Gabriel Staicu
Este larg acceptat faptul că școala reprezintă una din cele mai
valoroase instituții sociale ale umanității. Sistemul educațional din
România, deși s-a aflat permanent sub emblema reformei, are în
continuare profunde probleme funcționale. Slaba capacitate a acestuia
de a antrena manifestarea creativă și acumularea de cunoștințe în
rândul elevilor este, în opinia mea, o consecință naturală a lipsei de
stimulente și constrângeri existente în școlile publice. Ce ar fi
greșit dacă sistemul educațional ar funcționa după regulile pieței? Ce
efecte ar avea o manifestare reală a concurenței în acest domeniu?
Acest articol analizează, astfel, principalele argumente ale reformei
pro-piață în sistemul de învățământ, iar, în final, să creioneze
principiile care ar trebui să stea la baza unei asemenea schimbări
instituționale.
1. Analiza economică a educației
în prezent se observă tot mai mult manifestarea unui interes lărgit în
direcția analizei economice a educației, odată cu recunoșterea
educației ca factor determinant al progresului societății. Analizând
conceptul de educație, putem regăsi, pe de o parte, o latură formală
identificată cu școala și procesul de învățământ și, pe de altă parte,
o latură non-formală reprezentată de educația dobândită în cadrul
familiei, prin intermediul mass-mediei, bisericii sau altor instituții
sociale.
Educația este un proces de învățare care se desfășoară în întreaga
viață, nu numai în școli, ci și în toate celelalte sfere ale vieții.
Când copilul se joacă, sau își asculta părinții sau prietenii, sau
citește ziarul, sau muncește, el se educă. învățământul formal
reprezintă numai o mică parte din procesul educațional; el este cu
adevărat potrivit numai pentru subiectele de studiu formale, în
particular pentru subiectele mai avansate și mai sistematice. Materiile
elementare - scrisul, cititul, socotitul și corolarele lor - pot fi cu
ușurință învățate acasă și în afara școlii (Rothbard, 1994). în
demersul de față, vom supune atenției, în principal, educația formală.
Abordarea derivă, în mod primordial, din construirea unui cadru de
analiză economică a educației.
Piață liberă a educației: de la deziderat la realitate
Piața este un sistem de schimb al drepturilor de proprietate
privată; dimensiunea economică a termenilor schimbului o reprezintă
prețurile, a căror existență face posibil calculul economic. Prin
intermediul mecanismului profitului și falimentului, alocarea
descentralizată a resurselor contribuie la distribuirea acestora în
concordanță cu cele mai valoroase utilizări. în condițiile existenței
unui număr mare de indivizi pe piață, are loc, totodată, și o alocare
optimă a resurselor existente în societate. Cele prezentate mai sus ne
vor ajuta în aprecierea corectă a realităților existente pe piața
educației, putând în final a identifica posibile soluții în vederea
funcționării eficiente și - aparent paradoxal - pe principii etice a
acestui domeniu. în această ordine de idei, urmărim a demonstra că
educația, la fel ca oricare alt serviciu, nu poate fi furnizată mai
eficient printr-un alt mod decât mecanismul pieței.
Similar unei piețe obișnuite, și în domeniul educației formale putem
vorbi despre existența elementelor definitorii pentru o piață: cerere,
ofertă, preț, concurență
.
în aceste condiții, cererea de educație exprimă nevoia de informații,
cunoștințe și competențe din partea beneficiarilor serviciilor
educaționale: elevi, studenți, părinți, firme etc. O trăsătură
definitorie pentru această piață este faptul că purtătorii cererii de
educație (elevii și studenții) nu se manifestă ca și cumpărători pasivi
- precum în cazul majorității bunurilor - ci se află și în ipostaza de
producători, prin participarea activă a acestora la activitățile
educaționale.
