|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 57 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Geopolitica: Daniel CONSTANTIN. GLORIA VICTIS Scris la Wednesday, August 26 @ 12:59:25 CEST de catre asymetria |
«Textul de față e închinat
soldaților români, sutelor de mii de soldați români fideli până la
ultimul sacrificiu datoriei lor naționale, și care n-au știut, nu aveau
cum să știe, că jertfa le-a fost nu o dată ignorată, disprețuită, pusă
în cumpană de manevrele de culise ale unor carieriști nemeritându-și
nici măcar buletinul de identitate…»Daniel CONSTANTIN. Poetul român Daniel Boc, cunoscut publicului francez sub pseudonimul Constantin de Chardonnet, a plecat dintre noi nu demult. în urmă cu câțiva ani decisesem împreună cu Dan să discutăm liber dar nedezlânat despre toate cele, poezie, boală, moarte, familie, patrie, exil. Inregistrările, netranscrise, se află în arhiva mea, un fragment a fost dăruit unei persoane la care poetul ținea, pe care o frecventa după boala chinuitoare și moartea soției sale, ziarista Antonia Constantinescu, cea care redactase ani de zile Lupta, ziar de exil susținut, editat de Mihai Korne, la Paris. Daniel Constantin este numele cu care prietenul a decis să semneze acest text despre război și despre netrebnica zi de 23 august. Poetul se dovedește un analist sever, bun cunoscător al istoriei. De aceea, fără a mai aștepta operele complete ale scriitorului care nu trebuie uitat, public acest text care mi se pare, cu asupra de măsură, în deplină actualitate, la 23 august, văleat 2009. Dan Culcer Mulțumesc Danei P. pentru ajutorul prietenesc la scanarea orginalului dactilografiat și la corectarea versiunii de după recunoașterea optică a caracterelor. GLORIA VICTIS Daniel CONSTANTIN Calificam într-un interviu ziua de 23 august '44 drept o netrebnică zi, socotind că descreșterea identității noastre a debutat atunci. O simplă afirmație își cere, hotărât, argumentele. Semnificativ în primul rând faptul că, în jurnalele de actualități americane si englezești, lovitura palatistă nu e menționată cu nici o silaba. De ce ? în cursa către Berlin a aliaților momentului, România așterne la picioarele armatei roșii un „salt" de 700 km, — egal cu ceea ce anglo-americanii cuceriseră pâna atunci pe frontul de vest. (Lucrurile erau si așa net defavorabile spațial occidentalilor, într-o proporție de 1 la 6, si episodul Ardennes încă nu survenise…) însuși fostul rege se grozăvește în Convorbiri că 23 august a scurtat ostilitățile cu 200 de zile. Așadar, în absenta armistițiului (citește : capitulării) de la București, războiul s-ar fi prelungit până în noiembrie-decembrie '45. Spun nu putini istorici militari occidentali că o rezistența românească ar fi încurcat planurile sovietice privitoare la Balcani. E un cadou probabilist - si atât. Dar oftarea vreunora dintre noi după neacordarea statutului de cobeligeranță mi se pare lipsită de onoare, când am contribuit atât de grațios la implantarea puterii moscovite pâna-n miezul Europei… Am fost obligați, capitulând, să-i acompaniem pe ruși, dar a pretinde și răsplată pentru asta înseamnă a ne coborî la nivelul unor mercenari. E cazul, aici, să semnalez o ciudățenie : șefii partidelor istorice au reproșat sistematic mareșalului angajarea armatei române dincolo de hotarele țării, până la Stalingrad și în Caucaz. Aceiași mari politicieni n-au avut însă nici o obiecție la ducerea ostașilor noștri în Ungaria, Cehoslovacia, Austria. Li se părea dlor. luliu Maniu si Bebe Bratianu mai normala frăția de arme sovieto-româna, cu toate consecințele-i nefaste decât ceea ce-si propusese Antoneseu, și anume lichidarea definitivă a primejdiei bolșevice ? Altceva. Să zicem că regele nu-l putea grația pe mareșal în 1946. Să zicem. Dar, arestându-l în 1944, maiestatea sa n-a găsit de cuviința decât să-l predea PCR-ului, care l-a expediat la Lubianka ! Și, apoi, același Mihai I a inaugurat un parlament al fraudei electorale, a permis desființarea partidelor democrate și întemnițarea liderilor opoziției, l-a decorat