|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 54 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Recenzii: Magda URSACHE. Zoia, Tovarasica si P. Popescu, Supleantul Scris la Thursday, January 07 @ 10:06:31 CET de catre asymetria |
Petru Popescu este propriul PR: unul zdravăn, abil, tenace, iar know-how-ul nu l-a deprins în SUA, ci în România ceaușistă. La noi, în RSR, a învățat tehnica și strategia promovării, aici s-a adaptat la... necesități istorice, supradotat fiind cu al 6-lea simț, al descurcatului. Reflexele, eficiente în totalitarism, s-au dovedit rezistente și peste ocean. Magda URSACHE Tovărășica și Supleantul* Petru Popescu este propriul PR: unul zdravăn, abil, tenace, iar know-how-ul nu l-a deprins în SUA, ci în România ceaușistă. La noi, în RSR, a învățat tehnica și strategia promovării, aici s-a adaptat la... necesități istorice, supradotat fiind cu al 6-lea simț, al descurcatului. Reflexele, eficiente în totalitarism, s-au dovedit rezistente și peste ocean. Non-conformist cît să rămînă agreabil Puterii, P. Popescu a răspuns oportun indicațiilor de la vîrf, ca să fie inclus ca supleant în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist. Motivația: prozator popular. Un fragment de roman publicat de revista „Luceafărul” trecea din mînă-n mînă; lumea îl oprea pe stradă să-l gratuleze. Moment '68: Puterea se cam săturase de dogmaticii staliniști Megafița (sobrichet Labiș pentru Mihai Gafița), de Megavitner, de Megamoraru, de Megarăutu și de arta stahanoviștilor literari. Programase un simulacru de liberalizare, dînd drumul la ceva „varietate a stilurilor”. Ceaușescu nu mai dorea dirijism brutal, ca-n vremea Dej, ci „coperări”. Proiectul avea nevoie de tineri cu potențial și cu popularitate. într-un cuvînt de lemn, corespunzători. Pe ambițiosul „scriitor al tineretului” l-am cunoscut în redacția „Cronicii” vechi. L-am comparat cu un pui de rechin, cu dinți ascuțiți și parcă prea mulți. A venit însoțit de o femeie superbă, alta decît la compañerita, tovărășica Zoia Ceaușescu. Călca elastic și decis. Ce suspensii are băiatul ăsta!, mi-am zis, văzîndu-l înaintînd cu ghetele lui enorme, Insulated, spre ușa deschisă larg a redactorului șef: un propagandist de linia întîi, cu sarcini importante în „activul” ziariștilor „pe externe”, nu era de ținut în antecameră. P.P. obținuse acces la „România piscurilor” cu-n pix-minune de reporter socialist. Ce i se cerea? Să acopere gunoiul, lada cu gunoi a dictatorului. Utiliza ca-n lagăr (mă refer la cel estic) minciuna sinceră, oximoron pentru generația postdecembristă, nu și pentru cei care au trăit (și murit) epoca de aur Ceauceașcă. La manifestații, în piețe, se striga România, Ceușescu și poporul! (Am și eu în urechi – o mai am – pronunția Ceau: popooorhul). Un poet își adjudeca „inițiativa” de-a fi alăturat cele trei vocabule pe scena Naționalului ieșean. Scriitorii îl mințeau care mai de care pe multstimatul și multiubitul, în fapt multdetestatul, că-i un „iluminat”, un om care se naște o dată la o mie de ani. Iar Secretarul General împărțea indicaciones preciosas (în limba lui Castro), richtuind, richtuind. Cizmar de creiere. Atunci bine primit internațional, indicațiile le-ar fi vrut date și în afara granițelor, pe planeta întreagă. în ritm cu Zeitgeist-ul, Petru Popescu înțelesese că totu-i cum te vinzi și anume „la prețul de sus al pieții”. Teorica asta o pune în romanul Supleantul (Curtea Veche Publishing, ed. Jurnalul 2009) în gura prietenei Luminița, care îi apare-n vis să-l orienteze