Oferta de educație vine din partea diverselor instituții de învățământ
public și privat, a căror menire este aceea de a satiface nevoile
clienților lor. Această situație ne-ar putea face să credem că între
școli, ca furnizori de servicii educaționale, există competiție, prin
intermediul căreia se urmărește în mod constant satisfacerea nevoilor
educaționale venite din partea părinților și copiilor. Atunci,
ce este în neregulă cu oferta educațională?
în prezent, toate instituțiile de învățământ particular, indiferent de
nivelul primar, liceal sau superior, ce doresc a intra pe piața
educației, sunt obligate prin lege să ceară autorizare și ulterior
acreditare din partea Ministerului Educației și Cercetării. Cu alte
cuvinte, fiecare furnizor privat de servicii educaționale nu poate
să-și organizeze afacerea așa cum crede el de cuviință, la îndemnul
nemijlocit al clienților lui, ci așa cum consideră instituția publică
respectivă. Prin urmare, se dorește oferirea unei alternative private
la sistemul educațional public actual, dar numai
după chipul și asemănarea celui din urmă.
Totuși, în ciuda tuturor constrângerilor și barierelor instituționale
existente, se observă că sistemul privat de învățământ răspunde mai
bine cerințelor pieței decât cel public. O dovadă în acest sens este
dezvoltarea diferită a învățământului economic, juridic, vocațional,
politehnic în cele două sisteme, ceea ce denotă pe de o parte,
deschiderea mai mare a sferei private la stimulentele pieței educației
și cele de pe piața muncii, iar pe de altă parte, reticența și
rigiditatea manifestată de sectorul public atunci când vine vorba de
schimbare și adaptare a serviciilor educaționale.
Putem întrevedea așadar necesitatea unei liberalizări de amploare a
serviciilor educaționale, eliminarea tuturor constrângerilor
instituționale în calea liberei intrări pe piață, acordându-se în acest
fel tot mai multă atenție cererii venite din partea consumatorilor de
educație. Practic se propune, atât în planul teoretico-conceptual cât
și faptic, apariția unei schimbări de paradigmă în sfera educației
menită să retrogradeze abordarea bazată pe
uniformitate și să o înlocuiască cu cea orientată către
diversitate. într-o lucrare referitoare la educație, Rothbard
aprecia
că este în natura oricărui aparat guvernamental să se călăuzească după
anumite seturi de reguli și totodată să le impună într-o maniera
uniformă și brutală. Cu excepția ultimului atribut, există opinii chiar
din interiorul structurilor guvernamentale care vin să susțină această
realitate. Și de ce oare nu este bine să avem un tratament unitar sau
altfel spus cu ce ar fi mai benefică promovarea diversității?
în mod sigur, asigurarea unei diversități tot mai mari nu ar fi de bun
augur guvernului, care s-ar vedea obligat să ia decizii tot mai diverse
în funcție de treptele de învățământ, de profilul fiecărei școli etc.
însă, chiar dacă rămâne consecvent unei politici de uniformizare,
birocratul din învățământul public are de făcut față unei sumedenii de
decizii cruciale și controversate atunci când trebuie să hotărască
modelul învățământului formal în jurisdicția sa. El trebuie să decidă:
cum ar trebui să fie acest învățământ? Tradițional sau progresist?
Concurențial sau egalitarist? Segregat sau integrat? Să includă
educație sexuală sau nu? Să pună accentul pe artele liberale, sau să
fie unul vocațional? (Rothbard, 1994)
între așteptările ce ghidează comportamentul pe piață a învățământului
privat și a celui public este prezentă o distincție fundamentală.
Furnizorii de educație privată au stimulente puternice în a-și orienta
resursele către dezvoltarea unei game de servicii educaționale
compatibile cu așteptările familiilor și cu nevoia de muncă
specializată solicitată de mediul economic. Atingerea unei asemenea
compatibilități sub aspect calitativ (dar și al nivelului taxelor de
școlarizare) este condiția necesară pentru continuarea activității
respective. Altfel spus, abaterea de la această regulă poate genera
apariția dificultăților financiare și în final a falimentului. Dar
putem spune același lucru și despre învățământul public? Din păcate,
nu. Faptul că școlile publice nu depind exclusiv de consumator în
procurarea resurselor financiare face ca administratorii din sistemul
educațional public să nu fie stimulați permanent în a crește calitatea
servicilor educaționale, în a reforma structurile organizatorice sau
în a adapta programele școlare în funcție de noile condiții
economico-sociale. Alocându-se în mod continuu fonduri colectate din
taxe și impozite, școlile publice sunt ferite astfel de posibilitatea
de a falimenta și, prin urmare, acestea nu sunt (în mod necesar)
motivate să se adapteze la dorințele și cererile clienților, la
dinamica economică de ansamblu. într-un asemenea context, nu ofertantul
este cel care trebuie să se adapteze nevoilor, ci se manifestă un
fenomen invers, părinții fiind captivi ai sistemului public de
învățământ.
Analizând din perspectivă economică procesul educațional, apreciem că
numai prin manifestarea alegerii și competiției reale între furnizorii
de servicii educaționale se poate asigura restructurarea sistemului de
învățământ. Dezvoltarea sectorului privat ca ofertant de educație are,
pe lângă implicațiile pozitive sub aspect calitativ, și o motivație de
natura etică. Părinții care consideră că învățământul public nu
corespunde cerințelor de pe piața muncii, sau că pur și simplu nu
furnizează o educație compatibilă cu propriile lor credințe și valori,
iar ai căror copii urmează cursurile unor școli private sunt în
situația de a suporta o dublă povară: aceștia sunt obligați, pe de o
parte, să subvenționeze, prin impozitele plătite educația copiilor
înscriși în școlile publice, iar pe de altă parte, să acopere
cheltuielile cu educația propriilor copii. Care ar fi principiul etic
ce stă la baza acestei realități? Este evident că lipsa caracterului
voluntar al acestui transfer de fonduri bănești de la o familie la alta
denotă ignorarea completă a acestui principiu fundamental.
2. „Dreptul" la educație
în conformitate cu art. 32 alin. 1 din Constituția României,
"dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general
obligatoriu,
prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul
superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare".
în general, se consideră că dreptul la educație (și mai târziu cel la
un loc de muncă) al fiecărui copil este la fel de important ca dreptul
la liberă exprimare sau dreptul de a-și apăra viața. Prin urmare, este
de datoria noastră de a susține, respecta și proteja asemenea drepturi.
însă, la o analiza mai atentă, apar ceva probleme în legătură cu
interpretarea celor de mai sus.
Există oare vreo distincție între dreptul de a-și apăra viața sau cel de liberă exprimare
, pe de o parte, și
cel de a munci sau
a beneficia de educație,
pe de altă parte? Deși analiza noastră poate fi considerată ca fiind de
factură filozofică, este strict necesară în a sesiza faptul că, în timp
ce primul dintre ele derivă din însăși natura umană, celelalte două nu
sunt drepturi fundamentale și aplicabile independent în timp și spațiu.
Dreptul la muncă și la educație nu pot fi garantate și aplicate în mod
egal în pofida tuturor prevederilor legale actuale, dar dreptul natural
la liberă exprimare sau la propria viață a unei persoane este aplicabil
universal și în mod egal. Mai mult, manifestarea dreptului la liberă
exprimare a unei persoane nu are ca efect restrângerea libertăților
altora de a-și exprima propria opinie, în timp ce instituționalizarea
dreptului la educație publică, spre exemplu, echivalează cu obligarea
unui grup sau a unei comunități să suporte obligații fiscale, având loc
o restrângere a libertății de a-și folosi după bunul plac întregul
venit câștigat.
într-un alt plan de analiză, prin introducerea și perpetuarea învățământului obligatoriu - fie el și "gratuit" - noțiunea de drept a fost nu numai răstălmăcită, ci complet transformată în obligație
. în condițiile în care suntem de acord că, "din
punct de vedere filozofic, un drept trebuie să fie ceva întipărit în
natura omului și a realității, ceva care poate fi prezervat și susținut
oricând"
(Rothbard, 1994:5), nu găsim nici un fel de relaționare cu termenul de obligație sau obligatoriu. A avea drept la educație înseamnă a fi liber să alegi a acționa sau nu în acest sens,
adică să poată merge la școală doar cine dorește să-și exercite acest
drept și nu să fie forțat de către orice altă persoană sau organizație
să parcurgă treptele obligatorii de învățământ.
3. Despre reformă și politica schimbării în sfera educației
Astăzi, mai mult decât oricând, suntem martorii unui proces de
regândire a sistemului educațional în întreaga lume. Reforma în
domeniul educației pornește de la ideea că orice sistem de învățământ
este perfectibil. Aruncând o privire de ansamblu asupra direcțiilor de
reformă din diferite locuri de pe glob, este surprinzător să constatăm
că, deși conțin anumite particularități, ele sunt construite în jurul
unor componente cheie: promovarea alegerii în rândul consumatorilor de servicii educaționale și a concurenței între furnizorii acestora.
Este tot mai des recunoscut faptul că deficiența sistemului educațional
de a forma tineri competenți și creativi este consecința
disponibilității reduse a acestuia de a oferi clienților lui
oportunități și alternative. Ce poate fi greșit în încurajarea alegerii
și competiției în educație? Este corect ca părinții să aibă dreptul de
alegere a școlii pe care o consideră mai bună pentru copilul lor?
Atunci, cum poate fi interpretată posibilitatea ca anumite școli (mai
puțin solicitate) să-și închidă porțile deoarece consumatorii de
servicii educaționale își orientează solicitările către alte școli?
Descentralizarea și concurența între școli va conduce la îmbunătățirea
calității programelor analitice și cursurilor academice? în cele ce
urmează, vom lua în considerare patru argumente majore a căror corelare
va furniza numeroase motivații pentru încurajarea alegerii.
Primul argument se sprijină pe afirmația că părinții au dreptul
fundamental de a decide asupra problemelor legate de copilul lor.
Există câteva convenții și declarații internaționale care susțin
această idee. De exemplu, Declarația Universală a Drepturilor Omului
adoptată de Organizația Națiunilor Unite în 1948 stabilește că:
„...părinții au dreptul prioritar să aleagă felul educației pe care o
va primi copilul lor". De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor
Omului prevede că „...în exercitarea funcției de educare și predare,
statul va respecta dreptul părinților de a asigura acea educare și
predare în conformitate cu convingerile lor filosofice și religioase".
Fiind o prelungire firească a primului, cel de-al doilea argument în
justificarea alegerii în educație ar fi acela că părinții sunt cei
îndrituiți să aleagă o școală care să se potrivească mai bine nevoilor
copilului lor. în general, părinții au atât un mai mare interes în
educarea copiilor lor, cât și o mai profundă cunoaștere a
posibilităților și nevoilor acestora decât oricine altcineva.
Reformatorii sociali, și în special reformatorii educaționali, pornesc
de la premisa nefastă că părinții, în special cei săraci și mai puțin
educați, nu sunt interesați de educația copiilor lor și nici nu au
competența de a decide și alege pentru ei.
Cel de-al treilea argument în susținerea alegerii școlii vine din ideea
că o creștere a implicării părinților va conduce la un efect benefic
asupra modului în care copilul percepe școala și asupra motivației
acestuia. Puțini contrazic faptul că interesul crescut al părinților în
educația copiilor lor este, de regulă, folositor în activitatea școlară
a copilului. în cele din urmă, apare următoarea problemă: dacă părinții
pot să aleagă alimentația, îmbrăcămintea și locuința copiilor lor, de
ce să nu poată alege și școala în care aceștia să studieze? în
societățile moderne, oamenii păstrează valori dintre cele mai diverse
în materie de religie, morală sau... estetică. Tocmai această
diversitate reflectă libertatea pe care societatea modernă o caută și o
favorizează.
Un al patrulea argument al alegerii în educație constă în credința că
existența unui mediu concurențial, în care școlile să funcționeze, va
contribui la îmbunătățirea calității și creșterea diversității
serviciilor educaționale. Conceptul de piață în domeniul educației este
unul de mare influență în prezent, dar alegerea unei școli nu poate fi
similară, în mod nemijlocit, cu actul de cumpărare a unui bun obișnuit.
Odată ce suntem de acord cu argumentele construite în favoarea
alegerii, putem trece așadar la identificarea acelor principii de bază
pentru o reformă reală a educației, în sensul unei schimbări de
substanță a filosofiei privind învățământul și nu doar cosmetizarea
formală a acestui sistem.
Măsurile de reformă dezvoltate în continuare urmăresc, în cele din
urmă, creșterea alternativelor de furnizare a serviciilor educaționale
pentru populație și, totodată, creșterea gradului de implicare a
părinților și comunităților în acest proces. Sunt de părere că,
indiferent de originea și orientarea politică a acelora ca propun
diferite măsuri de reformă,
principiile unei politici circumscrise educației - considerată de noi domeniu prioritar prin implicațiile sale sociale - trebuie să fie plasate în afara oricărei controverse.
Printre aceste
principii fundamentale regăsim calitatea
educației, egalitatea oportunităților și a accesului la servicii
educaționale, autonomie și eficiență economică, diversitate și
apropiere de cerințele părinților/copiilor. Se naște însă o întrebare
fundamentală pentru procesul de reformă și pentru decidenți: care este pentru România cel mai potrivit aranjament instituțional care să conducă la atingerea scopurilor enunțate mai sus?
Relevanța instituțiilor emană din abordarea că procesul educațional și
școlile sunt influențate și coordonate de setul de instituții (reguli)
existent în societatea respectivă (Chubb&Moe, 1990:2). Nici o
societate sau sistem nu funcționează într-un vid instituțional. Așadar,
regulile și normele, structurile existente influențează puternic modul
de organizare internă și funcționare a școlilor și, deci, performanța
și oferta educațională. Prin urmare, este de așteptat ca aceleași școli
să obțină performanțe diferite în condițiile raportării la aranjamente
instituționale diferite.
Principii fundamentale ale reformei
- Egalitatea șanselor: "Oportunități pentru toți" relevă
faptul că reforma în învățământ trebuie să aibă în vedere toate
categoriile sociale. Susținem ideea că este total nepotrivită - și deci
de netolerat - o reformă ce ignoră anumite grupuri sociale, permițând
excluziunea socială a unor indivizi. Este esențial ca reforma
sistemului educațional să urmărească promovarea incluziunii sociale,
iar, prin aceasta, să aibă loc ridicarea nivelului de educație mai ales
în regiunile în care indicatori specifici (gradul de școlarizare, rata
de abandon școlar, etc) scot în evidență situații dramatice.
-
Autonomie: Atingerea principiului "oportunități pentru toți" este mult mai ușor de realizat în condițiile unei reforme centrate pe promovarea autonomiei și diversității.
Prin
autonomie înțelegem o creștere a gradului de responsabilizare a
școlilor în privința procesului educațional, o creștere a libertății de
decizie, toate acestea având scopul de a permite introducerea și
asimilarea inovațiilor în școli și în programele școlare. Reformarea
actualului sistem de educație trebuie să vadă în autonomie un stimulent
pentru inovare și manifestare creativă. Succesul fiecărei școli va
depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalități
de transmitere a cunoștințelor. Astfel, creșterea calității educației
furnizate în anumite școli poate reprezenta un factor determinant
pentru transformarea tuturor treptelor de învățământ.
-
Diversitate: Asigurarea diversității este importantă din
două puncte de vedere. Primul se referă la faptul că oamenii au nevoi
și așteptări diferite. Este așadar nevoie ca școlile să ofere o mai
amplă gamă de servicii educaționale în conformitate cu cerințele și
aspirațiile indivizilor. Mai mult, prin asigurarea diversității,
școlile vor fi mai capabile să vină în întâmpinarea preferințelor
părinților, aceștia din urmă fiind ghidați de evoluția pieței muncii.
Al doilea argument scoate în evidență faptul că diversitatea conduce la
o mai mare posibilitate de alegere pentru clientul sistemului
educațional.
în concluzie, orice propunere de reformă în sfera educației trebuie să
fie dezvoltată în jurul a trei valori fundamentale și, mai important,
să le satisfacă concomitent: creșterea nivelului de educație, asigurarea egalității șanselor și promovarea alegerii, diversității și inovării în procesul educativ.
4. Propuneri de reformă pentru sistemul educațional din România
Programele și schemele prezente în diferite țări dezvoltate au dovedit
deja că îmbunătățirea calității în procesul de învățământ, sporirea
accesului la educație a grupurilor dezavantajate, creșterea
diversității, alegerii și competiției în sfera educației nu reprezintă
niște deziderate imposibil de atins. Este deci esențial ca reforma
mult așteptată a sistemului românesc să fie centrată pe liberalizarea
ofertei educaționale și a pieței serviciilor de învățământ.
în conformitate cu principiile enunțate anterior, vor fi prezentate trei direcții distincte de reformă.
Programul voucher educațional specific
Se adresează în special acelor elevi care sunt înscriși în școli de
stat cu performanțe precare, prin oferirea posibilității de a se
înscrie la cursurile unor școli private ale căror standarde privind
calitatea procesului educațional sunt larg cunoscute. Prin intermediul
sistemul de vouchere, acești copii pot să-și asigure finanțarea
cursurilor. Ca urmare a aplicării acestui program, este de așteptat ca
școlile de stat neperformante să devină stimulate în a-și îmbunătăți
oferta educațională, metodele de predare etc. De asemenea, este
stimulată apariția unor noi furnizori de servicii educaționale axați pe
oferirea noi forme moderne și novatoare de deservire a cererii de
educație venită din partea copiilor și părinților.
Programul propus are ca fundament experiența statului Florida,
combinată cu elemente ale modelelor de subvenționare de tip european și
asiatic (Hong Kong); el se dorește a fi suficient de flexibil astfel
încât să asigure o creștere substanțială a furnizorilor privați de
educație. Spre exemplu, schema aplicată în Florida este centrată pe
două axe. Pe de o parte, permite părinților ai căror copii frecventează
școli de stat slabe să îi poată transfera la școli private în
conformitate cu preferințele lor. Pe de altă parte, ca urmare a
posibilității alegerii, apar stimulente puternice școlilor de stat de
a-și schimba atitudinea de autosuficiență cu privire la propriul proces
educațional.
O cale eficientă de a testa viabilitatea modelului ar putea fi
construirea unor scheme pilot. Ministerul Educației poate implementa
acest program în câteva din instituțiile de învățământ considerate a
avea rezultate slabe la testele naționale. Este evident că ministerul
poate introduce alți indicatori de performanță precum rezultatele
obținute la olimpiadele școlare, notele obținute la intrarea în
facultățile care impun examene de admitere etc. Deși experimentul
Florida are în vedere obținerea în doi ani din patru a calificativului
F, este posibilă construirea unui alt aranjament, de exemplu, trei ani
din patru sau doi din trei în funcție de durata de timp considerată a
fi mai reprezentativă. Sugerăm că inclusiv opțiunea de un an s-ar putea
dovedi viabilă, argumentul principal fiind acela că școlile publice vor
căuta modalități de îmbunătățire a procesului de educare chiar din
timpul anului în curs, stimulate de dorința de a reține și anul viitor
elevii înscriși deja sau chiar de a atrage alții noi, în condițiile în
care finanțarea publică este strict dependentă de numărul de elevi
înscriși. în ceea ce privește valoarea voucherului educațional,
propunem ca aceasta să se ridice la nivelul finanțării publice a unui
elev primită de școlile de stat respective.