pe măsluitorul Petru Groza cu ordinul „Serviciul Credincios" în gradul de Colan pentru (citez din decretul regal) „că a mobilizat forțele de producție (sic) ale națiunii… și… și mă întreb dacă, nealungat de pe tron, n-ar fi deschi (inaugurat) șantierul canalului Dunare-Marea Neagra ? ! (Simplific ? Schematizez ? Las uitării momentele de tensiune din epocă ? Drama era în marș, întărită de iscălitura monarhului pe cîteva decrete-legi de pomină. Greva regală ? Cînd te-ai urcat în trenul în care nu trebuia să te urci, nu mai folosește la nimic să alergi în sens contrar de-a lungul vagoanelor. în Convorbiri, Majestică exploatează din nou credulitatea omenească, găsind alte circumstanțe atenuante pentru nefăcutele anilor '44 — '47…, în loc să mărturisească răspicat : da, am greșit, am fost un mare naiv înconjurat de sfetnici oportuniști care, zădărându-mi resentimentele și vanitatea, m-au atras într-o capcană, barem de dragul onoare ! nu trebuia să mă desolidarizez de Antonescu, formula mareșalului, „eu țara pe mâna rușilor nu o dau !", se cuvenea să fie și a mea.) Corneliu Coposu, apologet al răsturnării de atunci, notează în Armistițiul din 1944 și implicațiile lui (ed, Gândirea Românească, 1990) că „departe de a fi înfrântă, armata română ar fi putut opune o rezistență dârză, care ar fi întârziat sfârșitul războiului cu cel puțin 10 luni, soldate cu pierderi inconsiderabile pentru armata sovietică în ofensivă." Păi dacă așa se prezenta situația, rămâne de neînțeles de-a pururi și faptul și modul în care ne-am predat URSS-ului cu arme (162 000 de prizonieri pe 24 si 25 august, fiindcă așa-zisul armistițiu era unilateral, „pe calea undelor" și neiscălit ; se va iscăli peste 3 săptămâni !) și bagaje, rămâne ca o sinistră farsă gloriosul august 23 ! Că a fost din partea României o capitulare necondiționată, recunoaște chiar luliu Maniu (v. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944). Dar sfinxul de la Bădăcin, maestru al chibițării, suferea de o bine precizată amnezie : de câteva ori, până și-n pragul fatalei zile de 23 august, Antonescu i-a propus să preia cârma statului, așadar să încheie dsa. războiul și toate armistițiile imaginabile… (N.B. în septembrie '40, toate partidele, toți fruntașii politici s-au dat la o parte, copleșiți. Au ieșit din expectativă patru ani mai târziu, când în lume începea să miroasă din nou a pace și pertractări, și s-au pus pe fapte mari, cu rezultatul cunoscut.) Nu se putea altfel ? Era în pericol de moarte însăși existența ca stat a României? Hai să fim serioși. Hai să nu ne mai gargarisim cu fraze adhoc. Serbia în 1915, Polonia de câteva ori, etc. au dispărut de pe hartă, dar un foc interiorizant a făcut posibilă renașterea. Hai să nu mai dăm vina pe așezarea geografică ori conjuncția planetelor. într-un cuvânt, hai să nu mai pavoazăm acomodarea și lașitatea și demisia în eroism. Dar cine au fost făptașii acelui fiasco botezat Victorie ? Un rege complexat, exponenții partidelor burgheze în dezagregare încă din timpul lui Carol II, câțiva generali chinuiți de invidie și parvenitism, elementele de coloană a cincea ale PCR. Combinație mai falimentară nici că se putea imagina l Ca respectiva zi de negură să fi fost 45 de ani zi de sărbătoare naționala era în ordinea turpitudinii… Sună bizar, bizar până la răstălmăcire, sub iscălitura lui Maniu, Coposu ș.a., afirmația că, între 1940 și 1944, România nu era sub ocupație germană sau invective precum „sângeroasa dictatură antonesciană" și, respectiv, prezentarea unui act de înrobire drept „eliberarea țării", când se știe că, în anii guvernării sale, Antonescu le-a permis tot ce pofteau să-și permită (inclusiv transmiterea de informații cu caracter militar anglo-americanilor, care le comunicau rușilor !) și când, odată fixați la putere, prima grija a comuniștilor a fost exterminarea tovarășilor de Bloc National Democrat. Sună bizar pâna la năucire și, finalmente, invitativ la nepăsare, mai ales în mintea tinerilor… Nu-i politica o problemă nici foarte simplă nici foarte curată, dar