just. Nu c-ar fi fost nevoie: „zeul între blocuri” pricepuse repede și bine cît de căutate erau laudele profesionalizate, personalizate. Iată cum își esprimă aprecierea într-un portret al Titanului din Carpați, portret inserat nu se știe de ce în roman: „Ochii lui strînși și înfundați în orbite sînt ochii dacului de la cîmpie, păgîn, sărac, tribal, încrîncenat de sărăcie și de vecinătatea cu o Romă mereu mai bogată și mai puternică” (p. 129-130). Aparatul avea obsesia dacilor; Ion Iliescu o are și acum, vorbind, în ce crede a fi engleză, despre „ză dacs come from ză tracs”. Eu, una, cred că P.P. a contat prea mult pe farmecul său, pe ușurința în a-i seduce pe cititori, dacă le-a servit această mostră din admirația pentru „atoategînditorul”, ca luată din omagiile voluminoase ale USR. Pe vechi, ca și pe nou, vizibilitatea îi dă putere scriitorului: „fiica lui mă citea”. Zoia îi cere să devină omul de bine al președintelui: „Tu poți să mă ajuți să îl ajut”, mascîndu-și interesul erotic prin cel politic. P.P. acceptă flirtul (ideologic). Era deja „angajat”. De ce n-ar fi dorit și o angajare „supt” Zoia? Aroma afrodisiacă emanată de fata deloc răpitoare, mai degrabă genul comun, era chiar a Puterii: „Politicul poate fi și el erotic, ori (sic!) vrăjitoarea asta mică l-a transformat în erotic, așa, stînd cu mine într-o seară în Cuba, între doi palmieri”. Chiar și violența Puterii poate fi atractivă. Era dezgustat P.P. de eventuala intrare în familia Ceaușescu? I-a fost teamă să ceară mîna fetei împăratului Roș? Mai degrabă era înfricoșat că va fi sedus și abandonat de capricioasa ființă. „Vei fi gigolo politic”, i-a zis Radu Popescu – tatăl. „Ce te faci dacă cazi în dizgrație?” Or, P.P. nu se voia răsturnat din șa. Scenaristul și-a adjudecat rolul victimei, căreia – vai! – i s-a băgat Puterea „în viață și în pat” (p. 72). Așa și-a construit tragodia, în varii emisiuni, focusat de Ion Cristoiu, de Cătălin Ștefan, de Turcescu, de Delia Balaban etc. Adevărul e mișcat, ca o fotografie făcută de o cameră delabrată, cu diafragma reglată prost. în realitate, P.P. trecuse de la o vîrstă mică bariera spre autoritate. De trotineta UTC întru înaintare uzase vrînd s-o facă. Se simțea binișor în cămașa de ideolog. Ce-i drept, notația despre scaun este exactă: „Nu se mulează el la trupul meu, ci eu la al lui: scaun comunist”. Deschis e recunoscut și calculul pragmatic. Cultură-conjunctură e rimă mare, nepieritoare: „O să-mi fie mai ușor cu alte cărți, la secție”. Nu i-a pus nimeni sula-n coastă, în expresie ioniliescă, să scrie Raport (utecist) despre presă, cu laudatio la nea Pingelică. Lauda i s-a părut „josnică și normală”, ca să-l citez. Relația scriitor-Putere am considerat-o temă-turnesol, iar relaționarea intelectual-duplicitate nu-i de ocolit. Mă irită, recunosc, oportunismul, așa cum mă reconfortează cei surzi la ispite. Caut exemple de verticalitate în toate zările și le aflu, deși, plecăciunea capului (cronicar) fiind folositoare în interes propriu, se practică mai abitir decît rezistența. P.P. numai inocent nu-i. N-a vrut să observe că șurubul se strînsese urît după Tezele din iulie '71. S-a „angajat” și mai plenar, cu și mai multă abnegație în educarea tineretului, intrînd în rîndurile dese ale uzurpatorilor iubirii firești de țară: Dulce ca mierea e glonțul patriei! A încercat vreo ripostă „tînărul de talent”, cum singur se etichetează? Nici vorbă! în Raport, exersa stilul Păunescu: laudă-șopîrlă, laudă-critică, laudă groasă-cerere-laudă și mai groasă. Iar „crăngănitul corbului”îi suna armonios după ce publicase carte într-o editură est-germană. (în acel perimetru, Bertold Brecht se lăsase folosit de Putere, cu ce profit: „Și știți că-i disprețuiesc pe oamenii al căror creier nu este în stare să le umple stomacul”.) De unde și replica dură a lui P.P. în apărarea Tovului Suprem, dată unor nemți care-l interpelaseră: Ceaușescu vampyr, nicht?, cu trimitere la Decretul 770, interzicînd avortul și omorînd femei pe capete. Pentru că alesese zwischen Macht und Ohnmacht, putea să-și cumpere „gume” (prezervative) „cam de 300 de mărci” din farmaciile est-berlineze. P.P. ar fi putut ști (de la Julien Benda et alii) că scriitorul trebuie să se țină de o parte de trebi publice, să se abțină de la a sluji doctrine politice; între politică și morală nu-s sentimente prea nobile, mai ales într-o țară unde „securitatea își asumă rolul sondajelor de opinie”, cum glumea prietenul Călin, corectorul. Numai că meseria de scriitor e riscantă în cazul rebelilor. După ce dă ortul UTC-ului și literaturii de propagandă, dă ortul și unei „relații chinuite” cu Zoia. Dragoste comandată ca un articol de fond pentru „Scînteia” mică. Zoia vrea autograf pe Prins și-l prinde în mreje. P.P. se lasă dominat/ controlat ca bărbătuș. Ea, nu el, deschide partida dăruindu-i un disc și idila continuă sub tabloul lui Giorgione, Venus dormind (1510, vă rog!), la șosea, în lift, în restaurantul Vraja mării. Acolo, „scriitorul tineretului o sărută pe fiica puterii, fumegos și lung” (p. 142). Petru nu prea știe ce simte pentru Zoia, dar se rotește în jurul ei ca un cocoș de munte. Convins/ neconvins. Nu mai era vremea Licăi Dej care, dacă n-o doreai, te convingea. Zoia îl atrage. Obsedat de cuvîntul vertical, lui P.P. i se pare că, dacă n-o sună el, e chestie de verticalitate. Să cheme femeia! Trece în defensivă, dar cedează rapid presiunii telefonice. Promisiunile de întrajutorare reciprocă încep să funcționeze. Zoia îl anunță că l-a propus/ numit în grupul de presă care-l va însoți pe Ceaușescu în America Latină. Să nu fi acceptat? Lumea se vede altfel din helicopterul ștabilor ori din avionul nou-nouț Boeing șapte-zero-șapte al șefului statului. în paranteză fie spus, ce asemănătoare sînt mijloacele Puterii de a-i capta pe intelectuali! Avionul prezidențial e unul dintre ele. Marea ispitire e mai dulce decît mierea și decît glonțul patriei la un loc, discursul lui Băsescu îți pare lacrimă, nu alta. Gîndul la derivă etică, la prostituție nu-i bîntuie prea des pe „vînzătorii de sine”, cum îi numește Paul Goma. Partea încă trează și autonomă” a eului nu temperează zelul lui P.P. în a produce nenumărate reportaje neîntîmplate (ce găselniță de pragmatie!) despre lunga vizită fierbinte în America Latină, spre uluirea mută a întregului grup de ziariști, P.P. face „totu”. E o machine à ecrire. Cuvintele par a țîșni singure din mașina de scris Olivetti, dar de aniversare de la Zoia, ca să înlocuiască roșia Zvezda a tatălui Radu Popescu. Olivetta juisează singurică, prezentîndu-l pe Ceau ca pe unicul gropar al capitalismului. P.P. știe să laude percutant și dinamic. Se impune, exact cum îi cere Toava Elena Tovului Nicolae, cu voce răstită: „Te-ai impus/ Nu te-ai impus” e binomul cu care califică/de-califică Elena actele interne și externe ale Ceaușescului. Supleantul își face datoria în exces în Cuba lui Castro, în Costa Rica, în Venezuela, în Columbia, în Peru, pînă-n granița cu Chile, unde Ceaușescu e oprit de debarcarea tovarășului nostru Allende. Give me more! Lui