristă a prelegerilor universitare naeionesciene în maniera unilaterală a realismului socialist, scenaristul plăsmuiește o secvență în care nimeni altul decît Nae Ionescu decide ォdin umbrăサ asasinarea actorului C. Tănase (a cărui moarte a survenit abia în 1945, în timpul ocupației sovietice...)”. Se aseamănă cu jucăriile aparent nevinovate ale lui Gelu Zilber, cu născocirile epice ale lui Saul Below.
„Dar cine a fost, de fapt, Nae Ionescu (revine autorul pentru a-l avertiza pe cititorul neavizat, derutat, virusat), a cărui ォlegendăサ a intrigat ori a stîrnit admirația fără margini a generației lui Mircea Eliade? Cine a fost acest om, fără prezența căruia nu poate fi închipuită efervescența culturală fără precedent a epocii interbelice? Pentru a răspunde ar trebui să-i reconstituim personalitatea din mărturiile contemporanilor săi. Una dintre ele aparține celui mai strălucit student și colaborator al său, Mircea Eliade” (p. 24).
Iată, se pune întrebarea, se indică și calea metodologică pentru construirea răspunsului, cititorul fiind îndemnat să opteze pe cont propriu, evitînd sursele intermediare, multe deviante. Se mai știe că discipolul nu-și urma maestrul în anumite privințe: în viața ușor mondenă, în relații riscante tip Carol II ori Zelea Codreanu. De altfel, s-ar cuveni o discuție mai largă și la obiect, mai ales că Eliade nutrea sentimente și față de alți profesori, C. Rădulescu-Motru, Al. Rosetti, de pildă, sau chiar N. Iorga, unul dintre dușmanii de moarte ai Legiunii.
Mai citim: „E limpede că dintre toate personalitățile din exil, propaganda comunistă l-a ales pe Mircea Eliade și nu pe Cioran, Eugen Ionesco, Stephane Lupasco, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu. Și aceasta pentru că Eliade a fost singurul din generația sa care a făcut o carieră culturală și științifică strălucită în Occident și în Statele Unite” (p. 78). Perfect adevărat. Dar stînga bolșeo-comunistă este mult mai lungă și radicală decît se arată la prima vedere și după cum o înțelegea însuși tînărul indianist pe vremea cînd scria articolul Noul barbar. ホn realitate, nu au fost cruțate de la chin și de la moarte nici vîrfurile intelectuale române din exil, nici cei rămași direct în bătaia puștii în țară, nici viii, nici morții.
Punctul forte al acestei discuții inițiate în carte îl constituie Dosarul „Toladot”. Cînd am citit scrisoarea lui Gersham Scholem din (...) adresată lui Mircea Eliade, extrem de frumoasă și de elegantă, pentru lămuriri privind „tinerețea legionară” (poveste urîtă care făcuse vîlvă în toată Europa intelectuală, ca și în cazul, la fel de nedrept, al lui Vintilă Horia) am trecut prin momente apăsătoare pentru că nu cunoșteam răspunsul împricinatului. ホmi ziceam: iată un om normal structurat sufletește (Gersham Scholem), care dorește să știe adevărul pînă la capăt și de la sursa cea mai sigură. Știam că acuza era cel puțin o exagerare. Dar aveam nevoie de cuvintele lui Mircea Eliade, victimizatul. Cititorul lui Gabriel Stănescu are noroc: i se pune la dispoziție textul-răspuns, chiar dosarul „întreg” al problemei. Personal rețin, deocamdată, două aspecte: a). Nu numai că lucrurile nu sînt „chiar așa” cum le-a prezentat cu împătimire propaganda extremistă de stînga, dar se pare că în anumite privințe Mihail Sebastian, ca să dau doar un nume, ales nu la întîmplare, a avut o „tinerețe legionară”, cum arată documentele, mai îndrăcită decît prietenul său Mircea Eliade. Și atunci? b). Acuzele lansate odată cu „afacerea” Toladot, pornite din răzbunare talmudică se întorc, de fapt, în chip de bumerang împotriva inițiatorilor, dar cu reverberații și înnegurări mult mai mari. Nu ne rămîne decît să ne gîndim cu cutremurare la chipul cu o mie de fețe al „noului barbar”.






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1031