cu adevărul cum rămîne, domnilor ? La urma urmei, ce diferență e între cum înfățișați dvs. evenimentele și manualele din RPR ? O tragere a spuzei de pe o turtă pe alta, și gata. Regimul era bineînțeles autoritar, situația generală o impunea, nici pomeneală însă de totalitarism. Un singur exemplu : Hitler, alertat de poznele cam extravagante ale opoziției (opozitie cu voie de la „dictatură" !), l-a sfătuit pe Antonecu s-o neutralizeze, ba chiar să-i aresteze pe cei prea zburdalnici, act de neconceput pentru spiritul democrat al mareșalului. Au putut face, din păcate la umbra gratiilor, și Coposu și destui din autorii lui 23 august, un paralelism între „dictatura antonesciană" și „dictatura proletariatului", de fapt a regimului la a cărui înscăunare au larg contribuit. De aici slăbiciunea pentru alde Bodnaraș, Pătrașcanu, Pârvulescu et comp. (omagii negru pe alb în cartea Seniorului), slăbiciune perpetuată, vai, pâna-n anii porecliți „de tranziție" pentru urmașii celor sosiți călări pe katiușe ori extrași direct din pestilența conjuncturii, spioni și sabotori și agenți de influență. De aici și înverșunarea constantă a domniilor lor împotriva mareșalului. Când ai comis o gugumanie, o gugumanle cu repercusiuni multiplu tragice, e obligatoriu să nu te dezminți, s-o ții ca gaia mațul, nu-i așa ? (Hilaritate maxima, 23 august se sărbătorea și-n exil, iar fețele politice scăpate de tăvălugul comunist vorbeau și scriau despre „călăul Antonescu" !) Vor, apoi, niște comentatori să ne convingă, cu lux de amănunte înfricoșătoare, despre urgia care s-ar fi abătut asupra țării în ipoteza rezistenței plănuite de Antonescu…, așadar încă o data cât de binevenit, de salvator a fost actul cedării, agitarea post-factum a gogoriței dezastrului nu urmărește decât spălarea conștiinței celor implicați si e deplin neîntemeiată din punct de vedere politico-militar. Rușii erau zoriți să ajungă în inima Germaniei. Nu și-ar fi măcinat absurd forțele, nu erau nebuni să-i lase pe aliați să înainteze până cine știe unde — și joncțiunea să aibă loc pe Siret (nu pe Elba cum, din mărinimia românească, a avut loc). Rușii ar fi procedat ca în cazul Finlandei. Lovindu-se de o rezistență exemplară, iar frontul finlandez nefiind, cum si cel românesc, pe direcția centrală de pătrundere, sovieticii au oferit condiții acceptabile de armistițiu (fără ocuparea teritoriului și obligativitatea cooperării militare). La noi s-a întâmplat pe dos. Camarila de la palat și partidele istorice, după ce au sabotat cu ticăloasă râvnă frontul (faptul a culminat prin cererea expresă adresată sovieticilor să declanșeze o puternică ofensivă în Moldova în sincron cu urzelile dumnealor, de parcă soldații și ofițerii din tranșee nu erau români ci extratereștrii…), s-au aruncat orbește în brațele inamicului. Citez din mesajul regal : „Primiți cu încredere pe soldații Uniunii Sovietice" (omoară și jefuiesc admirabil). Ce ar mai fi de adăugat pentru ca perplexitatea să fie completă ? Poate frazele unde C. Coposu (v. Dialoguri, ed. Anastasia, 1991) spune că vinovăția occidentalilor nu a fost că ne-au vândut sovieticilor ci, pasămite, că „n-au avut loialitatea să ne pună în cunoștința de cauza cu soarta pe care ne-au croit-o." „Uniunea Sovietica ar fi fost foarte bucuroasă ca în loc sa fi întâmpinat ostilitatea partidelor politice românești, să fi găsit o tendință de înțelegere… „Stalin și Kremlinul ar fi fost mult mai bucuroși (înduioșător câta grija are Seniorul pentru bucuria dușmanilor ! n.m.) să poată colabora în condiții oneste (s. m.), facând anumite concesii bineînțeles, cu partidele politice din România, în loc sa încerce să înființeze aici un partid comunist." Visătorie, sau obsesia soluțiilor tranzacționale ? proprie clasei noastre politice laminată de Carol II în anii de iarmaroc al tuturor deșucherilor. Dar întrebarea care într-adevăr se impune e alta : cum se face că, în vreme ce România (regatul România !) are încă din 6 martie '45 un guvern comunist, în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia (aceasta