P.P. i se dublează diurna, doar muncește dublu. Personalitățile bine delimitate de Putere au plătit din greu; aliniații au fost plătiți la greu. For whom the Bell Tolls, Papa Popescu? Cum pentru cine? Pentru preaputernicul zilei, care a „înnoit și înnoiește totul în jurul lui”, cum formulează cu ironie și nu pre fanul lui Hemingway. Ce scrie? Că tovul e un avangardist al stîngii anilor treizeci, un „modirnist”, în pronunția adulatului destul de mirat de calificativ. Limba de lemn funcționează perfect: vom înfăptui, dar și vom combate, (ne) vom ridica... P.P. îndrăznește să-i sugereze lui Ceau că ar trebui să se ducă în Chile, să-l ajute „pretinește” pe Allende. Poate să-i și moară alături, umăr în umăr. Recunosc, ar fi fost o idee bună să fie împușcat în '71, nu în '89. Give me more! Pe compañerita, cum o alintă, duios, cubanezii, il supleante o cunoaște „intim și de neuitat”. Are cinismul de-a face dragoste cu fata Puterii („să-mi satur bărbăția cu o pradă caldă”) într-o crevasă andină, deși știa că o va părăsi și încă dormind, ca Venus a lui Giorgione. Calcă pactul de îndrăgostiți: vorbește numai ca să spui adevărul, adevăr sau tăcere, cînd e chestionat de Zoia dacă vrea să fugă. Cu gașca era sincer: „O să ieșim de aici”. Evadează din Peru pe un pod de liane, ca un „perfect acrobat” (învață să se miște în ritmul punții mobile), după ce comparase traiul din Cuba, unde femeile făceau sex pentru o pereche-două de chiloți ori de ciorapi destinați bărbaților lor și din Venezuela, cu raiul ei gastric și tipografic. La ce folosește și ce preț are scoica fără perlă în ea? sună un proverb arab. Perla Zoia română se desfăcuse și era goală. Petru o lasă – cavalerește – prizoniera familiei. „Tu ai libertate, eu nu am”, suspinase prințesa roșie, după o discuție care mi se pare improbabilă („Dar ești a lui, nu ești a ta”), cînd o sfătuise să iasă de sub tutela tatălui (ne)bun și să trăiască independent. De altfel, P.P. dă o mulțime de dialoguri ca avînd suport real. Nu-l cred. Supleantul se desprinde de matcă, declarînd că singura lui țară e scrisul, că scrisul e „everything”, că „viața e cuvinte”, că vrea să cucerească lumea largă prin scriitură; chiar existența de „povestaș” într-un trib indian fiind mai tentantă decît cea din „țara de origine”. Asta în zise. în fapte, pisarul socialist și-a cîntărit bine șansele sociale. A socotit că înălțimea (declarată (1,85 m) l-ar împiedica să ajungă de-a dreapta tatălui – piticul peltic. Mai era și grija ca Zoia să nu devină urîciunea de Elena. Tovarășa, cu cocurile ei tapate (în coc locuia o tovarășă, ca s-o parafrazez pe Hertha Müller), era „severă și îmbufnată” cu el, intuind, pesemne, pericolul pentru fata ei „crescută cu mult puritanism muncitoresc” și numită Zoia, după Kosmodemianskaia, modelul comsomolist. Așa a și fost: umilința sfîrșitului relației a dus-o pe Zoia în pragul depresiei. „Îl lăsăm pe nebun să ne stea în frunte pentru că ne spune că sîntem români, români, români?” întreba scîrbiiit P.P., convins că „patriotismul e imposibil (de practicat) sub regim comunist”. N-or fi „practicat” patriotismul eroii-martiri ai temnițelor? Ca tatăl personajului cu cea mai multă carne, Luminița, condamnat la muncă silnică 15 ani și mort la Aiud? N-or fi „practicat” patriotismul rezistenții, cîți au fost ei, cu adevărat verticali? Ana Pauker i-a propus lui Gh. Brătianu expatrierea. Al. Rosetti i-a adus pașaportul semnat de ministresă. A refuzat oferta Pauker („Mă numesc Brătianu”) și a murit la Sighet. Numai că lui P.P. îi e străină