în privința accesibilității de a înființa o nouă școală, modelul
olandez este un bun exemplu. Așadar, la fel ca în Olanda, grupuri de
părinți (de minim 20, spre exemplu), interesați în a înființa o astfel
de școală, să poată beneficia, pe lângă fondurile financiare aferente
voucherelor, de anumite granturi pentru investiții în modernizarea și
informatizarea școlilor.
Pentru a fi stimulată competiția și calitatea în sfera învățământului
sugerăm, pe de o parte, impunerea unui set minim de condiții de
funcționare, iar pe de alta, posibilitatea de a oferi salarii
profesorilor la un nivel comparabil cu cel practicat de școlile
publice. Este util de reținut și faptul că programul de voucher cu
destinație specifică ar putea fi folosit de orice furnizor de educație
acreditat de minister, indiferent că este organizație non-profit sau o
companie motivată de obținerea acestuia.
Programul voucher educațional universal
O a doua propunere de reformă este mai radicală și vizează
implementarea unui program voucher universal, având ca model de bază
cazul Suediei. Printre trăsăturile principale acestui model propus de
noi identificăm:
- voucherul educațional poate fi utilizat atât pentru școli private cât
și publice, lăsând la latitudinea părinților alegerea școlii;
- orice școală să poată participa la program, inclusiv acele școli private motivate de profit;
- valoarea subvenției guvernamentale să nu acopere în întregime costul
taxelor școlare (de exemplu, să fie fixat undeva la 75-80%, relativ
similar cu modelul danez);
- școlile să poată acoperi costurile suplimentare aferente procesul
educațional prin practicarea unor taxe școlare, la fel ca în cazul
Germaniei sau Hong Kong-ului.
- la fel ca în Hong Kong, să fie dezvoltat un sistem special de burse
menite a facilita accesul tinerilor proveniți din familii cu venituri
reduse la educația furnizată de actorii privați.
în cazul aplicării acestui program în România, întrevedem o perspectivă
favorabilă din două puncte de vedere. în primul rând, așa cum am
menționat de-a lungul lucrării, permite creșterea rolului părinților în
alegerea școlii (responsibilizarea lor), o mai mare echitate și
oportunități pentru toți, și, nu în ultimul rând, stimularea
competiției dintre școli prin dezvoltarea unor noi metode de predare,
noi tehnologii comunicaționale care să asiste procesul educațional.
în al doilea rând, dezvoltarea în forme incipiente a liceelor și
școlilor primare în regim privat, are, în mod paradoxal, menirea să
liniștească și să stimuleze guvernul în a implementa acest program.
întrucât majoritatea covârșitoare a școlilor primare și secundare sunt
de stat, prin introducerea voucherului universal, nu vor exista
presiuni suplimentare asupra fondurilor publice aflate la dispoziția
Ministerului Educației. Prin acest demers se va realiza numai o
realocare a fondurilor publice în concordanță cu doleanțele și
aspirațiile părinților și nu conform deciziei birocratice bazată
aproape exclusiv pe evaluări cantitative.
Deasemenea, se poate anticipa chiar o reducere a cheltuielilor publice
cu școlarizarea. Există două argumente principale în acest sens. Primul
are în vedere faptul că voucherul acoperă doar 75-80% din costul
educării unui copil în sistemul public, iar al doilea emană din
rațiunea că o creștere a numărului de ofertanți de servicii
educaționale va favoriza un management de reducere a costurilor
activității didactice. Deși o asemenea măsură poate fi considerată a
lăsa la o parte standardele de calitate, menționăm, dacă mai era
nevoie, că școlile private (dar și cele publice) sunt dependente de
oferirea unei educații de calitate, deoarece de aceasta este
condiționată dobândirea de vouchere.
Ca răspuns la stimulentele oferite de acest program, ne putem aștepta
chiar la apariția chiar a unor lanțuri de școli, precum în Suedia sau
SUA. în mod similar, economiile de scară favorizează acest proces de
extindere a unor companii precum Edison, contribuind, prin contractele
încheiate cu diferite școli publice, la optimizarea serviciilor
educaționale oferite.
Creditele fiscale pentru educație
A treia propunere este rezultatul experienței de succes a modelelor din
SUA și Canada. Constă în principal în oferirea unui credit fiscal
nerambursabil părinților ai căror copii frecventează școlile private.
Procedeul este relativ simplu, adică din totalul impozitelor ce trebuie
plătite de o familie sunt deduse cheltuielile cu școlarizarea copiilor
în sistemul privat. în cazul în care o familie are venituri reduse,
astfel încât impozitele plătite nu se ridică la nivelul taxelor
școlare, recomandăm construirea unui cadru legislativ care să permită
obținerea de la buget a unui fond suplimentar de resurse bănești menit
a facilita accesul la școlile private.
Avantajul esențial al unui asemenea sistem de credite fiscale îl
reprezintă încurajarea unui număr tot mai mare de părinți în a-și
trimite copiii la școli private, astfel stimulându-se creșterea
concurenței în rândul furnizorilor de servicii educaționale.
Unii părinți, ai căror copiii frecventau inițial școlile publice, vor
alege școli private. Astfel, prin creditul fiscal acordat se înlătură
inechitățile actuale prin care acești părinți suportau o dublă povară
financiară, ei plătind și taxele școlare ale propriilor copii dar și
taxe pentru subvenționarea celor înscriși în școlile publice. Singurii
actori perdanți vor fi acele școli publice ai căror elevi sunt
transferați în mediul de educație privat. Practic, numai acele școli
publice care nu întrunesc standarde de calitate în conformitate cu
aspirațiile indivizilor.
Apreciem, în final, că adoptarea unor asemenea măsuri de reformare a
actualului sistem de învățământ contribuie, în mod necesar, la
creșterea autonomiei financiare, a libertății instituționale ale
organismelor școlare și, deloc de neglijat, la încurajarea diversității
pe piața educației.
Bibliografie:
Chubb& Moe, Terry M., "
Politics, Market & America's Schools", The Brookings Institution, Washington D.C. 1990,
http://www.brook.edu/
Hoxby, C.,
Do Private Schools Provide Competition for Public
Schools?, Does Competition between Public Schools Benefit Students and
Taxpayers?, National Bureau of Economic Research, Working Paper, 1994.
Justesen, Morgens Kamp, "
Learning from Europe: The Dutch and Danish School Systems", Adam Smith Institute, London, 2002
Marinescu, C.,
Educația: perspectivă economică, Editura Economică, București, 2001
Mihai Korka, „
Autonomia financiară a universităților", în
Ghid al managementului universitar, ed. Alternative, Bucureși, 1998.
Popescu, C.,
Creșterea care sãrãcește, Editura Tribuna Economică, București, 2003
Richman, S.,
The Key to Education Reform Is „Parent Power", Cato Institute, martie 2001
Rothbard, Murray N.,
For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, Fox & Wilkes, San Francisco, 1994
Suciu, M. C.,
Investiția în educație, Editura Economică, București, 2000
Tooley, J., Dixon, P., Stanfield, J., "
Delivering Better Education. Market Solutions for Educational Improvement", Adam Smith Institute, 2003
*** Centre for Educational Research and Innovation,
Human Capital Investment. An International Comparison, OECD, 1998
*** Educația economică. Actualitate și perspective, Editura Economică, București,
2003
*** OECD,
Measuring What People Know: Human Capital Accounting for the Knowledge Economy, Paris, 1996.
© ECOL. Opiniile autorului nu sunt neapărat și ale Centrului pentru Economie și Libertate