Who's Online
Exista in mod curent, 53 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba. Visul lui Mircea Eliade
Scris la Sunday, November 30 @ 14:42:48 CET de catre asymetria |
Se
făcea că Eliade a murit si că
el se vedea pe sine mort, de
undeva din afara coșciugului. La un moment dat sicriul cu
rămășițele sale pământești a
început să plutească în aer pornind de la Paris
către București. Vederea din exterior a putut urmări
zborul pănă în Bulgaria. Din dreapta Dunării
privind peste granița constituită de fluviu, Eliade a
constatat cu surpindere că spectacolul a luat o altă
înfățișare. Pe cât de limpede fusese
imaginea pe care a putut-o urmări cu ușurință
pe tot parcursul de la Paris
pănă la granița cu România, pe atât de
încețoșată devenise ea acum, ducându-l la
imposibilitatea de a mai
urmări plutirea sicriului de
la Dunăre către București. Odată intrat pe
teritoriul țării, coșciugul a fost înconjurat
de o negură în
care nu putea străbate
acea privire însoțitoare,
acel spirit nemuritor al lui Eliade.
Isabela Vasiliu-Scraba
Moartea
spirituală în receptarea din țară
și
visul premonitoriu al lui Eliade
In
numarul dedicat lui Alexandru Dragomir de
o revistă scoasă de Liiceanu (Studia
Phaenomenologica IV, 3-4/2004) , umplut pe
sfert cu prefața si postfața
la volumul Crase banalități
metafizice (Ed. Humanitas, 2004)
și mai mult de jumătate cu texte de-ale lui Dragomir
publicate în românește în primul si al doilea
volum scos de Humanitas în 2004 si 2005, în
puținele pagini rămase,
alături de un text memorialistic a lui Walter Biemel
(publicat si de Ierunca în Ethos),
cititorul revistei află de la Horia Roman Patapievici si
de la Virgil Ciomos că la
una din conferintele
ținute de ei ca bursiei NEC a asistat Alexandru Dragomir.
L’
“ange” messager (p.81), Andrei Plesu, nu-l informase pe
Ciomoș de aleasa asistență pe care urma să o
aibă. La cei aproape 80 de ai ai săi, fostul
discipol al lui Heidegger a fost adus cu
mașina, ca împreună cu Andrei Scrima,
prin simpla lor prezență, să “valideze”,
prin “grăitoarea”
tăcere (apud.
Ciomoș) a fiecăruia din cei doi, “înaltul”
nivel al cunoașterii
filosofice la care ar fi fost ajuns conferențiarul absolvent al
acelei Facultăți de materialism dialectic care purta numele
de Facultate de Filosofie.
După
ce a constatat (din Jurnalul de la Păltiniș apărut
la Cartea Românească în 1983) că Înalta
Poartă îi permite lui Noica să fie înconjurat
de unii tineri, Alexandru Dragomir i-a solicitat acestuia
să-i împrumute îngerii
păzitori care puteau trece cu burse Humbold dincolo de Cortina
de Fier. Astfel că, din 1985, dată fiind vitregia
vremurilor, Dragomir a ajuns să țină conferințe
în casa lui Gabriel Liiceanu, cu un public de 3-4
persoane care înregistrau de zor (în scris sau pe casete)
spusele lui. Fiind între cunoscuți,
bătrânul Alexandru Dragomir s-a lăsat
purtat “pe sus” de Pleșu
la conferința lui Ciomoș, prilej cu care a discutat in
exclusivitate cu părintele André Scrima, cu care mai
avusese prilejul de a se tachina pe teme filosofice.
Dacă
la NEC s-au găsit atunci
laolaltă doi dintre marii filosofi
români în viață, unul reîntors în
țară
după o lungă misiune (păr.
Andrei Scrima) si altul scos la vedere (Alexandru Dragomir)
din negura marginalizării
impuse cu de-a sila* odată
cu instalarea lui Ioșca Chișinevschi (secondat de
Paul Cornea) la cârma
culturii românești, cine să mai nege excelența
“centrului de excelență”
(New Europe College)?
Revenirea
în țară a lui
Mircea Eliade urma să îndeplinească (indirect)
același rol: prin simpla sa prezență el ar fi dat
girul regimului de ocupație ideologică si culturală a
țării. Momeala fusese la început publicarea
Aspects du Mythe cu
traducerea revăzută de Sergiu Al-George, tărăgănată
vreme de opt ani. Din Jurnalul
lui Eliade aflăm că prin 1970 cenzorii ideologici se
împiedicaseră
de un citat (ulterior suprimat la sugestia faimosului istoric al
religiilor) din Norman Cohn “în care comunismul si
nazismul erau socotite printre mesianismele moderne” (vol.II,
2004, p.131). După încă
doi ani lucrarea s-ar fi publicat “de urgență”
dacă Virgil Cândea ar fi reușit să-si ducă
la bun sfârșit misiunea de-al convinge pe Eliade să
revină în țară. Prin 1977 Virgil Cândea
încă îl mai “implora” de la
Cleveland să-și facă
apariția după Cortina de Fier. De data aceasta oficialii
ridicaseră miza: Eliade era zor nevoie invitat să devină
membru de onoare al Academiei RSR: “i-am explicat (poate puțin
prea brutal, notează fostul asistent al lui Nae Ionescu) de ce
sunt silit să refuz”
(12 aprilie 1977). Drept care a mai trecut un an pănă să
apară în librării Aspecte ale mitului
(1978).
Mircea
Eliade nu s-a lăsat
păcălit să revină pentru a da girul
“barbariei” (apud. Vintilă
Horia, rev. Origini/Romanian Roots, vol.XIV, No. 135-136,
sept.-oct.2008, p.VIII), din țara
unde gândirea rămâsese
oficial întemnițată,
si unde Anton Dumitriu împreună
cu Noica ajunseseră
a reprezenta aproape în exclusivitate întreaga filosofie
românească.
Eliade, care din tinerețe
se ocupase cu cele mai înalte
realizări spirituale ale omenirii,
se pare că fusese dăruit cu ceva puteri divinatorii.
Fiindcă prin
intermediul unui vis el a avut imaginea receptării
în țară
a operei sale. Nu doar pentru momentul în care a visat, moment
când oficialii culturii încă
mai sperau să-l
momească să
treacă de Cortina
de fier, ci valabilă
mai ales după 1990
în România acelorași
“atei stângiști
și viermi
extremiști care
rod marginile Culturii” (Vintilă
Horia, 29 martie 1975, în rev. Origini/Romanian Roots, vol.XIV,
No. 135-136, sept.-oct.2008, p.VII).
Se
făcea că Eliade a murit si că
el se vedea pe sine mort, de
undeva din afara coșciugului. La un moment dat sicriul cu
rămășițele sale pământești a
început să plutească în aer pornind de la Paris
către București. Vederea din exterior a putut urmări
zborul pănă în Bulgaria. Din dreapta Dunării
privind peste granița constituită de fluviu, Eliade a
constatat cu surpindere că spectacolul a luat o altă
înfățișare. Pe cât de limpede fusese
imaginea pe care a putut-o urmări cu ușurință
pe tot parcursul de la Paris
pănă la granița cu România, pe atât de
încețoșată devenise ea acum, ducându-l la
imposibilitatea de a mai
urmări plutirea sicriului de
la Dunăre către București. Odată intrat pe
teritoriul țării, coșciugul a fost înconjurat
de o negură în
care nu putea străbate
acea privire însoțitoare,
acel spirit nemuritor al lui Eliade.
Această
viziune ar putea fi interpretată
în felul următor:
Intrate pe teritoriul ciuntit al patriei sale, rămășițe
pământești ale marelui Eliade își
vor pierde calitatea de a fi fost corpul decedat al unui istoric al
religiilor onorat de lumea academică,
devenind prada mult așteptată
de vânătorii
de cadavre. Prin acest vis Eliade a fost înștiințat
că imediat după
moartea sa “reflectoarele se vor îndrepta cu toată
forța asupra
anilor treizeci” cum scrie Virgil Nemoianu (1) care l-a
încurajat pe Norman Manea să
joace cartea vieții
sale atacându-l pe Eliade, fapt bine apreciat in Israel si
abundent răsplătit
cu o bursă de un
an în RFG, un post de universitar la Bard College (SUA),
indemnizații de
cercetare/creație
de la Fundația
Guggenheim etc. (2). Ideologul Nemoianu, care primise în
două rânduri
textul lui Norman Manea în vremea când acesta îl cocea, va
scrie cu îngâmfarea caracteristică
tuturor impostorilor care-și
dau cu părerea în
domenii in care nu se pricep, că
Eliade, Enescu si Brâncuși
“îl lasă
indiferent” si că
multe din principalele lucrări
savante ale lui Eliade i-au rămas
necunoscute. Apoi decretează
apodictic: “Eliade, Noica, Cioran, toată
generația lor, de
la Vulcănescu până
la Țuțea
aparțin
trecutului” (p.192).
Spuneam
că Eliade a avut daruri
divinatorii, fiindcă el a presimțit care este si care va fi
receptarea oficială a operei sale. In forma acestui vis
premonitoriu Eliade a intuit că
ideologii de serviciu il vor considera
“mort” spiritualicește. Desigur, știa de mult
de găselnița “presupozițiilor politice ale
scrierilor sale științifice” (apud. S.Antohi),
după cum știa bine că în Occident nici
un istoric serios al religiilor nu se coboară la asemenea nivel
al discuției. Dar pentru cei de-acasă, pentru România
ciuntită si decapitată de vârfurile spiritualității
sale, pentru cultura românească în care izvoarele
fuseseră dinadins secate, situația nu se prezenta ca în
Occident. Si aici intervine puterea divinației.
Intr-o
cultură materialistă dirijată din umbră de
ocupantul țării mai bine de jumătate de secol, o
cultură în care a fost
săltat (pe cele mai înalte culmi) un istoric al
religiilor precum Andrei
Pleșu, geniul eliadesc
va dispărea într-o ceață extrem de deasă.
Dar
Eliade mai prevede ceva. El intuiește în plus, că
oficialii din țară
nu-l vor da cu totul
uitării. El poate reveni acasă. Sicriul îi ajunge la
București, dar culturnicii de aici se vor preocupa de
Eliade ca de un om oarecare,
scăpat de temnița care-l aștepta cu porțile
deschise din 1945. Redus
la dimensiunea de cetățean care s-a bucurat de drepturi
cetățenești si a avut simpatii politice, Eliade
va fi catalogat în țara
sa, cum a fost catalogat si prietenul său Mircea Vulcănescu,
drept “bandit fascist”. Revenirea
postumă a lui Eliade nu va semăna
în nici un caz cu revenirea postumă
a lui George Enescu, interpretat post mortem de toți
marii muzicieni si onorat an de an prin festivaluri care la București
îi poartă numele.
Vorbind
de mormântul lui Enescu rămas gol la Tescani, Ion
Papuc subliniiază “eșecul
reîntoarcerii acasă a lui Enescu si-i asociază
imaginea visului eliadesc
cu sicriul zburător. Aceasta îl duce pe Ion Papuc
la concluzia că
indiferent dacă s-ar fi întâmplat ca
rămășițele lui George Enescu să ajungă
a-și dormi somnul de veci în țărâna
propriei țări, privirea lui Enescu ar fi rămas
“definitiv în exil. Privirea lui, adică spiritul,
geniul lui creator, cum se spune, ar fi rămas definitiv în
exil”(3).
Hemenetutizarea
după care accentul e pus pe rămânerea definitivă
în exil,
văduvește visul lui Eliade tocmai de partea
premonitorie a sa, de secvența
cu plutirea neîntreruptă a sicriului
într-o negură în care lumina spiritului nu-l mai
însoțește. E foarte adevărat că atât
la Enescu cât si la Eliade, creativitatea le-a
fost benefic influențată de viața din exil. Dar
divinația din
visul lui Eliade nu este axată
pe faima care îi va
rămânea vie in Occident, unde scrierile îi
vor fi neîntrerupt publicate si traduse (cum s-a întâmplat
cu traducerile făcute
de Joaquin Garrigou, directorul Institutului Cervantes din
București). Eliade
(pre)vede ce se va întâmpla
cu opera lui de o viață în țară, el are
premoniția negurii care va întuneca lumina spiritului
încorporată în scrierile sale.
Isabela Vasiliu-Scraba
26 nov. 2008
Note:
1.
In postfața la
volumul lui Mihai Sora (Despre dialogul interior), Virgil
Nemoianu (fost membru PCR) nu a putut scrie despre “nefastul si
insignifiantul Nae Ionescu” si despre “neașteptata
răutate a
românilor față
de semenii lor” cum a făcut-o
în volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul
nașterii lui
Eliade (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas,
Buc., 2007). Aici a trebuit să
se resemneze să
amintească de
“incandescentul si controversatul Nae Ionescu”.
2. v. rev. Origini/Romanian Roots, nr. 3-4/2001.
3. v. Ion Papuc, Scriitorul de filosofie, Ed. România
Press, 2008, p. 145.
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|