ideea de sacrificiu. Conform autocenzurii corect-politice, trebuie să consideri sacrificiul mit nesănătos. Cu Zoia merge în Machu Picchu să vadă „cuibul condorilor” – unde s-au sinucis nevestele cu copiii lor și preoții ultimului împărat Inca. Fusese torturat pînă-n moarte de spanioli, să le spună unde se află „cuibul”, după legendă, din aur. P.P. nu înțelege de ce au ales între trădare și automasacru moartea: „De ce v-ați luat viața? De ce n-ați fugit? De ce n-ați trăit?” Și-i evident că nu găsește răspunsul. Vom muri și vom fi liberi a fost soluția tinerilor eroi, strigată într-o noapte de decembrie, 1989. Pentru un roman visat de autorul lui vreme de 30 de ani (dar scris în 6 luni) Supleantul e cam subțire. P.P. a cedat literaturii de consum, săracă în expresie. A tipărit o carte pe înțelesul tuturor, lesne de citit în metrou. Fiind sigur că pe americani nu-i interesează „tema libertății”, care ar fi „temă românească”, supleantul rătăcitor se întoarce spre vechiul public pierdut. Socoteala din Beverly Hills nu se potrivește cu cea din România. Avem vreo două milioane de „fugiți”; de șomaj, de sărăcie, de traiul estic. „Zidul” care nu-i lăsa afară (citiți Ceaușescu) a fost doborît de destulă vreme. Ce face acum generația care s-a recunoscut în Prins, care a făcut coadă pentru romanele lui din anii '68-'73? Nu mai crede demult în lacrimi. Iar P.P. este expatriatul din proprie voință, nu ca Paul Goma, nu ca D. Țepeneag, nu ca Dorin Tudoran... Oportunitatea Tucă, a succesului de tiraj nu trebuia scăpată. Supleantul e carte de colecție „ochei” (tic verbal popesc), însă nu-i defel cum citim pe coperta a patra, „o superproză modernă”. Scriitura din Prins a fost odată ca niciodată. P.P. deschide „geamantanul memoriei” cu bomba-n el, idila cu Zoia, dar bomba nu explodează. Cuplurile televizuale Mihaela Rădulescu-Oțil, Bahmu-Prigoană, Iri-Monica Columbeanu sînt greu de concurat de cuplul Tovărășica și Supleantul, deși P.P. deține toate trucurile unui ciné-roman. Geamantanul geme de cuvinte, dar nu atît de vii cum le laudă emitentul. Nu „mișună de viață” cînd le atingi cu ochii de lector. Sînt chiar banale, obosite, plate. Bref, comerciale: cuvinte marfă, de consum. Mesteci, înghiți, elimini. „Marii scriitori se exprimă scurt și complex”, asertează Popescu la Turcescu în emisiune. P.P. nu diluează, nu cade în păcatul lungimii fără rost. Dar, neluînd limba cu sine în America, lăsînd-o la București, ei bine, limba română a cam încetat să-l asculte. Autorul presupune că Zoia, „sumbra prințesă Diana a comunismului”, i-ar fi citit romanul zîmbind. Mai ales la replica de cartier (Arsenal) a prietenului Șerban Antohi, fiul generalului de miliție: „Fata aia, am văzut-o aseară, era udă după tine și-n ochi”. Zoia s-ar fi bucurat, poate, că n-a defăimat-o, că a consolat-o postum cu un portret frumos. Devenită în traducere engleză Fiica faraonului, deși succesul de public ar fi fost asigurat și de titlul Fiica Vampirului, e „ca un fel de floare subțire și neagră”, cu buze subțiri, cu picioare subțiri, cu talie subțire și coapse de fetiță, înguste, cum înguști sînt și obrajii. Vocabula gracilă se tot repetă. Dacă i-ar mai fi putut spune ceva, Zoia i-ar fi repetat ce i-a spus despre Prins: „Mi-a plăcut că am citit-o foarte repede”. Nostalgia nu-i autentică. Sărutul (de adio) Kiss’N’GO trimis rău-iubitei e un fel de Kitsch’N’GO. P.P. e departe de a fi un loose cannon (metafora lui) al prozei: în traducere liberă, un tun dezlegat accidental, care mătură puntea narativă; nu-i un rebel al canonului, un novator. Miza pe ce se întîmplă cu „dinaintea pantalonilor” (sintagma sa) e modestă. Cobreslașii români sînt mult mai... dezinvolți în scenele de sex; cît despre fetele postsocialiste senzual-sincere, o, ele sînt maestrele sexului explicit, de la prima la ultima pagină; critici amabili s-au specializat în a comenta favorabil astfel de fal(u)suri artistice. Sigur că, după o carieră hollywoodiană (de recunoaștere internațională), P.P. își creionează la meserie personajele: tova, „cu feru” (rezon, coane Iancule!) de ondulat în mînă, tovul, cu părul lui „plin de viață și cu gura deschisă tot timpul”. Mai greu e cu panseurile, că-s tare stîngace. Decupez la întîmplare: „Pliciul ucide musca, dar, mai corect spus, o dezagregă, o face fărîme mici-mici, micromolecule de trup păros, de ochi polifațetați și aripi reticulate și sînge. N-am să înțeleg niciodată, cum o făptură fără inimă poate să conțină sînge, dar musca are în ea un suc gros și roșu, care e sîngele ei muștesc!” Adorabil acest muștesc! Pentru că nu scapă de tentația consumerismului, finalul reprezintă alt obol dat literaturii de consum. „Lordul” de la Externe, Șerban Anton, care vrea să-i bareze drumul spre „cerul liber al Americii”, e doborît de Petru Popescu cu mașina de scris Olivetti. Greoaia Zvezda l-ar fi ucis. P.P. refuză cooptarea într-o „rețea” ocultă care ar comanda ordinea lumii, de peste mări și țări, prinos adus romanului de tip Codul lui... și gustului american. Cămașa de ideolog UTC și-a întors-o ușure într-una corect-politică. P.P. vrea musai să fie PC. Biografemele sînt selectate ca să retușeze CV-ul de „supleant”: geamănul Pavel, mort la 13 ani din nepăsarea sanitară a sistemului comunist; unchiul preot, trecut Dunărea înot la iugoslavi, ca să ajungă în noul York; în grupul de prieteni, mai toți au arestați în familie, condamnați, morți intra muros. Nu-i omis episodul bătăii administrate de legionari tatălui, în fața restaurantului Cina. Cum și-a luat revanșa Radu Popescu, fiul nu ne mai spune: „Tata ierea și stînga” și atît. Ar fi de citit articolul dintr-o „Gazetă literară”, an 1957, unde Cioran era etichetat pitecantrop, hotentot tatuat cu formule universitare, Don Juan pentru bucătării și bucătărese. La anchetă (și la proces), articolul a fost folosit ca argument contra inculpaților, iar Radu Popescu a fost martor al acuzării. Cum raportul corect memorie-istorie este bulversat, Sorin Toma, Beniuc, Nina Cassian, Petru Dumitriu sînt înțeleși și scuzați, în timp ce Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Ion Barbu rămîn persoane non gratae, țapi ispășitori ai mișcării. Gh. Grigurcu a diagnosticat exact „respingerea cvasi-sistematică a dreptei, pe motivul lipsei de onorabilitate ideologică, într-o stranie continuitate a propagandei comuniste”. Mai e și obsesia fasciștilor, tipic stîngistă. La mitingul final al lui Ceaușescu, un muncitor vitupera: „acte cu caracter fascist la Timișoara”. Piața Universității ar fi colcăit de fasciști, revista „Rost” – la fel. Periodic se trag semnale de alarmă că ar apărea fasciști în etern fascizanta Românie. Zice-se că „paranoia ortodoxă” (Gașpar Miklos Tamáș) îi împinge pe români la fascism. Petru Popescu „dă năvală în literatura română”, crede Robert Turcescu. E o... exagereză, cum spune un prozator de la Dunăre. în „Cultura” din 19 noiembrie 2009, C. Stănescu constată pe dreptate că supleantul s-a întors cu stîngul. Magda Ursache * Dedic acest text Corinei Cristea. |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |