O revolutie în camera mea
Data: Monday, November 15 @ 13:39:22 CET
Topic: Limba dulce



Cum ar fi? Vorbesc de contopirea trup-perete, un fel de eu sunt singura mea cameră. Dacă în camera mea ar intra un puhoi de oameni, dacă s-ar călca între ei, s-ar împușca unii pe alții pentru un loc pe pielea mea, ar fi o revoluție a unui creier spongios, neobișnuit cu trecutul, care doar absoarbe balize luate de vânt, fără a mai avea vreo importanța. Dar aș vedea revoluția altfel, ca pe o mare imatură, de-a dreptul copilăroasă care trece pe parchet fără să ude lemnul, o revoluție a unui singur strigăt. Nu, nu e vorba de o lozincă, e vorba de un strigăt înfundat, ca atunci când mergi pe un hol de spital și auzi fără să vrei din camere cum moartea intră tiptil în oameni. Un strigăt numai al tău.
De aceea Dumnezeu trăiește pe pământ, merge singur pe stradă, închis bine la toți nasturii de la haină, nu ridică privirea, nu ridică din sprâncene, are mersul grăbit, spre o țintă pe care noi nu o cunoaștem. L-am văzut de pe fereastră, era ușor de remarcat. M-am îmbrăcat cu ce am apucat și am ieșit repede să-L prind din urmă. M-am ținut așa după el vreme de o oră, după care se întoarce și spune:
„-Tu chiar nu ai nimic mai bun de făcut decât să tremuri în frig?”
Am tăcut, el a plecat mai departe. Eu am continuat să-i merg în spate călcându-i fix pe urme ca atunci când treci printr-o zonă minată.
De atunci, nu mai fac revoluții, de atunci mi-am trasat granițe. Frontiera mea naturală este pielea, tot ce intră sau iese se face prin granița asta epidermică. Ca individ format din carne și oase, frontiera este pielea, ca individ format din scheme lăuntrice, frontiera nu există. Sunt ceea ce se cheamă o pojghiță care-mi acopăr orașul interior ce doarme latent în coconul numit corp, are infinite străzi și infinite indicatoare. Este un oraș pavat, are apeducte, se face curat zilnic, se deratizează pe cât se poate de tristețe, dar tristețea ca și șobolanul înoată prin apă, merge pe ziduri, se salvează de la orice înec când nu te mai aștepți. Indicatoarele „spre iubire”, sunt zilnic renovate, pe strada asta sunt mulți polițiști, vei observa, nu e nicio grabă, cer actele, amendează pentru depășirea vitezei. Fiecare stradă însă este iluminată artificial, felinarele sunt negre din fier forjat, becurile se schimbă dacă se întâmplă să explodeze de la vreun sentiment profund. Ceea ce nu am, nu am un soare, de asta totul este iluminat artificial, se poate remedia. Căldura este o problemă, clorofila la fel, aici plantele bat spre violet, din cauza lipsei de oxigen, s-a denaturat puțin culoarea, dar ce contează dacă stai sub un cer violet, important este să stai pe iarbă, să auzi greierii. Îi auzi?
Carmen Canta







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1024