da-abia în 1948) acapararea puterii a fost mai lentă, mai anevoioasă ? Nu cumva tocmai faptul ca ne-am oferit pe tavă sovieticilor (care au folosit menținerea monarhiei ca diversiune) a funcționat ca un catalizator ?.., „Germania a pierdut războiul. E cazul acum să nu-l pierdem si noi pe al nostru." (Antonescu după ultima întrevedere cu Hitler, 7 august '44). Un război „al nostru" în cuprinsul (mai exact, la sfârșitul) unei conflagrații mondiale — în care am fost nevoiți sa mergem alături de Germania ca urmare a defecțiunilor occidentale (nota Marii Britanii că nu își va onora garanțiile militare față de România e din decembrie 1939 !). Acest război de rezistență nu era o invenție antonesciană. El venea din arta militară (ergo : voința de libertate) a marilor noștri voievozi, care au știut că suveranitatea țarii se decide nu prin promisiunile altora, schimbătoare ca vântul, ci întâi si întâi prin ținerea la respect a dușmanului. Acest război al demnității n-a mai avut loc, substituindu-i-se capitularea, compromisul, contrariul absolut la declarația mareșalului (din martie 1944 în aula Școlii Superioare de Război) că el „nu poate intra la braț cu comunismul în Europa". Știu, orice comparație șchioapătă, dar îndrăznesc a-l compara pe Antonescu cu mareșalul Mannerheim, de fapt, să-i alătur. Cu o precizare : în situații perfect identice, finlandezul a avut alături de el întreaga clasă politică, în vreme ce mareșalul român a fost trădat. lată, din atari „detalii" istorice — nefigurând pe arcul de triumf — consider 23 august o foarte pocită zi, ziua începerii declinului moral al României. în septembrie 1939, Germania și URSS își împart frățește Polonia. Franța și Marea Britanie se declarau în război cu Germania, deloc cu URSS. între noiembrie '39 si martie '40, URSS face tentativa de invadare a Finlandei. Nicio reacție occidentală, exceptând câteva proteste platonice și… felicitările pentru „marele eroism al micuțului popor finlandez". în iulie 1940, URSS sfeterisește libertatea Estoniei, Lituaniei și Letoniei. Tăcere occidentală. Din ce rațiuni marile puteri apusene (inclusiv SUA) au sprijinit atât de prompt, de generos, de fără condiții, de… imoral URSS în 1941 ? E logica terțiului de netolerat ! Cum globul terestru nu are decât doi poli, și ideologic el trebuie să aibe numai două focare… între denumitele sisteme „capitalist" și „comunist" funcționa după 1920 o stare de echilibru pseudoconflictuală : ne spionăm, ne înarmăm și, în fapt, ne pregătim (antrenăm) în așteptarea celui de al treilea — nul si neavenit acesta. Și a apărut, contravenind statuquo-ului, al treilea Reich — cu pretenția de a stăpâni singur lumea. După izgonirea pretendentului la dominație unică, jocul de-a sferele de influență și-a reluat cursul. Acțiunea militară și a României în URSS s-a numit „cruciada contra comunismului", titlu desigur grandilocvent dar acoperind o necesitate vitală pentru soarta continentului. Interese si ambiții partinice (obiectivele Germaniei naziste erau îndeosebi economice și prea deloc eliberatoare ; obiectivele apusenilor se orientau strict pragmatic ; obiectivele politicienilor din țările mici reflectau paraponul celor lăsați pe tușă de evenimente…) au conlucrat la zădărnicirea respectivei operații de salubritate. Spasiva, tovarișci ! Vinovăția puterilor occidentale, a SUA mai ales, în triumful Internaționalei și înrobirea atâtor popoare este imprescriptibilă, imprescriptibilă numai gândindu-ne la milioanele (contabilitățile, aici, nu-s doar derizorii ; sunt o impietate…) și milioanele de victime. Că faptul acesta monstruos, unic în analele planetei, a fost cu putință din inconștiență ori s-a petrecut în mod deliberat, cade în seama istoricilor si deopotrivă a psihiatrilor sa-l explice… Ravagiile nazismului au durat 12 ani. Satrapia comunistă s-a lățit pe trei sferturi de veac. Despre nazism se poate vorbi, se vorbește non stop. Subiectul comunism e, însă, un tabu politic. De ce, domnilor cenzori ? Cumva dintr-un ereditar sentiment de culpabilitate ? (Hora vicioasă în care e prinsă acum România n-ar trebui să mire pe nimeni. Tentativa de conducere a țării și de necomunlsti, așa-numita „schimbare" — cu falimentul ei cu tot — a fost moșită de oameni politici provenind din complotiștii de la 23 august '44. Unde schimbarea ? Piesa era inedită, dar personajele aveau metehne vechi…) Daniel CONSTANTIN P.-S. Ofițer de rezervă, tatăl meu trebuia sa plece pe front în dimineața de 24 august. Pare-se că s-ar cuveni sa fiu recunoscător capitularii și, totuși, nu. Tata a rămas inginer într-o schelă petroliferă până la sfârșitul războiului. Dar a urmat : asasinarea tatălui tatei la colectivizare și purtarea prin închisori a cinci bărbați din familie… Că se fudulesc albii sau roșiii cu lovitura de stat e același drac. Vodă si camarila vroiau să treacă în mai '44 linia frontului c-o naframă-n vârf de băț, propunând sovieticilor un armistițiu sui generis. I-a întors din drum generalul Sănătescu (v. Jurnalul, ed. Humanitas, 1993). Ce rezulta din năzbâtia asta concoctată la Peleș e clar si pentru lipsiții de imaginație… O ultimă nedumerire : Suveranul (vorba sa fie !), «de țară (citește : castele) iubitor și-apărător de țară», chiar nu era conștient, așteptându-și în mândrie și onor mătrășirea, că devenise o simplă fotografie (și aceasta întotdeauna alături de cea a lui Stalin ori a Anei Pauker) pe zidurile instituțiilor, inclusiv la Ministerul de Interne unde Nikolski și ai săi torționari lucrau din plin încă din 1945 ? Aserțiunile unor istorici, potrivit cărora, un rege frumos și curajos a restaurat valorile democrației și parlamentarismului repunând în vigoare Constituția de la 1923, cea mai avansată si poate cea mai democratică…, par inspirate de Urmuz. Armistițiul… Antonescu și opoziția tatonau simultan terenul întru obținerea unor condiții favorabile. Se pare că le-a obținut mareșalul. Lucid, el considera însă actul irealizabil în plină bătălie. Trebuia în mod obligatoriu găsit (provocat) momentul de stabilizare a focului. De aici planul rezistenței pe aliniamentul Focșani-Galați. Dar niște veleitari erau foarte zoriți sa intre în scenă. Iată motivul arestării mareșalului Antonescu. Restul e basm apocrif, dovadă contradicțiile dintre mărturiile părtașilor la complot : că Antonescu nu dorea să se rupă de nemți sau dorea numai să-i înștiințeze ; că Antonescu nu a solicitat el audiența la palat ci a fost convocat expres de rege ; cu alte cuvinte, ori că (versiunea cea mai frecventă) Antonescu s-a invitat la rege pentru a expune soluția sa în ceea ce privea armistițiul, ori că (versiunea regelui,- vezi Convorbiri, ed. Humanitas, 1991), panicați de ipoteza unei rezistențe militare, palatiștii au devansat cu trei zile lovitura pusă la cale inițial pentru 26 august…, soarta lui Antonescu era fixată ; că gl. Sănătescu a voit să-l elibereze pe mareșal, cerându-i scuze, de vreme ce „s-a oferit să încheie armistițiul", dar s-au opus vehement Stârcea, Niculescu-Buzesti și gl. Aldea ; că vreunii preferau o moarte în picioare iar vrealții o supraviețuire în genunchi, că, surpriză a surprizelor, în noaptea premergătoare lui 23 august, Ion Mihalache a declarat mareșalului că liderii PNȚ „s-au înșelat, au crezut în sprijinul anglo-americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți de a indispune pe ruși si că suntem lăsați la totala lor discreție" (v. „Magazin Istoric" nr. 8, 1990), declarație care arunca o lumina sinistră asupra faptelor : deci se știa ce i s-a hărăzit României, căpeteniile politice se dumiriseră, dar — blestem mioritic ! — cursa către prăpastie continua. Textul de față e închinat soldaților români, sutelor de mii de soldați români fideli până la ultimul sacrificiu datoriei lor naționale, și care n-au știut, nu aveau cum să știe, că jertfa le-a fost nu o dată ignorată, disprețuită, pusă în cumpană de manevrele de culise ale unor carieriști nemeritându-și nici măcar buletinul de identitate… Daniel Constantin 22 iunie 2001 Nota: * Glorie victimei! |
|
Chestionarul articolului: |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |