|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 58 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: David Shahar. Spre Muntele Maslinilor (Partea a I-a) Scris la Tuesday, March 20 @ 09:55:34 CET de catre asymetria |
David Shahar. Spre Muntele Maslinilor. Traducere din ebraica de Yossef Abraham
Mama a murit și‑am îngropat‑o pe Muntele Măslinilor după ce s‑au semnat acordurile de pace la Oslo. Locul de veci în cimitirul din munte, lângă mormântul lui soră‑mea moartă tânără, îl cumpărase cu vreo cincizeci de ani înainte să moară, încă în vremea Mandatului englez, când ea însăși era încă femeie frumoasă. Cu inima frântă am alergat la birourile Societății Sacra ca să pun înmormântarea la cale. N‑aveam la mână chitanța și dovada proprietății asupra locului de veci, nici n‑aveam vreo speranță să le găsesc în grămada de hârtii împrăștiate ici‑colo în sertarele comodei din odăița ei. Ba nici chiar mama, dac‑ar fi fost în viață, n‑ar fi putut găsi ceva printre actele mucegăite, căci de obicei putea să găsească orice, afară de hârtia de care avea nevoie în momentul acela. Dar tocmai în birourile Societății Sacra am avut parte de o surpriză plăcută. Deși trecuseră cincizeci de ani cu întorsăturile lor și războaiele lor și răsturnările lor și sfârșitul Mandatului și întemeierea Statului, un funcționar cu tichie împletită a găsit dovada trebuincioasă în câteva clipe, în calculatorul lui. După înmormântare, în praful dintre stânci și lespezi de veci, am vrut să mă cobor de pe munte la Poarta Gunoaielor unde‑i stația autobuzului numărul unu care mă ia înapoi în oraș, dar mergând spre Getsemani, cu pașii grăbiți, m‑a luat valul închipuirilor de amintiri din copilărie, prima oară că urcasem din valea Iosafat spre Muntele Măslinilor, copil mic ținând‑o bine de mână pe mama temătoare căreia tare frică‑i era să nu mă împiedic și să nu mă lovesc și să nu cad în vreo groapă dintre stânci și lespezi. Amintirile m‑au luat în altă direcție, și am pornit‑o spre răsărit în direcția satului de la sud de șoseaua cea veche spre Ierihon unde se terminase acea primă plimbare cu o sărbătoare care atunci mă bucurase atât. Acea primă plimbare de la Mâna lui Avesalom până la culmea Muntelui Măslinilor care se trezise iarăși în mine după cincizeci de ani trecuți și mai mult, m‑a umplut iar de minunată desfătare îndepărtată în care m‑am lăsat să mă cufund cu senzația că însăși cufundarea aceasta în paradisul pierdut poate să‑mi primejduiască viața în realitatea dușmănoasă de azi. Mama nu s‑ar fi gândit niciodată, desigur, să se scoale într‑o bună dimineață și să‑mi spună, hai să ne plimbăm prin valea Qidron sau prin Silwan – satul acela arab din al cărui nume arăbesc răsună numele străbun evreiesc Siloe – sau la ‘Mâna lui Avesalom’, căci se temea de răutatea arabilor locuitori. Mama știa bine araba vorbită încă din copilăria ei în Orașul Vechi. Avea înclinare spre limbi și‑i era ușor să le prindă pe cele ce se vorbeau împrejur, și așa cum receptase araba, la fel putea conversa în ‘spaniolește’ – adică în spaniola evreilor sefarzi – și chiar în persană cu cei din Persia și în buhară cu cei din Buhara. Pe lângă aceasta avea ochiul ager să descopere ce e deosebit în fiece om, în aspectul lui și‑n obiceiurile lui în general, dar mai ales în defectele și beteșugurile lui. Așa, de exemplu, îi dăduse băcanului nostru galițian porecla ‘Ureche‑roșie’, căci într‑adevăr putea fi deosebit băcanul acela după urechea lui dreaptă care nu știu de ce era înroșită întotdeauna, chiar când urechea cealaltă și fața lui toată păleau. Nimeni nu observase aceasta până când nu și‑a pus mama ochiul ei ager pe el, dar din clipa în care‑a făcut‑o și și‑a dat cu părerea, porecla s‑a lipit de el și nu l‑a mai lăsat toată viața, și ceea ce fusese până atunci un fleac neobservat și neluat în seamă s‑a transformat în esență, în amănunt identificator. Din pricina ochiului ei ager acesta n‑a rămas nimeni care‑a avut vreodată treabă cu ea, începând de la negustori de tot felul și până la servitoare și la prietenii lui tata, care să nu fi primit vreo poreclă anume de la ea, și nu doar poreclă, ci și îngânare, căci pe lângă ochi ager avea din natură și talent actoricesc. Când povestea, de exemplu, cum se ciorovăise cu ‘Neagra la moț’, adică Ester spălătoreasa persană, care avusese parte de porecla aceasta din pricina aspectului ei și mai ales al coafurii, îi repeta nu numai cuvintele ci și felul în care vorbea și mișcările și vocea și tonul. Uneori, când bine‑i venea, își însușea felul de a vorbi al interlocutorului ei în timpul discuției însăși: cu tencuitorul yemenit vorbea ca și cum ea însăși ar fi fost yemenită, și cu Ureche‑roșie, evreu galițian, vorbea idiș cu iz galițian clar și accentuat, ceea ce‑i făcea, după cât se pare, o plăcere deosebită, satisfăcându‑i pofta de a juca și de a imita un om în care se adunaseră aceste două însușiri deosebite de a fi și negustor și galițian. Toți negustorii erau pentru ea escroci care n‑au grijă decât să găsească prima ocazie pentru a se descotorosi de marfa cea mai stricată la prețul cel mai pipărat, și toți galițienii – trișori vicleni din naștere. ‘Prost mai ești, mă’, îmi spunea când nu voiam să mă întorc la prăvălie ca să‑i înapoiez marfa ce nu‑i plăcuse, și de obicei strâmba din nas când vedea orice‑i adusesem de‑acolo, ‘ce ți‑e rușine să‑i dai înapoi lui Ureche‑roșie untul stricat pe care ți l‑a vârât în coș? Negustorului ăsta, escroc galițian, nu i‑e rușine să înșele un copil mic și să‑i vândă ultimul pachet de unt care i‑a rămas de săptămâna trecută, și ție ți‑e rușine să i‑l dai înapoi? Escrocatul se rușinează să‑i dovedească escrocului că l‑a escrocat, și păgubașul se rușinează să ceară de la hoț paguba înapoi. Ei, ce se mai veselesc negustorii când prostul cel mic se duce la piață să cumpere!’ Adevărat că nu numai pe mine mă trimitea mama să dau înapoi marfa stricată, și nu numai pe tata să schimbe cadoul pe care i‑l cumpărase, ci ea însăși – ca toți perfecționiștii din toate vremurile – era mai aspră cu sine decât cu cei dimprejur, și se ocupa nu puțin cu înapoierea acelor cumpărături care n‑o satisfăcuseră sau de care se căise. Singurul care nu fusese trimis să înapoieze o cumpărătură sau un cadou era, după câte‑mi amintesc, Daud ibn Mahmud, șoferul arab al judecătorului Tribunalului Suprem Dan Gotkin. Tinerii din ziua de azi ar fi spus despre ei că ‘era o chimie între dânșii’. Ca și ea, și șoferul Daud purica bine marfa și compara între calități și prețuri între prăvălii și negustori, vorbea mult și se târguia și făcea mare daraveră din fiecare cumpărătură, așa încât puteam să fim siguri că orice cumpărătură a lui o va satisface. Și mai surprinzător decât calitatea era gustul. Când găsea el în vreo piață un chilipir care‑i făcea cu ochiul, cine știe ce eșarfă indiană sau o miniatură persană pictată pe sidef cu lanț subțire de argint, și‑i aducea să‑și atârne la gât, ce bucurie‑i făcea. Toate însușirile darului îi aduceau lumina în ochi – și forma și culorile și mărimea ba chiar și plăcerea atingerii. Aveau gusturi identice nu numai la cumpărături, ci și în felul de viață și pentru oameni. Dacă cineva nu‑i plăcuse lui mama, puteam să fiu sigur că și lui Daud șoferul îi era scârbă de el. Când tata voia s‑o înțepe, îi spunea ‘ai gust arăbesc’, sau ‘tu cu mintea ta arăbească’, și toate acestea îi veneau după el din copilărie, ani în care învățase împreună cu fete arabe într‑o școală a Misiunii creștine ținută de călugărițe franceze. Și cu toate acestea se temea să se plimbe prin sate sau prin mahalale arabe în care nimeni n‑o cunoștea și nu‑i aprecia valoarea și nu știa ce poziție are, și fără‑ndoială nu i‑ar fi dat prin minte să primejduiască și viața mea, dacă William James Gordon n‑ar fi luat‑o sub protecția sa. William Gordon era inspector la postul englez de poliție din Mahane Yehuda, și poate că‑și aduce aminte de el cine‑a citit vreodată cartea ‘Expediția la Uruk’ sau ‘Ziua contesei’ sau ‘Visul unei zile de Tamuz’, și dacă‑i așa – sper că amintirile‑s bune. El era bun prieten cu tata de multă vreme, de când pot eu să‑mi amintesc, căci se cunoscuseră înainte de nașterea mea, când tata s‑a prezentat voluntar să servească în regimentul evreiesc în primul război mondial, și Gordon era unul dintre comandanții lui. În uniformă și sub pălăria tropicală, care‑i umbrea ochii și lăsa mustața să iasă, părea un combatant dur, dar de aproape, când își dădea jos pălăria și se așeza lângă masă, un zâmbet așa dulce țâșnea de sub umbra mustății și sclipea în ochii lui azurii, cam apoși, ca și cum ceva din azur ieșise la apă. Printre prieteni era cunoscut drept ‘Bill’ sau ‘Billy Gordon’, însă mama l‑a pore***** ‘Mână delicată’, și când îi venea ei bine, chiar îngâna cuvintele cântecului: Mână delicată avea, Nimeni nu‑ndrăznea s‑o atingă, Gropițe‑n obraji când făcea Sărutări să le prindă… și toate acestea din pricina uluielii de care avusese parte când se cunoscuseră prima oară. Când tata i l‑a prezentat pe prietenul lui cel mai bun de la regiment, și asta nu cu multă vreme înainte de căsătorie, a rămas uluită de finețea mâinii care‑i fusese întinsă, atât de deosebită de strângerea vitejească la care s‑ar fi putut aștepta de la unul dintre temerarii soldați ai imperiului britanic, și pe loc i‑a venit în minte melodia cântecului mai sus citat. Părul lui era castaniu cu sclipiri blonde și pielea‑i era albă pistruiată. Doar ani mulți după prima plimbare cu el pe Muntele Măslinilor – nu‑mi aduc bine aminte dacă înainte sau după ce‑a fost asasinat – am înțeles că era unul dintre englezii ciudați și rari cu adevărat, pe care am putea oarecum să‑i numim ‘sioniști în suflet’, dintre cei ce crezuseră în necesitatea de a reînnoi stăpânirea poporului israelit în Țara lui Israel, ca și Laurence Oliphant și Orde Wingate.Nu știu dacă‑n ziua de azi când scriu aceste rânduri au mai rămas câteva din aceste suflete ciudate între englezi. Toți știau că e fotograf amator, și de fapt fotografia îl interesa mult mai mult decât serviciul său la comanda postului de poliție pe care se grăbea să îl lase – unii spuneau ‘să‑l abandoneze’ pe mâna adjuncților lui, și mai știau fără‑ndoială că a învățat să vorbească ebraica, și chiar că‑și începe fiecare zi la birou citind un capitol din Biblie – în engleză și în ebraică – dar numai prietenii săi cei mai buni, și nu tocmai cei ce țineau de poliție, aflaseră de taina ideii celei mari pe care‑o purta în inimă. El formulase o teorie după care Iisus Nazariteanul nu vorbise arameică, cum e părerea generală, ci ebraică. Nu știu de ce era așa de important pentru el ca Iisus Nazariteanul să vorbească tocmai ebraică și nu arameică, dar îmi amintesc foarte bine serile acelea în care discuta cu tata, după masa de seară, despre ebraica în care pronunțase, după părerea lui, Iisus din Nazaret Predica de pe Munte. Indica ici și colo versete dintr‑o cărțulie pe care‑o scosese din buzunar unde se spunea că Maria Magdalena vorbise ebraică cu Iisus din Nazaret, și pe când vorbea se‑nflăcăra și trecea pe loc la limba engleză și scotea scântei din ochi înspre abajurul verde al lămpii cu gaz de pe masă. Din textul însuși pe care‑l ținea în mână găsea dovezi pentru teoria lui după care Evanghelia fusese scrisă la origine nu în grecește ci în ebraică, și nu‑i mai rămăsese decât să găsească în vreun loc istoric sau în prăpăstii sau în peșteri manuscrisele ebraice originale. Și într‑adevăr le căuta întotdeauna, chiar în plimbarea aceea la care fusesem și eu invitat. Până la Silwan, adică satul Siloe, am mers cu mașina oficială a lui Gordon condusă de Daud ibn Mahmud. Daud fusese șoferul lui Gordon până se boierise căci fusese numit șoferul judecătorului Tribunalului Suprem, și până atunci șofa îmbrăcat în uniformă de polițist. A oprit mașina mai jos de sat, și începând de acolo am mers pe jos până la rândul de monumente săpate în stâncă de‑a lungul văii Qidron. Monumentele moșilor strămoșilor noștri din vremea celui de‑al doilea Templu, cele ale căror nume sunt cunoscute: mormântul lui Zaharia, Mâna lui Avesalom, peștera lui Iosafat și mormântul fiilor lui Hezir. Gordon a arătat cu entuziasm cu mâna o inscripție ebraică antică dăltuită în stâncă pe frontispiciul mormântului între cei doi stâlpi de susținere, și‑a citit‑o cu voce tare, ‘acesta‑i mormântul și pomenirea lui Eleazar, Hania, Ioezer, Iuda, Simeon, Iohanan fiii lui Iosep ben Oved Iosep și Eleazar fiii lui Hania preoți fiii lui Hezir’. A fost tocmai Gordon, inspectorul englez de poliție, care m‑a deschis pentru întâia oară ochii asupra faptului că deasupra văii Qidron povârnișul Muntelui Măslinilor e acoperit cu mormintele străbunilor din veci. Ca văzând Zidul Plângerii la fel m‑am minunat văzând în monumentele văii Qidron o putere ascunsă în pietre cioplite, și ca și straturile de pietre ale Zidului la fel rândurile de monumente pe povârnișul Muntelui Măslinilor s‑au făcut din ce în ce mai mici și mai sărmane cu cât erau cocoțate mai sus. Puterea și splendoarea erau ascunse în monumentele de pe vremea celui de‑al doilea Templu, și m‑a întristat faptul că din toată fala Ierusalimului în vremea aceea – din ziduri și turnuri și castele și Templul și palatul Macabeilor și palatul lui Irod și palatul Marelui Preot și toate celelalte piețe și grădini – nu mai rămăseseră decât peșteri mortuare și monumente funerare și un zid. Un zid pentru plângeri. Ce era destinat vieții, cu toată splendoarea ei, a fost distrus. Ce era destinat morților a rămas în picioare cu măreție sublimă. Și cu toate acestea am avut parte în plimbarea aceea, eu, copilul cel mic care se minunează de lumea care i se dezvăluie înainte, de o senzație minunată de putere și splendoare ca senzația unui prinț moștenitor înconjurat de o suită de oameni grăbiți să fie aproape de el să‑l servească și să‑i facă voia, întrecându‑se unul cu altul să‑i ofere felurite gustări, băuturi și copturi, și se uită la el cu ochi doritori. Starostele satului din care se vede drumul spre Ierihon știa dinainte, se pare, că va primi vizita unui inspector englez de poliție – și poate că aflase din gura șoferului Daud ibn Mahmud – și‑i pregătise o primire demnă de stăpânitorii țării. Îmi amintesc cum străluceau ochii lui mama. Ce minunată era cu pălăria albastră de paie largă în borduri și cu rochia înflorită văratecă. Ea a tradus între ei. Din pricina ideologiei sale creștine neobișnuite, Gordon învățase ebraica, însă araba lui era tare îndoielnică, și nici nu se terminaseră saluturile ahlan și sahlan și marhabthen, că mama, cu puterea simțului ei fin de imitație, sălta deja între araba ierusalimiteană vorbită – al‑Uds și nu al‑Quds – și accentul stropșit al absolvenților de la Eaton și Oxford în fâlfâire ușoară, ba și zeflemisitoare, ce‑a fost primită cu profundă simpatie de cele două părți ale baricadei, și uneori chiar cu adânc respect din partea starostelui. Carele credea fără‑ndoială că mama e soția stăpânitorului englez, iar eu sunt fiul lui, și de aceea s‑a străduit să‑i dea un dar scump – pe atunci nu m‑am gândit de loc să mă‑ntreb pe socoteala cui, din buzunarul său sau din pușculița Waqfului sau din alt fond public, iar acum, că mă gândesc, îmi spun las‑o ’ncolo și decid că pentru el nu era nici o deosebire între banii lui și fondurile publice pe care le mânuia – un colier de argint filigranat din care cobora o palmă de aur, așa‑numita ‘hamsia’ împotriva deochiului. Ea a acceptat să primească cadoul, căci știa că altfel comportarea sa ar fi fost considerată ca o gravă jignire adusă starostelui. Eu am binemeritat cu aceeași ocazie să primesc din mâna celui mai tânăr dintre fiii lui un dar princiar: o sabie în teacă. O sabie beduină cu mâner făcut din os de cămilă. Mâner alb care poate să pară, pentru un ochi neobișnuit cu natura oaselor, fildeș lustruit. Mirosurile satului arab din vremea aceea m‑au învăluit, mirodenii și baligă și excremente și praful turmelor de oi. Mirosurile mi‑au readus în gură gustul rahatului cu care fusesem servit atunci, înainte cu peste cincizeci de ani: gust mult prea dulce, mătăsos și elastic și lungindu‑se în gură. Și sabia – unde‑i sabia beduină cea mică – mică dar de‑ajuns ca să omori cu ea un om dintr‑o lovitură dacă‑i bine țintită și se‑nfige în inimă. Din ce în ce mai presat am început să scotocesc prin memorie, să scormonesc și să frunzăresc pentru a extrage din adâncurile anilor trecuți sabia aceea: când și unde a fost ascunsă? Toate jucăriile copilăriei mele trecuseră de pe lume cu ani mulți în urmă și n‑au mai rămas din ele decât crâmpeie de amintiri, dar jucăria aceasta mi‑a luat‑o mama din mână în clipa în care‑am ajuns acasă și a ascuns‑o. Mi‑a spus că asta nu‑i jucărie pentru copii ci pentru oameni mari, și speră că atunci când voi crește n‑am să mă joc cu ea. În locul ei mi‑a cumpărat o sabie de lemn fără teacă. Din vreme în vreme, pe atunci, când rămâneam singur acasă, căutam sabia adevărată, mă urcam pe‑un scaun ca să cercetez colțurile cele mai îndepărtate ale dulapului și răsturnam sertarele până mi s‑a urât. Mi s‑a urât și am uitat până în clipa aceasta. Acum, când am atâta nevoie de ea, când pentru mine e o problemă de existență, pur și simplu, de viață și de moarte, m‑a inundat deodată supărarea pe mama, pe care‑o văzusem îngropată cu o jumătate de oră înainte, pentru că ascunsese sabia de mine cu peste cincizeci de ani în urmă. Din fiece ochi ieșea acum către mine o sabie de ură. Doi tineri din sat care tocmai o luaseră din loc apropiindu‑se încetișor de mine sunt fără îndoială nepoții fiului starostelui care mi‑a prezentat sabia în dar, chiar în momentul acesta au ieșit din poarta casei sale, și fără îndoială că vor să mă ucidă. Nu numai că vor. Se pregătesc s‑o facă. Dacă alerg înapoi, am timp să ajung la șosea înainte să mă prindă? Și pe șoseaua principală de‑aici mișună arabii, dar acolo oricum e mai sigur. Poate se întâmplă să treacă o mașină de‑a noastră. Fetițele mititele din sat erau mai grăbite și mai directe, și au izbucnit pe loc într‑un cor de urlete. O pocnitură neașteptată pe șleau, chiar în spatele meu, a ridicat un nor de praf. Am tresărit și‑am văzut că din spate mă înconjoară copii cu pietre în mână. Totul a înghețat. Numai reflexele săgeților de lumină se amestecau pe pietrele neclare ale gardului. Ca printr‑o perdea de vată mi s‑a părut că aud un zgomot de motor și scârțâitul frânelor unui vehicol în spate, dar m‑am temut să mă întorc, ba am simțit și că nu sunt în stare. Încetul cu încetul cei doi tineri au început să meargă înapoi fără să mă lase din ochii lor ucigași până ce‑au dispărut din ochii mei. Cu toate că nu‑mi desprinsesem ochii de pe ei nu înțelegeam de loc unde dispăruseră – în casa starostelui sau în una din ulicioarele din spatele ei. Fetițele mititele au continuat, cu și mai multă putere, să arunce î‑n mine urletele lor de ură. Și iar mi s‑a părut că aud ceva neclar zumzăind înapoia mea, vag și îndepărtat. Glasuri răgușite strigă unul la altul. M‑am contractat și deodată am simțit brațe care mă cuprind de ambele părți și mă duc cu putere. Și chiar după ce m‑am văzut așezat și înghesuit în mașina militară între cei doi jandarmi care mă salvaseră de moarte grozavă prin lapidare, și chiar după ce am reușit să beau câteva picături din bidonul pe care mi l‑au oferit – cu toate că eram tare însetat, gâtlejul mi se contractase de frică, și îmi era greu să înghit – tot n‑am reușit să scot o vorbă din gură și desigur nici să dau vreun răspuns întrebărilor simple ale lor care erau pentru mine limpezi și ușor de înțeles. Mai cu seamă se străduia să‑mi scoată vorba din gură băiatul etiopian cu trăsături atât de fine care ședea la stânga mea. Aveam impresia că vrea să‑mi evite o dezonoare și încearcă să dovedească camarazilor lui că eu nu sunt chiar așa de ‘aiurit… fraier… zărghit…’ cum li se părea lor. ‘Bă aiuritule…’, așa a țipat la mine comandantul lor după ce‑am fost băgat în mașină, ‘ce faci singur în satul ăsta de arabi?’ După aceea am înțeles că ei nici nu trebuiau să intre acolo, că erau pe drum înapoi la garnizoană dintr‑o misiune în Wadi Qelt, și numai din întâmplare, când treceau pe șosea, ochiul lui ager a observat o îmbulzeală suspectă în sat, și deși erau obosiți toți după misiune, și deși nici nu era sarcina lui, a dat ordin șoferului să schimbe direcția și să intre. Și doar după ce am intrat în oraș – mașina se îndrepta spre acea cazarmă care pe vremea lui Gordon era numită ‘Allenby Barracks’, și nu știu cum s‑o mai fi numind acum, cea care se află în sudul orașului, pe drum spre Talpiyot – când am trecut prin fața hotelului Regele David, mi s‑a dezlegat limba și din gură mi‑au ieșit câteva gângăveli, ‘pace… pace… am făcut deja… și ei au semnat… aici, în țară… Ierusalim… uite c‑am ajuns…’. Eu însumi am rămas surprins de vorbele care‑mi ieșeau din gură. Băiatul etiopian a aruncat spre mine o privire decepționată. Grăsanul din stânga lui și‑a întins picioarele și pântecul i s‑a cutremurat de hohotele de râs care‑i ieșeau din gură. Toți au început să vorbească, să țipe la mine supărați, cum se țipă la un copil mic care se joacă cu focul. Comandantul mi‑a cuprins umerii cu mâna și și‑a apropiat fața lui de a mea ca să intre bine în capul meu aiurit că de când cu acordurile de pace ‘…arabul a ridicat capul… arabul e acuma stăpân în țara asta, și mai cu seamă la Ierusalim…’. I‑am rugat să mă dea jos în colț, și doar după ce am început să merg cu picioarele încă tremurânde, mi‑a bătut inima tare când m‑am gândit că nici măcar nu le mulțumisem băieților acelora care cu o clipă înainte îmi salvaseră viața de moartea grozavă a înjunghierii cu cuțitul – avusesem impresia că în mâinile fiecăruia dintre cei doi care‑mi ieșiseră înainte din casa starostelui erau cuțite – sau a lapidării. Poate că copiii din spate nu m‑au lapidat ca să nu‑i lovească pe frații lor mai mari, au așteptat ca aceia să‑și înfigă cuțitele‑n mine și să fugă, pentru ca ei să poată să‑și arunce pietrele‑n mine neturburați până mi‑o ieși sufletul. Din adâncuri, din zilele îndepărtate în care mă desfătase ebraica din Mișna și suferisem arameica din Talmud, s‑au ridicat cuvintele care doar acum au primit semnificația îngrozitoare pe care‑o reprezintă. Patru feluri de execuție e împuternicit tribunalul să dispună – lapidare, ardere, decapitare și strangulare – cum comentează tradiția talmudică: ordinea e intenționată: lapidarea e mai gravă decât arderea și amîndouă decât decapitarea și tustrei decât strangularea. Băiatul acela ce‑a fost omorât prin lapidare. De multe pietre‑i nevoie și de multă vreme și de multe lovituri și de multe zvârcoliri în agonie până ce sufletu‑i iese prin lapidare. Pur și simplu băiatului acela nu i s‑a întâmplat minunea de care avusesem parte chiar acum. Mi‑am amintit de acea fracțiune de secundă în care mi‑am întors fața înapoi și am văzut banda de copii cu pietre în mână. Sunt mai bătrân decât el cu cincizeci de ani, aproape cincizeci de ani, și cu toate acestea mi s‑a părut că iată, sunt pe cale să fiu ucis, să mor, înainte de a fi început să fac esențialul, ceea ce fusesem destinat să fac, și dacă cu mine‑i așa – ce‑o fi trecut peste tânărul acela care într‑adevăr încă nu începuse, care se afla în pragul vieții sale de matur liber să decidă singur pe ce cale să meargă? La început m‑am gândit să mă urc la terasa clădirii YMCA, dar din pricina slăbiciunii picioarelor și a nevoilor mele urgente am luat‑o la stânga spre hotelul Regele David unde știam foarte bine unde‑s closetele. După aceea am căzut pe unul dintre fotoliile din sala de intrare și‑am închis ochii. N‑am rămas adormit multă vreme. Glasurile dimprejur m‑au trezit, dar somnul acela scurt fusese atât de adânc, încât m‑am deșteptat din el cu puteri înnoite să mă‑ntorc acasă pe jos. Primisem puteri noi – pur și simplu – așa cum cel care calul a obosit primește alt cal, și pe cale acasă ă înmugurit gândul în mine că poate tot așa primește sufletul al cărui trup se termină un trup nou. Și din nou m‑am întors la rutina zilnică de dinainte cu aceleași tabieturi la ceasuri și la vedere și la gândire. M‑am dus la aceleași locuri și m‑am întâlnit cu aceiași oameni ca dintotdeauna, și printre ei aceiași arabi care ni se amestecă în viață în oricare loc, în orice sală de urgență și pavilion de spital, în stațiile de benzină și în bucătăriile restaurantelor și pe schelele construcțiilor și în hoteluri și în zonele industriale ba și în legătoriile și în imprimeriile ebraice, fără ca să‑mi treacă măcar prin minte să scot cuțitul și să‑njunghii arabul de care‑am dat la mine pe stradă sau să‑l lapidez până moare. Ba chiar după ce‑am descoperit că chelnerul acela care mi‑a servit un pahar cu ceai la hotel vine din același sat arab de unde m‑au salvat băieții de la jandarmerie de la o moarte crudă, și poate chiar de către membrii clanului său, nu m‑am supărat pe el. Cum fusese înainte, așa a continuat să fie în ochii mei: un băiat cu zâmbet fermecător și comportare civilizată și politicoasă nu mai puțin, și uneori mult mai mult, decât a chelnerilor israelieni. Dar mațele mi s‑au întors pe dos și o furie ucigașă m‑a apucat auzind vorbele ce zburau către mine de la masa vecină. Asta a fost când mi‑am amintit că trecuse vreme multă, mult peste treizeci de zile, și încă nu pusesem lespede pe mormântul mamei. În acest al doilea drum la birourile Societății Sacra, de data asta pentru a primi autorizație să pun lespedea, am trecut pe lângă hotelul Regele David. Ca de obicei când ne vizitează șefii marilor puteri care stăpânesc lumea și alți tot felul de ștabi, era înconjurat de polițiști și jandarmi. Văzând doi jandarmi lângă intrare mi s‑au luminat ochii, și cu toată bucuria care mă umpluse, mi s‑a strâns inima gândindu‑mă că din cauza șocului nici măcar nu le mulțumisem băieților care‑mi salvaseră viața. Cu toate că șansele erau foarte reduse, am trecut de la unul la altul sperând că voi primi o ocazie să‑mi repar greșeala. Nu i‑am găsit și ocazia nu am primit‑o, dar din impulsul de a termina o dată am intrat înăuntru ca să mă așez pe chiar același fotoliu în care primisem puteri proaspete, și simțisem după aceea că încep viața din nou. În sala de‑alături, chiar înaintea mea, avea loc după cât se pare întâlnirea conducătorului marii puteri străine, sau unul dintre ajutoarele și aghiotanții săi, cu politicieni și ziariști. Pentru o clipă inima mi‑a bătut tare și m‑a cuprins o asemenea fericire, fericirea dintr‑o amintire îndepărtată care revine deodată și crește, văzând un ziarist englez destul de tânăr care s‑a ridicat de lângă mine ca să se alăture reuniunii, și grăbindu‑se a lăsat să cadă ziarul pe care‑l citea. Culoarea părului care sclipea în scântei blonde și liniile nasului proeminent erau o copie proaspătă a inspectorului de poliție Billy Gordon din copilăria mea, și mai că nu m‑am sculat după el să‑l trag de mânecă și să‑l întreb dacă nu‑i el oare nepotul lui Gordon când mi‑am amintit că Gordon era burlac când a fost ucis, și afară de asta lumea bârfea, cum am am auzit după moartea lui, că era pederast. Pe loc am mai observat că ziaristul nu e englez ci neamț, când am ridicat ziarul pe care‑l lăsase și am văzut cuvintele nemțești ‘Allgemeine Zeitung’. În centrul primii pagini era o fotografie mare cu trei oameni, unul dintre ei fiind învălit într‑un fel de cearșaf în pătrățele, și toți dintr‑o dată își strâmbă mutrele în așa o grimasă care‑ar fi putut fi interpretată și ca un fel de surâs. Fiecare din ei ținea în mână o ramă sprijinită de piept, iar deasupra fotografiei era scris să se știe ‘Lumea dă premiu de pace’. Și din reuniunea politicienilor răsunau nechezăturile premiului mondial pentru pace, dar pe lângă aceasta ajungeau de‑acolo la urechile mele reproșuri grave adresate ocupantului străin care‑a pus mâna pe Ierusalim și împrejurimile sale și‑i maltratează locuitorii sărmani care gem sub asuprire. Era acolo un grup de israelieni tineri, simpatici la vedere, în fruntea cărora se afla unu’ cu barbă îngriită și pieptănată frumos zâmbind cu multă binevoință și împrăștiind scânteie de progres din ochișori, ce adresa din toată inima o chemare în limba engleză, care chiar dacă era foarte aproximativă, și destul de incorectă, cu toate acestea sensul îi era simplu și clar adresat conducătorului străin al marii puteri. Se adresa și cerea de la marea putere mondială să forțeze ocupantul străin să se retragă de aici. Carevasăzică așa: eu sunt ocupantul străin, și pe mine trebuie să mă alunge, și aceasta aud din gura liderului tineretului cel educat, cel bun și cel frumos. ‘Și‑ai să fii nebun de vederea ochilor tăi’, blestemul grozav mi‑a căzut peste cap, și am adăugat de la mine, ‘de vederea ochilor tăi și de auzul urechilor tale’, dar concomitent mi‑am amintit de ce spusese mama odată, dacă vezi pe cineva care crede că toți împrejur sunt nebuni, să știi că el e nebun. Dacă‑i așa, mi‑am ieșit din minți. Ocupatul se învârtește la mine sigur foarte că nu va păți nimic rău, ba mai și primește cel mai bun tratament medical dacă are nevoie, pe când eu, ocupantul îngrozitor, primesc o piatră în cap sau un cuțit în inimă dacă pun piciorul la el. Doamne sfinte! Să dea Dumnezeu să fi fost eu într‑adevăr ocupant străin, eu ce‑am avut parte în copilărie să mă desfăt văzând servilismul ocupatului acesta în fața celui ce într‑adevăr e ocupant și într‑adevăr e străin și într‑adevăr e stăpân dintru naștere. Am sărit deodată ca un nebun să fug de acolo, cât se poate mai repede, dar la ușă m‑a oprit îmbulzeala. Jandarmii făceau loc persoanelor importante care intrau, și mai apoi făceau loc persoanelor importante care ieșeau, așa încât până la urmă s‑a nimerit să ies împreună cu tânărul ziarist neamț. De cealaltă parte a lui pășea liderul tineretului nostru ăla cu barbă care radia de autosatisfacție. Când am trecut prin fața gardienilor, și‑a netezit barba și i‑a spus ziaristului neamț cu un zâmbet de înțelegere reciprocă, ‘vezi – ăștia‑s S.S.‑iștii noștri. Gestapoul evreiesc. Numiți la noi pe scurt jandarmeria’. ‘Îți urez’ – urletul mi‑a ieșit din gură ca urlet de nebun – ‘să n‑ai parte să vezi cu ochii tăi vreun jandarm când ai să cazi în mâinile arabilor!’ În clipa aceea am urlat din toată inima, cu toate că știam bine ce înseamnă asta. Și poate tocmai pentru că prevăzusem limpede tot ce mi se va întâmpla. N‑am alergat direct la birourile Societății Sacra. Am alergat până am ajuns la cafeneaua ‘Nawa’ și acolo m‑am așezat să beau ceva răcoritor ca să‑mi vin în suflet și să mă calmez. Doar după vreo jumătate – trei sferturi de oră m‑am dus să primesc autorizația pentru punerea lespezii. Pe masă în fața băiatului cu tichie împletită era desfăcut un ziar de seară, și nu știu de ce mi s‑a părut că văd că și acolo, ca în ziarul nemțesc, apare fotografia celor trei cu fețe strâmbate. Băiatul și‑a făcut datoria, și când mi‑a întins autorizația m‑a informat că va trebui să iau legătura prin telefon cu biroul când voi dori să mă urc pe Munte. ‘Ce‑o mai fi și asta?’ l‑am întrebat auzind de această nouă opreliște birocratică. ‘Ca să vă aranjez escorta’. ‘Ce escortă? Cum escortă?’ Mi se părea că Societatea Sacra încearcă să mă ia în posesiune totală. ‘N‑am nevoie de escorta dumneavoastră!’ am declarat apărându‑mi drepturile civice. Băuatul s‑a uitat la mine și a zâmbit. ‘Vedeți’, a spus și mi i‑a arătat pe cei trei, ‘de când au primit premiul mondial pentru pace de‑acum nimeni nu se mai poate urca pe Munte fără escortă regulată. Vă sfătuiesc ca în orice caz să luați legătura cu noi înainte de vizită. Fără escortă regulată i‑aș fi trimis doar pe ei la Muntele Măslinilor’. De multă vreme am în mână – sau, mai precis, în sertarul biroului meu, între tot felul de hârtii și de conturi și de înștiințări pe care la amân de azi pe mâine – autorizația să pun lespede pe mormântul lui mama. Spre deosebire de toate celelalte, doresc s‑o iau în considerație, adică – să pun lespedea, și aceasta mă și presează, ba îmi și cauzează, din când în când, strângeri de inimă cu complexe de culpabilitate. Iată de exemplu chiar acum, când ploaia a început dintr‑o dată să bată în geamul ferestrei, și tocmai înainte de sărbătoarea libertății noastre, când se apropie Paștele și primăvara, mi se strânge inima la vedenia care‑mi apare înainte, a zbârciturii din munte unde e mama îngropată. Mormântul pe povârniș e bătut de toate vânturile și spălat de toate puhoaiele ploii care aduc noroi peste el și pătrund înăuntru, și pe mormântul lui mama nu‑i lespede care s‑o apere. Desigur, e un gând prostesc. Ei nu‑i e frig și nu simte umezeala, și în mormânt n‑are să se mai îmbolnăvească de pneumonie. Mama a scăpat de toate boleșnițele și toate durerile din clipa în care sufletul i‑a părăsit corpul; a avut parte de eliberare deplină de toate simțirile și presimțirile și dezmințirile și gândirile și pornirile și bucuriile dar și nebuniile ei. Legătura a fost întreruptă. Nu mai e de acum nici o legătură între ea și cadavrul care putrezește și se descompune în pământ, și în mormânt nu e nimic afară de mâncare din belșug pentru râme și viermi. Mama de‑acum nu mai are nevoie de nimic, nici de lespede. Eu am nevoie de ea, și pe mine mă presează necesitatea de a o pune, și pe mine mă‑mpung mustrările acelei noțiuni încețoșate și abstracte, lunecoase și schimbătoare la formă și multicoloră numită ‘conștiință’. Și dacă‑i așa – de ce n‑am pus‑o până acum? Din o mie și una de cauze, și înainte de toate, desigur, valurile vieții, greutățile și poverile ei. Problemele zilnice mititele, meschine; fleacurile din râul existenței care continuă fără oprire, și care în veci va urma să curgă înainte, spre viitor, și nu se va opri și nu‑și va schimba direcția înapoi spre trecut. Și pe lângă aceasta mi‑a venit în cap o idee care tocmai ar fi trebuit să grăbească punerea lespezii, chiar dacă n‑avea nici o legătură cu ea, dar gândindu‑mă la aceasta m‑am tulburat, cine știe de ce, și deodată am stat ca în fața unui zid de nepătruns. Ideea mi‑a venit în cap a doua zi după înmormântare văzând figura îmbătrânită care se uita la mine cu o privire obosită și îndepărtată a unuia care a terminat cu viața, și aceasta tocmai m‑a revoltat. ‘Nu, nu’, am protestat înaintea lui pe când mă ungeam cu spumă de bărbierit, ‘încă n‑am terminat viața. De fapt încă n‑am început‑o. Încep imediat după baie. N‑am timp de pierdut, ba s‑ar putea și să pierd trenul’. Nu‑mi plăcea figura pe care‑o văzusem în oglindă în timpul bărbieritului, și în general mă străduiesc să nu mă uit la ea. Nu privesc decât la bucata de piele peste care trec lama, și așa am făcut în dimineața de după înmormântare. Iar în ce privește regulile de doliu, să port barbă cel puțin vreme de‑o săptămână, dacă nu treizeci de zile, de la început îmi era limpede că n‑am să le iau în considerație, mai cu seamă că mama însăși ura mutrele hirsute și murdare cu barbă crescută, și nimic nu era mai respingător pentru ea decât spinii crescuți din fălcile grase ale lui Yasser Arafat. Nu‑i, desigur, nici o legătură între moda Arafat care s‑a transformat într‑o marcă comercială și obiceiurile noastre de doliu, dar perii din barbă seamănă între ei. Și în privința obiceiului, îmi aduc aminte de oculistul meu. Când am venit ultima oară pentru control, am rămas uluit văzând barba păroasă care‑i crescuse pe față. ‘Vă lăsați barbă?’ m‑am făcut că mă mir în glumă de el, dar pe loc m‑am căit de gafa pe care‑o făcusem. ‘Sunt în doliu’, a spus, ‘a murit mama.’ Căci cum putusem să cred că omul acesta – care merge întotdeauna cu capul descoperit și conduce mașina în zi de Sâmbătă, și împotriva nu numai prescripțiilor credinței, dar chiar și a prescripțiilor medicinei din zilele noastre, fumează în public în zi de Sâmbătă pe când conduce mașina – va începe deodată să respecte obiceiuri de doliu? Nu‑și pusese tichie pe cap, dar barba o lăsase să crească. Un raționalist deplin care în toate discuțiile noastre încercase să mă convingă cu concluzii logice împotriva meandrelor sentimentelor. Spre deosebire de el eram ferm decis să onorez memoria mamei mele cu o figură rasă bine, decât că figura mea, în sine, nu‑mi plăcea. Nu mă entuziasma deloc, și cu toate acestea bine că mi s‑a revelat, dacă pot să mă exprim astfel, la vreme, ca acel triunghi de pe gardul de sârmă ghimpată care avertizează: atenție, mine – te apropii de frontieră! Figura îmbătrânită care ajunsese la graniță a vărsat peste mine o găleată cu apă rece. Timpul care mi‑a mai rămas la dispoziție trece repede, și trebuie să mă pun la treabă repede, treaba materializării ideii care‑mi trecuse prin minte împreună cu șocul, adică: însemnarea faptelor pe hârtie. Faptele sufletelor scumpe – nu mi‑e frică să fac uz, în ciuda izului prețios, cam strident, al acestui clișeu lingvistic – da, da: sufletele scumpe, fetele dragi bune și fine și plăcute care m‑au depășit într‑atât. Din zilele acelea îndepărtate, zilele tinereții mele risipite în care nu știusem să le apreciez după cum meritau din pricina prostiei și mai ales a aroganței mele, vin plutind către mine glasuri, râsete sonore, șoapte, imagini fragmentare, rămășițe de situații, atingeri ușoare, smocuri de gusturi, freamăte de bucurie. Mai mult decât orice binemerită cele care ne‑au bucurat inima. Și celelalte, visătoare, aspirând spre altă lume, mai ales cea al cărei nume nici nu‑l țin minte. Dintr‑o familie de habotnici din Mea Shearim cu ciorapi negri a venit tocmai la mine, și pe ascuns, să-i fiu profesorul ei personal de ebraică și Biblie. Câtă puritate, credință sinceră, dor de revelația care se apropie se revărsau din ochii ei ascultând orice prostie crasă care‑mi ieșea din gură. Ea, al cărui nume l‑am uitat, fără îndoială că merită o mențiune specială, o descriere care să dea cel puțin o închipuire de viață vieții ei care se pierde în întuneric, dacă reiese că mai trăiește. Și dacă a murit deja, va fi aceasta ca o lespede anonimă, ceva asemănător cu monumentul soldatului necunoscut. Și în ce privește numele – doar el, ca atare, nu‑i important decât în măsura în care materializează ascultătorului persoana aceea anume, vie și proaspătă, unică și deosebită, și întrucât l‑am pierdut, am să‑i dau eu un nume, ba am să și încerc să dezvolt în el ceva din impresia pe care mi‑o făcuse. Fie ea cea dintâi! Și cu cât frământam ideea cu atât mă prindea mai mult și cu atât mă umplea de freamăt delicat și de dor arzător s‑o materializez, și ceea ce la început mă deranjase, adică: lipsa amănuntelor, necunoașterea deplină a biografiei, ba și numele însuși care dispăruse‑n neant, mi‑a acordat acum o veselă fermentare. Bucuria eliberării de faptele înlănțuitoare, zborul neoprit al imaginației ce‑o va crea după cum mi‑o veni pofta. Peste credința candidă care se revărsa din ochii ei albaștri‑cenușii, voi putea să adaug mișcările grațioase ale mâinilor fetei care șade la masa de lângă intrarea cafenelei, și glezna femeii înalte ce‑a intrat tocmai acuma și privește în dreapta și‑n stânga. Iar în privința numelui – va putea să vină după aceea, după ce‑i voi închipui însușirile, după ce voi începe să simt cum bate în ea pulsul vieții. El va veni după aceea și se va potrivi esenței ei mult mai mult decât numele pe care i l‑au impus părinții ei legați de tradiția fosilizată a numelor în familii habotnice. Chipul i‑l schițasem la mine în suflet bând un pahar de ceai de mere în cafeneaua ‘Nawa’, și pe loc au început să se traseze primele linii în formarea acțiunii din vesela fermentare a exaltării mele, când pe neașteptate visul s‑a risipit dintr‑o dată. Se întâmplase ceva. Sufletul mi s‑a tulburat deodată și am simțit că trebuie să mă scol și să plec de îndată, chiar înainte de a termina să‑mi beau ceaiul. Și așa am făcut, sau, mai precis, m‑am simțit nevoit să fac. În grabă am împins‑o pe cea cu mâini drăgălașe, și pe când mă scuzam am aruncat jos poșeta de paie care era atârnată pe scaunul de lângă ea. Și ca să adaug colac peste pupăză, chelnerița s‑a ținut după mine până pe trotuarul de‑afară ca să‑mi ceară plata ce i se datorea. Mă puteam supăra numai pe mine, pe comportarea mea sălbatică, pe mișcările mele scrântite, dar supărarea mi s‑a înmulțit din pricina impresiei opresive pe care mi‑a făcut‑o cel care a ieșit după mine din cafenea. Fără îndoială că în sinea lui mă disprețuiește, așa dând din cap. Deci, mai întâi trebuie să mă descotorosesc de el, adică de senzația de ofensă pe care mi‑a provocat‑o, senzație lipsită de orice îndreptățire a vreunei ofense închipuite. Căci doar eu am tras dintr‑o dată concluzia că își râde de mine în sinea sa, în timp ce n‑am nici o posibilitate să știu ce se petrece în sufletul lui, și dacă cel puțin mă luase în seamă; și chiar dacă‑i așă, dacă m‑a urmărit și a văzut totul și s‑a umplut de dispreț – ce‑mi pasă? De ce trebuie eu să acord o importanță oarecare la ce gândește sau simte tipul ăsta sau altul care se‑ntâmplă să iasă din cafenea tocmai când ies și eu? Sentimentul opresiv nu m‑a lăsat, ci, dimpotrivă, s‑a accentuat, și pe deasupra m‑a apucat greața odată cu căldura care m‑a lovit în față ieșind, cu înghesuiala și mutrele asudate și presate și zbieretele care se‑aud din microfoanele prăvăliei de discuri ca să se ciocnescă cu zgomotul mașinilor și cu cearta ce izbucnise între doi șoferi de taxiuri violenți și nervoși, și rafalele de abur uleios amestecat cu mirosurile putrefacte care se ridică și vin din șopronul de lângă bucătăria restaurantului din străduța de lângă mine. Am făcut semn unui taxi care se apropia și m‑am grăbit să intru înăuntru ca să scap cât se poate mai repede, dar în momentul în care am tras ușa după mine, mi‑am dat seama ce greșeală făcusem. În ambuteiajul care s‑a format cu toate mașinile care ne înconjurau din toate părțile, rămăsesem pironit în locul din care voisem să fug. Am comunicat șoferului adresa mea și vrând‑nevrând am închis ochii. Poate voi reuși să fug din lumea reală care mă înconjoară spre liniștea somnului care înconjoară realitatea visului din mine. Am încercat să‑mi îndrept gândurile spre ochii plini de candoare și de credință naivă ai fetei lipsite de nume din vremuri trecute, dar până și ultimele ei rămășițe au zburat și mi s‑au șters din memorie. Mișcarea bruscă a demarării oprite deodată m‑a făcut să tresar și mi‑a deschis ochii.Șoferul înjura fundul indiferent al unui camion care fusese blocat pe drum înaintea noastră. Șoferul taxiului de lângă noi a schimbat cu șoferul meu priviri și ridicări de mâini ale părtașilor la nenorocire, și m‑a apucat disperarea. De data aceasta m‑am supărat pe el, nu pe mine: așa un rânjet scârbos de bucurie răutăcioasă venea către mine din gura urâtă a pasagerului din taxiul de‑alături. Dracu’ să‑l ia – uite că‑i tot acela care‑a dat din cap după mine când am ieșit ambii din cafenea, și uite că acum mă batjocorește deschis și pe față, nu numai pe ascuns. Și el a luat un taxi, și el a fost prins în ambuteiaj. Dacă‑i așa – pot și eu să mă bucur de necazul lui, nu mai puțin decât se bucură e de al meu, ba să‑l și disprețuiesc cum îmi vine, numai că nu‑mi vine deloc să‑l disprețuiesc și să mă bucur că a încurcat‑o. Vreau numai să scăp de el: ducă‑se deci pe pustii; să se ducă la dracu’. Ceea ce s‑a întâmplat de îndată: când am deschis fereastra taxiului să mă uit la el de aproape, ceafa îi și era îndreptată spre mine, și ceafa tocmai era diferită de ceafa celuilalt și m‑a făcut să am îndoieli în privința identității lui, și cu toate acestea am simțit așa o pornire vitală să‑l zmulg de pe mine ca o căpușă scârboasă pe care‑o calc bine‑n picioare până când rămâne dintr‑însa numai pata aceea de sânge pe care‑l supsese din victimă; o picătură de sânge pe jos ca picătura de sânge stropită din coarnele altarului. N‑am reușit să revin la atmosfera fetei cu nume uitat nici după ce taxiul m‑a readus la camera mea de lucru, și aceasta în ciuda eforturilor de a‑mi aduce aminte privirile ochilor ei, masa lângă care șezusem amândoi și capitolul din Biblie pe care‑l citisem. Ci dimpotrivă s‑a arătat o imagine din vremea prieteniei mele cu Raheli. Amândoi ședeam în autobuz pe una din ultimele bănci, și pe când vorbeam izbucneam în râs. Una dintre cele mai mișcătoare caracteristici ale ei era umorul său ca atare, care, ce noroc, se potrivea cu al meu, ceea ce ne făcea pe amândoi să ne ștrengărim împreună. Fac eu o aluzie și îi dau să înțeleagă în șoaptă, iar Raheli, cum i‑e obiceiul, răspunde cu hohote de râs ca niște cascade spumoase în care se amestecă râsul meu. ‘Terminați odată să strigați așa! Tot autobuzul nu trebuie să sufere din cauza voastră!’ Amărăciunea din vocea și aspectul femeii care ședea înaintea noastră și care își întorsese fața înapoi, ne‑a întrerupt râsul și respirația ca un pumnal înfipt dintr‑o dată. În momentul însuși al izbucnirii veninului sufletului ei amărât, avusese grijă să strâmbe faptele. Nu spusese ‘să râdeți’ ci ‘să strigați’, punându‑se astfel pe locul cuvioaselor legalității ce apără autobuzul întreg de deranjul grozav al strigătelor noastre. De obicei râsul lui Raheli lumina fețele celor ce‑l auzeau, și‑i înveselea, și fără îndoială erau printre ei și nevoiași și nenorociți, căci e limpede că nu orice nefericit se transformă obligatoriu în nelegiuit. Îmi aduc aminte de un băiat, invalid de război ce deschisese un chioșc, care i‑a spus lui Raheli, ‘Ce plăcere‑i să aud râsul tău. Îmi face bine pe suflet.’ Numai că râsul lui Raheli nu i‑a făcut bine sufletului nemernicei acelea. Dimpotrivă, i‑a făcut să fermenteze veninul. Ne‑ar fi rupt pe amândoi în bucăți dacă ar fi putut. Nu putea să sufere vederea unei perechi vesele. Căci într‑adevăr eram atunci o pereche veselă. Atunci de ce am părăsit‑o? Voiam să fiu scriitor. Asta era imediat după liberarea din armată, pe la începutul anilor ’50, și știam bine că scrisul – scrierea așa‑numitei ‘literaturi’ – nu‑i ține pe scriitori, și pentru a mă putea ocupa de literatură va trebui să mă întrețin cu greu din tot felul de posturi parțiale și temporare – lecții particulare, câteva ore de pază noaptea – dar cu toată voința mea de a mă mulțumi cu o nimica toată și de a renunța la tot ceea ce de fapt nici nu mă interesa – îmi spunea inima că nu‑i frumos s‑o oblig pe Raheli la o viață nesigură de literat doar pentru că nu vreau, și nici nu‑s în stare, să lucrez ca tot omul și să mă ocup cu vreo meserie care‑l ține pe om din belșug cu onoare. Și nu doar pe Raheli: pe vremea aceea credeam, și poate pe bună dreptate, că eu nu fusesem destinat de loc vieții de familie cu tot ce‑i legat de ea și decurge din ea, căci dacă atât de greu mă descurc oarecum cu realitatea care mă înconjoară, cum voi putea să iau asupra mea răspunderea pentru viața de familie și pentru familia însăși? Răspunderea față de oricine altcineva, dar față de Raheli cu atât mai mult. Față de Raheli simțeam o datorie deosebită, dacă se poate spune așa. Îmi imaginez că tinerii din ziua de azi – fără îndoială și tinerele – vor izbucni în râs și‑mă vor considera ridicol nespus dacă din întâmplare rândurile acestea vor cădea în mâinile lor și se vor deranja să le citească și să le învețe, aflând că m‑am văzut obligat să păstez virginitatea lui Raheli pentru ea și pentru familia ei, adică – tatăl și mama și frații ei. Și mai ales mama. Felul în care m‑a primit mama ei, privirea ochilor săi, felul în care mă trata, toate acestea dovedeau că vede în mine un ginere, soțul lui Raheli, și n‑a mai rămas decât să fixăm data pentru căsătorie, cât mai curând posibil. Nu era vorba de o chestiune de credință: poate‑o mai fi păstrat tatăl ei ceva din datină, dar familia nu era credincioasă, desigur nu habotnică, dar cu toate acestea pentru ei era clar că mireasa trebuie să intre sub baldachin virgină, sau în orice caz să se căsătoreacă cu ăla, care‑a dezvirginat‑o. Desigur că toate acestea n‑au fost spuse deschis, dar nici nu era nevoie de aceasta. Era de la sine înțeles în acea împrejurime că onoarea fetei și a membrilor familiei ei depind de comportarea sa, și mie‑mi erau scumpe onoarea sa și a familiei sale. Era ceva mișcător în această familie săracă, familie de muncitor, tipograf. Se comportau cu onoarea celor împăcați cu soarta. Nu erau obișnuiți să ceară, să spună ‘mi se cuvine’, cum se obișnuiește atât în zilele noastre, cu violența amară a celor care se autoconsideră dezvantajați. Puteai să găsești la ei bună‑cuviință împreună cu credința naivă după care cine‑i cinstit și înzestrat și sârguincios și se strădiuește, va primi în cele din urmă ce i se cuvine, și toți își puneau speranța în Raheli. Raheli eleva silitoare care trecuse bacalaureatul printre primii. Și dincolo de Raheli se‑mpleteau mângâietoare fire de speranță spre mine, studentul eminent, care urmează să fie avocat strălucit sau economist de clasă ce va salva Statul Israel creat foarte de curând – erau acelea zilele restricțiilor care urmaseră Războiului de Independență – din noroiul economic în care se tăvălea. Numai că de fapt nu eram student și nici eminent. Din când în când îmi venea să ascult conferințe de umanități și științe sociale, ceva istorie, ceva filosofie, două conferințe în Drept, una în economie – și de cele mai multe ori ieșeam decepționat. Ba chiar mi se părea atunci că toată chestia asta cu conferințele de umanități și științe sociale e de prisos. Ce nevoie am să risipesc o oră întreagă într‑o sală plină cu vârf și să ascult vocea unui om – care cum era de așteptat nici nu‑i prea plăcută la auz – care povestește fără har și fără răbdare ce‑i scris în cărți mult mai ordonat și mai clar? Mai bine să dea lista corespunzătoare de cărți, și apoi să discute cu elevii despre ce‑au citit. Și pe deasupra, înainte să fi trecut cincisprezece, douăzeci și cinci de minute, și cu mult înainte de sfârșitul conferinței, spiritul meu zbura deja dintr‑un loc într‑altul, în cugetările și vedeniile mele personale. Iar în privința viitorului strălucit în Drept sau în economie, nu era vina mea. Așa fusese să fie. Printr‑o coincidență ciudată tocmai în ziua în care m‑am dus la singura conferință de economie pe care‑am auzit‑o în viața mea, m‑a întrebat mama lui Raheli la ce curs am fost, și la fel s‑a întâmplat cu una din cele două conferințe de Drept. Concluzia a fost a ei și nu a mea, căci, iar, cuvintele n‑au fost spuse deschis, nu direct și nici măcar indirect, dar ele au plutit oarecum cu toate acestea împrejurul lui Raheli și al meu, căci nici eu nu m‑am străduit să le dezmint. În perioada aceea eram de‑acum decis să întrerup legătura care mă împovăra apăsător, și nu din cauza lui Raheli însăși ci din pricina a tot ce‑o înconjura. Raheli însăși, cum am spus‑o deja, nu numai că nu mă împovăra, ci mă și bucura cu hohotele ei de râs, cu sufletul ei bun și cu mișcările‑i ușoare. Îi plăcea să danseze – mai ales valsuri de toate felurile, vieneze, rusești sau englezești – așa le numeam pe atunci – și simțul ei bun în ritm o ajuta să se potrivească chiar fiind cam rotunjoară. Se simțea liberă să îmbrățișeze și să sărute, și cerea încă mult, și de‑a rămas virgină și după ce am dispărut din viața ei n‑a fost asta decât ca rezultat al prudenței mele, al ezitării în ultimul moment de a forța grădina închisă. În unica fotografie care mi‑a rămas ea arată totuși serioasă. Ochii ei albaștri‑deschiși privesc drept înainte, și nu‑i nici o urmă de surâs pe obrajii săi sau pe buzele sale. Fotografia e în alb‑negru – pe atunci încă nu ajunseseră la noi filmurile în culori – dar cu toate acestea se văd în ea nuanțele sale – pielea închisă la culoare și părul castaniu ce se‑mprăștie bogat din cele două laturi ale feței cam lungi, deși corpul ei ținea de tipul mic și rotunjor. Era de origine sefardă‑bulgară, iar părinții ei vorbeau între dânșii în limba ladino, sau mai precis, spaniolă evreiască ce se păstrase, ca prin minune, de la expulzarea din Spania până în zilele noastre, chiar după ce se rostogolise prin țările balcanice. Acum, după ce am privit‑o din nou, am observat dintr‑o dată o altă minune: acele trăsături ale feței și acea expresie serioasă pot fi găsite în portretele femeilor sefarde pe care le găsim în cărțile de istorie sau în muzee. Și ca în acele portrete, la fel puteam vedea în fotografie caracterul aspru al privirii sale, și de n‑aș fi cunoscut‑o în viață și dacă ar fi trebuit s‑o judec doar după portret, m‑aș fi gândit că are o fire decisă și grea, în timp ce de fapt o caracteriza tocmai veselia împreună cu înclinarea de a vedea întotdeauna latura amuzantă din evenimente și oameni. Și poate că atunci când privea astfel de la fereastră cufundată în gânduri, în clipa în care am fotografiat‑o fără să simtă, inima îi prevestea ce‑i pregătise soarta nu peste o lună când aveam să dispar din viața ei, ci peste treizeci și cinci de ani. Când am fotografiat‑o eram de‑acum departe nu numai de ea, ci de toată situația și de mine însumi în situația aceea. Cu toate că mă străduiam să percep cu toate simțurile mele esența ei și realitatea care ne înconjura pe amândoi, sufletul meu plutea de acum în altă realitate care cerea să fie însemnată pentru a adăuga astfel sens nou care doar el va putea explica tot ce se întâmplase. Un frison neplăcut mi‑a trecut de‑a lungul șirei spinării și a întrerupt fluxul drag pe care pluteau imaginile amintirii din vremea lui Raheli. De stătea vreo ființa în spatele meu și mă fotografia, îmi era dușmănoasă. O fotografiasem pe Raheli cu un sentiment în care se împletea mila anticipată cu complexe de culpabilitate implicate, dar ființa aceasta mă condamnase de la început, și însăși poziția ei în spatele meu, nemișcată, fără chip și fără glas și fără vreun semn perceptibil, îmi îngheța sângele. Ea după mine, iar eu m‑am repezit la fereastra care‑mi era deschisă înainte. Perdeaua fluturase într‑o boare de vânt și împinsese deoparte vaza cea mică, iar eu m‑am repezit să o prind și s‑o pun la loc înainte să cadă și să se spargă. El stătea acolo, jos, pe trotuar, vizavi, privind încoace și‑ncolo, și am înțeles că de îndată se va apleca să controleze numele pe cutiile de scrisori, și negăsindu‑l pe al meu printre ele, va traversa strada ca să‑l caute și să‑l găsească pe cutia mea de scrisori. M‑am repezit afară sărind treptele celor trei etaje în jos spre intrare ca ‘să‑l prind asupra faptului’. Nu știu ce‑ar fi putut însemna asta. Nici atunci nu știam, însă impulsul de a apărea înaintea lui fața în față îmi era clar, și fără să pierd nici un moment. Am lăsat ușa deschisă după mine, și cu mâna alunecând pe balustrada înclinată am zburat cu adevărat pe scări, și cu toate acestea nu l‑am găsit, nu la intrarea în clădire și nici la poarta curții, ba nici încercând să se eschiveze pe trotuarul din stradă la dreapta sau la stânga. M‑am întors la intrare și am aruncat o privire în cutia de scrisori. N‑am găsit acolo nimic; nu lăsase nici o scrisoare sau vreun bilet. Doar după ce m‑am întors decepționat nu știu de ce – căci nu voisem decât să scăp de el – mi‑a venit ideea că s‑ar putea să fi intrat să caute în cutiile de scrisori ale clădirii vecine, și dacă‑i așa, o mai fi în stare să mă surprindă, în loc să‑l surprind eu pe el. M‑am apropiat de fereastră să mă uit afară, cu corpul încordat în punctul de observație gata pentru următoarea incursiune, când se va dezvălui: asta nu s‑a întâmplat gradat, nu s‑a topit încetișor și nu s‑a învăluit în fum, ci într‑o izbucnire bruscă precum strălucirea solară ce luminează lumea în momentul în care avionul trece de perdeaua joasă de nori care ținuse totul până acum în întunecime grozavă, ceea ce fusese înveliș negru se transformă într‑un covor pufos dedesubt, sclipind în scântei de lumină către spațiul strălucitor. Figura înspăimântătoare și amenințătoare cu surâsu‑i respingător care spune ‘de mine nu scapi. Știu eu tot ce ascunzi.’ Ăla pe care voisem să‑l prind înainte să mă prindă el pe mine, care mă oprimase până la înăbușire, a dispărut dintr‑o dată, a încetat să existe și bolta cerească s‑a înălțat ca după o durere ce încetează. Zâmbetul ei: zâmbetul ei mă luminase. De dintre trecători și‑a ridicat ochii și a zâmbit cu gropițele și buzele ei pline. Nu mie mi‑a zâmbit. I‑a zâmbit papagalului. Papagalul din fereastra de dedesubtul meu ce se cocoțase cu ghiarele și cu ciocul pe gratiile cuștii a cârâit dintr‑o dată, a spart o nucușoară și a aruncat cojile peste ea, iar ea și‑a întețit zâmbetul și a fluierat către el și i‑a făcut semn cu mâna iar el a cârâit din nou către ea. După ce s‑a dus și s‑a topit printre trecători, mi‑a rămas zâmbetul care plutea și amintea de alt zâmbet al unei alte femei ce‑mi intrase în viață într‑o seară de iarnă îmbrăcată intr‑o pelerină cenușie cu beretă neagră pusă pe tâmpla capului ei castaniu și cu o geantă mare în mână și cu acest surâs cu gropițe‑n obraji, zâmbet fluturând pe inima mea care se zvârcolea către ea. Pomeții obrajilor înalți îi erau și ochii ei migdalați, azurii‑verzui oblici‑slavi alergau într‑un fel de scuză amestecată cu speranța de dincolo de așteptare, și mi‑am spus în sine, ‘ferice de bărbatul care‑a avut parte să‑i fie soț!’ Dar cu toate acestea eram îngrijorat de soarta ei căci era pictoriță dată pe mâna oricărui negustor de artă și misit întru ale artei. Eu însumi n‑am fost niciodată proprietar de galerie, ba nici nu mi‑a dat vreodată prin minte să mediez între artiști și colecționari, așa încât toată apariția lui Hamotal n‑a fost decât mâna soartei: înainte de a mă întoarce acasă de la Paris îi promisesem lui Maurice Fernell că‑i voi trimite o listă de ‘zece‑douăzeci’ tineri artiști din ale căror lucrări va putea să aleagă tot ce‑i demn să intre în colecția lui. El însuși intenționa să facă peste o vreme o vizită scurtă în țară legată de afacerile lui și n‑ar fi avut timp să caute prin galerii și să‑și obosească picioarele pe scările mansardelor artiștilor, și afară de asta n‑avea nici o poftă să repete experiența insuportabilă de data trecută. Înaintea vizitei lui precedente în țară greșise grav când îi ceruse directorului filialei lui în țară s‑o facă, și acela s‑a adresat mediei. A trebuit să‑și scurteze vizita și să fugă cât îl țineau picioarele. Căci înainte de a reuși să pună piciorul la hotel, îl și pândeau la intrare tot felul de activiști artistici, și de atunci n‑a mai avut parte de zi și de noapte, vizite și telefoane și un potop de cataloage și mai rea decât toate încăpățânarea văduvelor unor artiști care‑au refuzat să se împace cu refuzul lui de a se întâlni cu ele și nu s‑au dat înapoi să‑i telefoneze după miezul nopții. Ele, așa se pare, n‑aveau ce pierde. Până nu l‑am întâlnit, n‑avusesem nici un contact, de aproape sau de departe, cu milionarii, fie ei colecționari fie nu, iar pe acest milionar colecționar l‑am întâlnit absolut întâmplător pe când îl însoțeam pe prietenul meu bibliotecarul de la Biblioteca Națională Franceză pe drum la ‘Salle Druault’ ca să cumpere, la licitație, schițe și desene în cărbune de Victor Hugo și Henri Michaux. Era șeful secției manuscriselor, și avea la dispoziție un buget frumușel. El se interesa în special de acei scriitori și poeți francezi ce avuseseră și talent la desen, iar eu voiam să văd cum are loc o licitație de artă. În acea licitație schițele lui Victor Hugo erau marginale față de sumele imense la care se vindeau Modigliani, Soutine și Gauguin. Acel Maurice Fernell a cumpărat acolo două picturi de Magritte, și retroactiv s‑a dovedit că făcuse o afacere bună, când valoarea lui Magritte a crescut în toate bursele artistice. Chiar și într‑aceasta și‑a dezvăluit spiritul comercial. Era mare și tare la corp și puternic la voce ca un boier, și dacă nu mi‑ar fi dezvăluit‑o prietenul meu bibliotecarul francez, nu mi‑aș fi închipuit de loc că Maurice Fernell e de fapt un supraviețuitor al Holocaustului care‑a reușit să scape la vreme de lagărul de exterminare iar numele lui adevărat era Moișe Frenkel. Mi‑a făcut bună impresie din primul moment, încă înainte de a fi știut cine‑i și ce‑i, când nu era decât unul din publicul care se învârtea prin săli și privea exponatele înainte de începerea vânzării. Ce zâmbet liniștit i se vedea pe buze, zâmbet ce izvora mai mult din libertatea internă decât din forța fizică; libertate de tot ce‑i obișnuit și convenit și constrâns peste cei ce‑l înconjoară de peste tot și cărora le oferea tocmai un fel de politețe cam exagerată. După ani lungi, și scandaluri publicate în presă, scandaluri publice și procese din care a reușit, cu toate acestea, să iasă nevinovat, am înțeles că inima mea trăgea tocmai spre sursa tuturor matrapazlâcurilor și înșelătoriilor și hoțiilor și celorlalte potlogării nelegiuite ale sale – spre acea libertate interioară care la el era însoțită de altă însușire care mă fermeca, anume tendința spre măreție. Tot ce făcea era mare. Nu se înjosea să fure casieria unei filiale – ci prăbușea în speculații de bursă societăți uriașe, înșela miniștrii guvernului francez responsabili de vânzările de armament, și cu toate acestea reușea să se fofileze prin găurile plasei juridice care‑l învăluia. Toate faptele lui le începuse ca negustor ambulant – și în aceasta, așa mi se pare, e demn de respect – ca negustor de cârpe și deșeuri, negustor ambulant transformat în director de societate de import‑export – export de deșeuri și import de cârpe din toate țările lumii, și mai ales din cele mai sărace. David |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |