Pe fond,
cum zic
juriștii, războiul Goma a fost declarat petru drepturile românilor. Inadaptabilul,
inconvenabilul, incontrolabilul Goma a
scris scrisori deschise
de Securitate. A scris Către
Pavel Kohout și camarazii săi; i-a scris lui
Nicolae Ceaușescu, în același februarie '77, ca să-i ceară să semneze apelul de
solidarizare cu cehii;
firește, dacă nu se teme de Securitate; a
scris Conferinței de la Belgrad
Magda URSACHE
După 33 de ani sau „ce ești –
ce-ai fost... ce-o să fii”
Se împlinesc (anii trec ca apa!), în februarie 2010, 33 de ani
de la Mișcarea Goma pentru drepturile omului, de la Charta românului
Goma.
Istoria fără
memorie corectă poate fi o catastrofă, în rînd cu
marile cutremure, cu inundațiile, cu uraganele, cu pandemiile... La noi,
maladiile memoriei proliferează, exersăm ars
oblivionalis, dar și ingineriile bio-bibliografice. „Noi dăm
totul la întors, începînd cu noi înșine” (Bonifacia). Pentru o oră
de disidență, se fac reconstituiri de CV-uri; „autoamnezianții”
falsifică răzbit jurnale. Cîți nu se laudă cu
texte șopîrloase strecurate în „organe” de cultură, cu vreun cui
băgat în „Scînteia” mare ori mică? Măcar cu un gînd „negaționist” în
fața oglinzii din baie.
în noiembrie '77, „opozantul de meserie” Paul Goma a
rămas fără cetățenie și așa-i și astăzi. După ce, la Rahova, trecuse pe
lîngă moarte, după ce fusese anchetat (citiți: bătut bestial și drogat,
ca să-i cedeze inima).
Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. învăța să moară, ca să
spele rușinea noastră de-a fi lași, oportuniști, defetiști. încerca să
ne vindece de „serioase probleme de sciatică”, așa cum notează istoricul
Flori Bălănescu. Prea mic pentru un război atît de mare, opinează N.
Manolescu în istoria celor 5 secole de literatură. Ba prea mare pentru
un război atît de mic. Vreau să spun – front fără participanți (cu
știutele excepții: Ion Negoițescu și Ion Vianu), dar cu trei
exilați; fără voluntari, fără morți și răniți. Și trebuie recunoscut că nescriitorii au
reacționat altfel decît scriitorii: i s-au alăturat, în timp ce
greii momentului literar n-au făcut-o, din imposibila
lor prudență. în 1-3 august '77, 2000 de ortaci, aflați în greva
minerilor din Valea Jiului, s-au solidarizat cu Goma, știau de el. Pînă
la 1 aprilie '77, cînd a fost arestat, Goma strînsese 200 de
semnături. Memorabilă – apariția lui Teohar Mihadaș, „lucrat” de
Securitatea din Cluj să-l convingă pe Goma să abandoneze. Secii îi
promiseseră fostului deținut politic locuință, pensie
USR, publicarea cărților respinse de cenzură.
Citez din Culoarea
curcubeului '77. Cod „Bărbosul”, Polirom, 2005,
p. 142:
„– Zece zile am
zis «Nu!». în a unsprezecea: «Bine, mă duc, dar nu uitați că voi m-ați
trimis»”.
A întins mîna:
– Dă-mi Scrisoarea,
s-o semnez. Eu, din proprie inițiativă, n-aș fi făcut atîta amar de
drum, din lipsă de bani și de frică... însă, dacă tot am venit, vreau să
semnez!”
Pe fond, cum zic
juriștii, războiul Goma a fost declarat petru drepturile românilor. Inadaptabilul,
inconvenabilul, incontrolabilul Goma a scris scrisori deschise
de Securitate. A scris Către Pavel Kohout și camarazii săi; i-a scris lui
Nicolae Ceaușescu, în același februarie '77, ca să-i ceară să semneze apelul de
solidarizare cu cehii; firește, dacă nu se teme de Securitate; a
scris Conferinței de la Belgrad.
A găsit 8... 6... semnatari, sigur doi: Paul Goma și Ana Maria
Goma. Ce era să facă? S-a solidarizat „individual”. Solidar solitar.
Ce cerea Goma? Normalitate. Cerea
libertatea cuvîntului, a presei, a asocierii, a mitingului de
protest. Cerea inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a
corespondenței; cerea drept de vot liber. Exact ce s-a obținut peste 12
ani, cu preț de sînge, de moarte.
Protestul „pașaportarilor”, s-a spus, cu ironie ușoară. Da, se
cerea, printre altele, drept de liberă circulație. Pentru că eram
legați de glia socialistă, nu puteam călători fără aviz Secu, după ce
„consimțeam” la Angajament. Nu ne puteam informa, nu puteam expune liber
ce gîndeam...
Am
mai replicat (de la Goma am învățat „arta” repetiției, mă
vreau repetitivă) celor care se tot vaită că n-am avut un Havel. N-om fi
avut un Havel, dar avem un Goma, unul singur, numai că n-am știut ce să
facem cu temeritatea lui, cu jertfa lui. Ca omul din Tecuci cu motorul. „Motorul”
Goma nu ne-a folosit la nimic.
Goma a trecut prin „... toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o
mînă de pămînt”. în iarna lui '77 nu s-a lăsat nici sfătuit de
bine, nici intimidat de „telefoniștii” care-i
amenințau soția, copilul, chiar cîinele. Treptele agit-prop:
intimidare/ înfricoșare/ îndoctrinare. Și-mi amintesc de acel mesaj al
lui Petre P. Carp, adresat lui T. Maiorescu, de la Viena: „Mai potoliți-l
pe Eminescu”. Cîte mesaje n-au venit nu dinspre oligarhi, ci dinspre –
cum le zice Mircea Platon – minigarhi
intelectuali: „Mai potoliți-l pe Goma!”. „Așa-zisul
scriitor”, nul sub raport literar-artistic, s-a mai ricanat. Aici spun ca
și Arghezi despre detractorii lui Eminescu: „A nu respecta pe Eminescu
este o dovadă de imbecilitate”. în cazul Goma, la fel.
Lui Goma i s-a cerut moderație, ca și
cum autorul Patimilor după Pitești ar putea vorbi sotto voce. Goma nu poate
spune nu cu reticență ori cumpătat.
Nu-i dilematic. Dintre cei în viață, poate doar Grigore Caraza (26 de
ani de temniță, vezi Aiud însîngerat) ori celălalt
aiudist, din anii optzeci, Vasile Paraschiv sînt la fel de
verticali ca Paul Goma. Și aici o contrazic pe Flori Bălănescu,
editoarea seriei de autor Goma, pornită de Curtea Veche, care numără 33 de ani de
izolare și de umiliri. Umilit Goma nu poate fi. Numai asta nu.
Umiliți de statura sa morală sîntem noi, cei care n-am semnat Cartha
Goma. Ce-i drept, statură ieșită din tiparele firești. Cine mai riscă
viața lui și a familiei, expusă la „toate relele ce sunt”, de la
privațiuni („am trăit pe unghie”) la bătăi, otravă, pachete explozive,
plus cele nevăzute? Paul Goma a pus totul pe-o carte, cartea scrisului
liber. Necîștigătoare, dacă ne gîndim la Premiul Nobel, la titluri
academice, la salarii de merit, la medalii. Se apreciază, la noi, liberté de
l’esprit? Zic unii că asta ruinează cariera.
Că de-aia nu-i omul din Belleville nici nobelizat nici nobeleant. Cu
vocabula Goma, cățărariera.
După ce-a fost acuzat ca trădător de
patrie (i-au cerut capul, în '77, Eugen Barbu, Titus Popovici, Virgil
Teodorescu, Dan Zamfirescu, Al. Ivasiuc...) Paul Goma și-a pierdut țara.
A pătimit. Au com-pătimit cu el, au semnat pentru eliberarea lui, în
același an nefast '77, Mihnea Berindei, Maria Brătianu, Matei Călinescu,
Mircea Eliade, Ioan Cușa, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu,
Mihai Korne, Alain Paruit, George Palade, Toma Pavel, Nicholas Spulber, Sanda
Stolojan, Andrei Șerban, Virgil Tănase, D. Țepeneag, Emil Turdeanu. Din
„afară”.
în țară, N.
Breban (devenit „trădător” după Tezele din '71) a trecut peste
neimplicarea în eveniment, dar și peste neîncrederea în celălalt. L-a
ajutat pe Goma, devenit dujman de clasă, să
intre la Cornel Burtică. Și mă gîndesc că „ajutorul” lui Burtică (sau
Gogu Rădulescu et alii) a împiedicat coagularea unui nucleu dur de
rezistență. Poate că mămăliga exploda mai repede.
Goma-i nesmintit Goma: nu uită, nu
tace. Nu contează nici prieteniile vechi, nici relațiile sociale utile cînd adevărul
trebuie spus. Goma e ne-cuminte. Mulți îi poartă sîmbetele: de la
„moscoviciolatrii” care serbau în 7 Noiembrie Marele Octombrie la
„socialezii” (sînt cuvintele sale; expresivitatea limbii lui Goma sare-n
ochi) nostalgici, ceaușiști pînă-n măduvă. Tuturor celor convinși
că frica păzește bostănăria și că frăția cu Puterea te trece comod fruntea. Paul Goma,
mereu în dizgrație politică, le arată obrazul. Pe cine deranjează? N-am
spațiu tipografic să-i enumăr: de la „elementele de nădejde” ale
fostului regim la stîlpii democrației actuale; de la’ telectualii de
Partid și de Stat la excelențele intelectuale GDS (nu fusese un membru
fondator profesor de marxism-stalinism la Politehnică?) Ce-i drept,
omagiile Ceau nu se plăteau atît de bine ca acuma: locuință în centru
civic, permis pentru gospodăria PCR, posturi de directori și
adjuncți la unica revistă a tîrgului, la... la... la... Acum, pentru
mallarmeenii noștri intelectuali („Dar, inimă, ascultă-i cîntînd pe mateloți”)
recompensele sînt uriașe: devin europarlamentari, rectori de
Universități, diplomați, miniștri...
De atacat, Goma e atacat de lunetiști din
toate pozițiile pentru că nu-i spăimit de preceptele noi religii political
correctness. Al. Florian, fiul marxistului Radu Florian,
atacă vehement Săptămîna roșie, ajunsă la a șasea ediție. Carte-document, considerată „cădere”
și de Ovidiu Șimonca. De ce ar fi afirmat „antisemitul” Goma
că evreii
au fost în fruntea bucatelor literare în stalinism? Și de ce ar
considera același Goma lagărele de exterminare naziste și
Gulagul un
binom sîngeros? Ca să relativizeze, prin comparație, grozăvia
Holocaustului, n-așa? Numai că ura de rasă a ucis ca și
ura de clasă, totalitarismul moscovit a omorît 94,5 milioane de oameni,
după Göran Lindblad, raportorul Comisiei Politice a Consiliului Europei
(25 ianuarie 2006). în Ucraina, în anii de vîrf ai terorii, 32-33, au
murit controlat, de foame, 7 milioane.
Pămîntul se mișca: victimele erau îngropate încă vii. Și cînd
te gîndești că unora teroarea istoriei (concept propus
de M. Eliade pe la 1960) li se pare doar „o expresie nefericită”!
După suferința fizică din pușcărie și
din exil, lui Goma îi e dat să cunoască altă suferință, în
ne-socialism. Ca și cum n-ar fi fost suficiente vechile acuze (pentru
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, era și pornografic), Goma e făcut –
performanță! – și „jidan” (horrible dictu), și antisemit;
și kaghebist, și agent CIA; „Fazcistule!” îi
strigă cineva. De ce? Pentru că și-a făcut o profesiune de credință din a
spune ce crede verde-n față?
Goma ripostează la „gîndirea
organală” (sintagma sa). Nu întoarce și obrazul celălalt, să mai
primească o lovitură (palmă, stuchit, injurie). Pe cale de consecință,
dreptul refuzat de statul de drept îi e refuzat și de societatea în civil.
Zice-se că foarte repede interimarul președinte USR Mircea Dinescu
i-ar fi trimis carte la Paris, cum că ar fi fost reconfirmat membru,
breslaș: „I-am primit, bă, pă toți înapoi!”
Sau s-a făcut că-i primește, cum s-a făcut că lucrează pentru binele
nației. Scrisoarea lui Dinescu pare pierdută ca-n Caragiale și nici un
cetățean turmentat ori ba nu se grăbește să i-o aducă andrisantului din rue Bisson. Deși n-a
primit-o, andrisantul ar fi respins oferta și, odată cu ea, pensia USR ori
indemnizația de merit, cum au vechi și vajnici activiști USR, care au
respectat alfabEtica socialistrică. Scrisoarea de
răspuns nu-i și nu-i. Sau, vorba anchetatorului Goran: „asta nu se
comunică, 'i secre' militar”. Dacă mi-o arată cineva, fac mea culpa. Infelix culpa!
Dan Culcer, care trăiește în Franța
din '87 ca evadat din sistemul defunct, a găsit o soluție: membru de
onoare al Uniunii. Nu simplu, ca scriitorașii
cîtă frunză, cîtă iarbă, ridicați în USR pentru orice altceva decît
pentru profesionalism. Nu s-a vrut. Parti pris-ul e, uneori,
înșelător. „Doar n-o să-l băgăm cu forța în USR”, s-a rostit liberalul
Varujan Vosganian. Ca și cum ar fi fost scos de bunăvoie. Oare cum sună
Legea prin care a fost eliminat din rînduri-rînduri Goma? Mai
funcționează? Că nu știu. De altfel, sîntem asigurați că „Paul Goma n-a
fost exclus de colegii lui din USR, ci printr-o decizie a conducerii PCR
nesupusă votului Consiliului USR, neconsultat în această privință”
(Irina Horea).
Dacă
nu l-a exclus comitetul Asociației
scriitorilor din București, ci PCR, de ce nu s-a reparat greșeala? Doar franțuzul
acela teribil avertizase: asta nu-i o crimă, e o greșeală”. Sau o mai
funcționa Partidul unic?
Așadar, cînd vinovăția e colectivă,
nimeni nu-i vinovat. Iar Goma e staționar (ca-n Cotele
Apelor Dunării) pedepsit.
Era, în aprilie '77, închis la Rahova, cînd Grenadă (sobrichet pentru un anchetator) i-a adus,
exultînd, știrea că, gata, e „mort și livid”. „Decedat fără glorie”, de
vreme ce fusese părăsit de cobreslași.
Oare „întotdeauna ploaia spală
eșafodul”, cum crede poetul Cassian Maria Spiridon?
Poate. Dar ploii care duce sîngele la rigolă îi mai scapă proba
scrisă: raportul în manuscris al ofițerului Secu, Victor Achim, care
„răspundea” de scriitori între 65-67, cînd se ocupa de Universitate, îl
presase pe studentul Goma să devină turnător. în „întunecatul
april” '77, comitetul s-a manifestat net contrar „scriitorului fără cărți”, cum îl numise
Eugen Barbu și a „gomăniilor” sale. Fănuș Neagu a propus ca
actul excluderii să fie semnat „în lipsă”,
pentru că, din cei 9 membri, nu erau prezenți decît 6. De față: D.
Ghișe, președinte CCES, Vasile Nicolescu, directorul Direcției Culturale
din CCES, activistul I. Bucuroiu, însărcinat cu controlul USR, face à face cu președintele Uniunii, Virgil
Teodorescu și cu George Macovescu, secretarul Asociației
București. Și s-au găsit destui piteștizați (reeducați multilateral-socialist) care
să salute acțiunea de „sanificare” a USR. Cu
unitate de caracter! Distrugerea solidarității umane ca efect al
fenomenului Pitești.
Nici
după acel Decembrie USR nu i-a sprijinit interesele profesionale,
sociale, economice, așa cum cere Statutul. Pe cele morale,
Goma și le apără singur. „Eu nu sînt disident. Eu sînt
scriitor. Punct”, i-a răspuns Marianei Sipoș, în interviul apărut la
Universal Dalsi, în 2005, Destinul unui
disident: Paul Goma.
Din alt dialog, am aflat că, în '95, a fost expulzat
din locuință pentru neplata chiriei; în decembrie '98, „România
literară” l-a expulzat din paginile ei. Cînd am citit
titlul editorialului, Adio, domnule Goma!, am crezut că,
Doamne, ferește, a murit, spre bucuria lui Pleșiță, care continua să-l
demaște la televizor ca dușman al României. Goma ieșise,
ca să nu spun din nou expulzat, și din
revistele și editura Fundației Culturale. Și, cum România
literară e divizată în gomafobi și gomafili (ultimii, cu mult mai
puțini) acuzele celor care suferă de complexul Goma (de refulat) se
întețesc. Ca într-un Pitești bis. Goma e otrăvicios și contaminant. Cu o vocabulă
care face ravagii, e nesustenabil: jicnește
intelectualitatea și scriitorimea. Dar poate că Monica Lovinescu n-ar fi
trebuit să apară la București, în plenul USR, fără Goma. Altă
Monică (Macovei) n-o fi știut cine-i Goma, dacă i-a pretins să facă o
cerere de redobîndire a cetățeniei? Greșeală de procedură ori lipsă de
voință în a rezolva problema? De la Paul Goma știu că „întrebările pot
vicia răspunsurile”. Anume cereri, la fel.
Remember: propagandiștilor PCR tare le mai plăcea să te umilești
cerîndu-le ceva, un ajutor cînd erai nedreptățit. Se vede treaba
că nici acum nu sînt bine suportați autonomii, cei cărora nu le place
să ceară.
Păgubantic, așa cum se
autocaracterizează, Goma a rămas în dizgrația președinților
postdecembriști, tot din cauza rolului asumat, de memorie-conștiință:
„Viața mea este memorie”. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost
decorați postum de președintele Băsescu. După Vladimir Tismăneanu,
Traian Băsescu „a cerut iertare de cel puțin două ori în numele statului
român victimelor terorii comuniste”. Lui Goma i-a cerut? E ca la noi,
în Jormania. Trăim nu „un moment al adevărului” sau mai multe, ci Balul mascat (titlu al
fostului și actualului politolog), unde absolveții
de școli superioare de Partid s-au deghizat în formatori de opinie, ne
formulează „canonul libertății”. Or, Goma nu-i în canon. Cartha lui nu
se învață la școală.
în
balconul revoluției a ajuns cine trebuia să ajungă. De-comunizarea s-a
făcut cum s-a făcut. Ca și de-secretizarea. Discursul-bilanț al
președintelui, din 18 decembrie 2006, de condamnare a comunismului ca
„regim ilegitim și criminal”, o fi despărțit apele, dar Goma
rămîne la colț (roșu), deși e vaccinul eficient contra
„vechilor și noilor rinocerite”, vizate de raportorul final.
„Geaba se încearcă decomunizarea fără
o rememorare exactă a crimelor comuniste”, a notat Goma în Jurnal 2009,
ianuarie-mai, știut fiind că jurnalele sale, încercînd să șteargă
frontiera între ficțiune/document, sînt ofensive pînă la sinucidere
socială. Iar a nu voi să știi – îi dau dreptate lui Livius Ciocârlie e „cea mai
periculoasă neștiință”.
Așadar, Goma n-a făcut parte (nedreptate strigătoare la ceruri) din
Comisia Tismăneanu. I-ar fi dat de gol pe mulți. Probă
că lui Florin Abraham (Iluzia anticomunismului) prezența lui
acolo, în comisie, i s-a părut inoportună pentru „(in)competențe
științifice și temperamentale”.
E un loc, însă, din care Goma nu poate fi exclus: din antologia
verticalității românești, pe care s-o găsi cineva să o facă.
|