|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 38 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
In epicentru: Magda URSACHE. Cazu' Lazu: "Eu vreau sa fiu un om cumsecade." Scris la Tuesday, May 11 @ 14:59:24 CEST de catre asymetria |
Ion Lazu e cu adevărat „om de pîine”, cum îi spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simțul măsurii, devotat. Sau, cum se autocaracterizează el însuși, într-o elegie (sînt mîndră că mi-a dedicat-o): „un sălbatic rupt din context/ răstălmăcit de vremile prea tulburi”. Magda URSACHE Magda URSACHE Cazu’ Lazu: „Eu vreau să fiu un om cumsecade” Încep cu o mărturisire: după ce am alunecat, citind cele peste 500 de pagini de memorii Marino, într-un hău de orgoliu și de răutate, am căutat o lectură reconfortantă și am găsit-o: Scene din viața literară, 1979-1989, Ideea Europeană, 2007, de unde am decupat notula din titlu, an optzeci. Ion Lazu e cu adevărat „om de pîine”, cum îi spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simțul măsurii, devotat. Sau, cum se autocaracterizează el însuși, într-o elegie (sînt mîndră că mi-a dedicat-o): „un sălbatic rupt din context/ răstălmăcit de vremile prea tulburi”. Preceptul după care se conduce Lazu, devenit titlu de roman, este Despre vii numai de bine. Mă sprijin și pe o însemnare din 5 aprilie '89: „Citesc Daniel Vighi, foarte plăcut impresionat de talentul său. Poeme în proză de cea mai bună calitate, impecabile, neașteptate. Cine va fi fiind autorul Vighi? O foarte bună surpriză după Andru, Mareș și Iovan”. Vorbele diaristului sînt cugetate, derapajele de limbaj – inexistente. Pînă și dezamăgirile le percepe ușor siderat, dar cu blîndețe, știind că în lumea literară „trădările și nerecunoștința vin exact din direcțiile unde te credeai mai asigurat” (notă din 1980). Lepădările nu-i stau în fire. Și este cel mai potrivit în rolul de PR pentru prietenul Mircea Ciobanu (pe buzele căruia surprinde „un surîs de alchimist”), pentru prietenul Dumitru Alexandru, cu compasiune, pentru prietenul Caius Dragomir, pentru prietenul Ion Murgeanu. Cu ultimul, partener de dialog literar, a tipărit o carte pentru doi. Și geologul și scriitorul au aceeași profesiune „de om singur”, arînd la citit, cum formulează alt poet din neamul blajinilor, Paul Aretzu. Ion Lazu citește din „tendința de identificare cu ceilalți, de contopire cu lumea”. Comuniunea cu prietenii este una dintre „fericiri”, dacă nu omite să însemneze, cu prilejul lansării cărții Blana de viezure: „Ce-am mai cîntat în mașină, la ducere!”. „Însă la noi, cînd faci o asemenea afirmație despre sine (cumsecade, n.m., Magda U.) riști să fii luat de nătăfleț, în cel mai bun caz. Ca să nu mai spun că, în cazul unui scriitor, această asumare te face ciudat, chiar ridicol. Și scriitor și cumsecade, cine a mai văzut?” Așa este: „normalul” e ca X să-i dea un dupac lui Y, pe hîrtie, pe blog ori chiar la propriu; A are pentru B un glonț pe țeava flintei, înainte de a-i citi cartea. Scriitorului român îi vine greu să accepte valoare celuilalt: i se pare că, acceptînd-o, își neagă propria valoare. Mai „natural” este să-l insulți pe autor, nu ce afirmă el; ori să-l scuipi și să-i zici că plouă. Vorba lui Teodor Mazilu: „eu i-am dat o palmă și tot el spune că i-am dat o palmă”. Iar la capacitatea de a compromite, ridiculiza, jigni, insulta, cred că Adrian Marino deține, ca memorialist, recordul. Printre literați, Ion Lazu se consideră și chiar este Intrusul. îi percepe cu un soi de sfială, ca de frate mai mic, nu de confrate. Și-mi amintesc ce mi-a spus odată gracila sa soție: „Ionu vede altfel pietrele”. Și oamenii, aș completa. E îndrăgostit de Lidia, de trovanți, de rațele de pe lacul IOR, de agate..., pe care focalizează inspirat. „Există, vezi bine, mai multe forme de orgoliu: orgoliul celui care intră peste redactor și bate cu pumnul în masă; și orgoliul celui care așteaptă ca manuscrisul să decidă singur”. îl urmez și aici: discreții, nu gălăgioșii scriu opere importante, solide. Un exemplu? Așa cum a semnalat Costi Stan, Veneticii (romanul din 2002, reluat, reeditat în 2009) e mult peste fresca armeană a lui Varujan Vosganian, declarată cu grăbire cartea anului 2009. Adevărații arnoteni ai scrisului știu bine care e cartea de boierie, de rang, aleasă și care e omagiată conjunctural. Roata norocului de scriitor e foarte capricioasă. Nedreptățește de multe ori. Iar politicul creează o notorietate adesea nemeritată. Lazu nu insistă pe astfel de decepții, dimpotrivă, în imaginea sa, scriitorul este o figură aproape de idealitate. Din acest crez izvorăște „religiozitatea” cu care pune plăci memoriale pe casele unde au locuit oameni de condei. Cu al său aspect de Don Quijote (în luptă cu morile de vînt ale uitării) pare suspect proprietarilor ori vecinilor. Proprietarii se tem că placa le va „cauza”, în eventualitatea unei vînzări. Cum? Clădirea e atît de veche? Dacă o să cadă la cutremur? Mihail Dragomirescu a locuit într-un imobil care nu vrea să-i păstreze amintirea; colocatarii lui Radu Albala n-au vrut să aprobe dreptunghiul de marmoră. Lazu trece prin întîmplări de odisee, dar nu renunță. Și aici trebuie arătat că acel hidalgo de la Mancha e un prototip nu numai al filologilor, dar și geologilor, obsedați deopotrivă de Himeră. Geologul de profesie Ion Lazu investighează cum altfel decît ca un terenist: forează în straturi de uitare, pentru că nu vrea să uite, să se uite. Sursum corda, scriitori! Lazu se luptă aproape eroic pentru plăcile voastre memoriale. USR a pus – zice-se – 60 de plăci în 60 de ani. Lazu a reușit mult mai mult: numai în 2007 – o sută. Oricum, pregătește, cred, o placă în memoria sediului pierdut, din Calea Victoriei, nr. 115. „Unii mă cred geamgiu”, mi-a spus cu ironie subțire moldovețul de peste Pyretus. Și l-am asemuit în constanță cu Paul Goma și cu regretatul Andrei Vartic, altă „cruce de basarabean”. Listei în piatră Lazu îi adaugă alta: un Proiect de memorial al victimelor comunismului, adunînd numele scriitorilor arestați, încarcerați, anchetați, deportați pe motive politice de regimul căzut, în fine. Așa ne-am și cunoscut: m-a rugat să parcurg lista Banu Bădulescu și lista Romulus Rusan, să nu se strecoare, cumva, vreo greșeală, să nu lipsească vreun nume de erou al rezistenței la dogmă. Mai exact spus, martir. Și mă gîndesc la macheta unei sculpturi de C. Popovici, învingătorul: fără un picior, fără un braț, dar înălțînd cu cel care i-a mai rămas un ciot de sabie. Am vrut atunci să-l întreb: Dar victimele „luptei de clasă” cine le numără, Domnule Lazu? Ca anglistul Dragoș Protopopescu, autorul unei cărți de excepție, Fenomenul englez. S-a sinucis în '46 pentru a nu fi arestat. Nu, nu cred în lașitate colectivă cîtă vreme s-a murit în temniță, în zarcă, în lagăr, la Canal. Dar de lașitate colectivă ne facem vinovați dacă n –au statui cei care au încercat să biruie vremea și vremurile. Dacă Memorialul durerii nu se învață la școală, dacă lunga listă a victimelor nu intră într-un program Pro Memoria. Lazu ne obligă să nu rămînem indiferenți, să nu fugim de trecut într-un moment cînd mnemastenia riscă să devină endemică. Prozatorul deține cele trei calități „de bază”: memorie, fantezie, spirit de observație, fără a mai pune la îndoială combustibilul, talentul. Binecuvîntat astfel, îi este ușor să monteze scene de viață literară. Ca să-și facă prospecția, geologul-prozator împinge ușor ușa Casei Monteoru. Se așază la o masă, ascultă și vede. E știut, forța inteligenței constă în a-l auzi pe celălalt, alterul. Prima scenă, primul moment: 1980, numirea lui Nicolae Dan Fruntelată (în locul lui Nicolae Dragoș) la conducerea revistei „Luceafărul”. Așadar, nu Grigore Hagiu, nu Ion Gheorghe, nu Petre Stoica, nu Cezar Ivănescu, ci cel venit de la „Scînteia” mică. De ce? PCR îl desemna totdeauna pe cel care răspundea comandamentelor, comenta eficient-propagandistic congrese și plenare; pe cale de consecință, zelosul activist se lăfăia în vitrinele librăriilor, lua premiile Academiei, era apreciat, ba chiar supraapreciat. Și nu: destinul nu ți-l făcea caracterul, după vorba clasicilor, ci Partidul. Cei neceaușizați publicau cu întîrzieri de ani de zile. Amînările editoriale îți încetinesc ritmul, te descurajează. Ion Lazu a publicat în presă în 25 de ani, 10-12 grupaje de poeme, a așteptat 8 ani ca să-i iasă un roman și 11 pentru Muzeul poetului, elegii. Lăudat după primele două cărți de Europa Liberă, i-au rămas cărțile în sertar ceva ani. „Clănțăii” erau privilegiați: nu așteptau la porți editoriale, nu erau „reportați” din plan în plan, se bucurau de tiraje fabuloase, intrau prin efracție în manualele școlare. Odată așezat în sala vegheată cazon de Shapira, Ion Lazu reține deliberat dialogul cuplului Mara Nicoară-Ion Lilă, à propos de proaspătul numit, ascunzînd, ca să salveze aparențele, că e stingherit – puțin zis – de bîrfă. La greci, Momos era zeul ironiei, dar și al bîrfei, patronul Teatrului, Născătorul Măștii. Și măștile se animă. Lilă, sărind obedient să ofere țigări Oscar; Mara, în palton de vulpi, indicîndu-i pe cine să nu salute și tocîndu-i pe toți; cînd descinde Mircea Dinescu, este etichetat rapid „fiu de aprozăriță”. în varianta Lilă, Mircea Dinescu i-ar fi căutat lui „Răcănel” rîme în bălegar: „dacă patronul ar fi voit o rîmă de 3 cm, ăsta scotea lupa și îi dădea la mînă o rîmă de 3 cm”. Prozatorului experimentat nu-i trebuie decît cîteva rînduri să-i aducă în scenă pe Dan Laurențiu, aruncînd evaziv un „vedem noi”, pe Grigore Hagiu, „foarte tulbure”, pe Nichita Stănescu, cu o femeie scînteietoare, cu pălărie neagră-apaș, pe care o prezintă „penultima mea soție”, pe Petre Stoica, cu o amuletă la gît, „cărunt deja și cam fonfăit din motive de pahar”. Masa lui Jebeleanu – epicentrul restaurantului rămîne „cu scaunele întoarse”. Cînd apare „Castelanul”, un scriitor se oprește „potrivindu-și căciula în cap, precum pe vremuri clăcașul român”, sperînd că Jebe îi va rezolva vreo problemă. Și cîți pălmași/ nevoiași nu-și puneau speranța că-și vor rezolva problemele la masa Jebe! Numai Ion Gheorghe nu-l salută. în consternarea generală, Ahoe, „care e pițigăiat de atîta băut și țipăt”, scandează: „Nouă asta ni-i mîndria/ Jebeleanu, poezia!” Altă rimă a lui Tudor George: „Jebe care ne trebe”. Ion Nicolescu, cu șapca de blană pe cap, țipă la chelnerița Mița; Adi Cusin intră „încruntat și mustăcios în genul lui Labiș”; Velea nu arată prea bine: „năuc”, căutîndu-și căciula presupus furată, dar C. Țoiu e „șeful sacourilor la scriitori”, „avantajat și de recuzită: o pipă fotogenică”. Răcnetele și disputele jegoase nu contenesc. Scandaliii, sfadasinii din restaurantul Casa Monteoru întrețin o atmosferă nesuferită. Se bate cu vorba, uneori și cu pumnul, se sparg pahare, e fum. Că te și gîndești – ce caută singur între intelectocănimea de local (cuvîntul lui Luca Pițu) elegiacul poet (vezi Structura durerii). Fizionomii, ce altceva? Și folosește priceput teleobiectivul. îl fixează pe Mihai Ursachi: „foarte blond, de fapt chiar roșcat și urîțel, însă tocmai acești oameni sînt fotogenici” ori pe Nichita Stănescu, „în celebrul lui pulover-sac, din care-i mai ies doar cracii: un fel de pulover-platoșă împotriva vieții?” Pe Ileana M. și pe J. îi surprinde „zîmbindu-și și arătîndu-și amîndoi dantura; am înțeles că de fapt cei doi se certau în lege”. Montajul de scene nu-l ocolește pe Cezar Ivănescu, afirmînd limpede: „Am vocația sărăciei și teama de a fi șef – două lucruri la care țin”. Ion Lazu înaintează astfel pe vreme închisă, titlul aluziv al întregului Jurnal, pe care îl consideră „un fel de hol al literaturii”. Asta pentru că îți „deșerți” acolo impresiile, cum te lepezi de sacoșe, la intrarea în casă. Materia netrebuincioasă rămîne afară; minereul prețios îl ia cu sine, în literatură. Dincolo de ușă încep „chinurile scrisului”? Chinuri? Dar Ion Lazu e sigur că asta e „unica plăcere a vieții”. Chinurile adevărate sînt altele: L. Ulici i-a blocat 10 ani Curtea interioară. La lansarea romanului Rămășagul (Cartea Românească, 1982), același Ulici lăuda stilul, fluența, construcția parabolei, exact ce îi contestase alaltăieri. Și poate cea mai mare „fericire” a vieții de cărțar e cartea abia apărută: „Abia aștept să i-o arăt Lidiei (e vorba de romanul Rămășagul), să o văd cum se îmbujorează”. Mantia protectoare anti „iepocă” e manuscrisul. Așa cum cele 6-7 luni pe an, departe de București și de redacții ori edituri, îi asigură sistemul imunitar. Distanța e vaccinul la toxinele literare. Credința scriitorului Ion Lazu? „A te îngropa în manuscrise. Te vor proteja de frigul morții, așa cum te-au izolat de viață”. Hîrtia scrisă poate orice, chiar să învingă timpul. Magda Ursache |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |