Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 98 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Cezar Pricop. Numeri. III- Note despre Mircea Eliade ºi I.P. Culianu
    Scris la Monday, February 19 @ 21:40:24 CET de catre asymetria
    Historia oculta Așadar Mircea iubea două femei în același timp. Nu e lumește, dar nici neobișnuit: celălalt Mircea, Ciobârcă, amicul meu, m-a convins că, pe când se afla în spital, după tragicul accident, cel mai mult îi părea rău că sunt femei pe care el nu le-a iubit încă – și s-a făcut bine.


    Numeri. Note despre Mircea Eliade și I.P. Culianu
    Partea III

    Mircea Eliade iubea două femei în același timp, pe Sorana, o actriță celebră de la Național și pe Nina Mareș, o femeie divorțată, cu un copil de crescut, o anonimă funcționară. Merită amintită întâmplarea prin care ea a divorțat. Fostul ei soț a fost militar de carieră. La Brașov ea se îndrăgostește însă de un tânăr locotenent. Soțul ei nu acceptă divorțul, iar Nina părăsește domiciliul conjugal. Tatăl locotenentului, un general faimos, în încercarea de a-și salva băiatul îl trimite cu misiune la Paris. Acolo, colegii lui, probabil la aranjamentul generalului, îi joacă o farsă: îl îmbată și îi plasează o domnișoară cu care, în prezența consulului și a martorilor oficiază căsătoria civilă. „Când ziarele din Brașov au anunțat căsătoria, Nina a avut un asemenea șoc, încât a trebuit să fie transportată la clinică”. Urmare a acestei întâmplări, cu toate că s-a convins că a fost o farsă, Nina n-a mai putut să-l iubească și totul s-a sfârșit. Ce dramă!
    Așadar Mircea iubea două femei în același timp. Nu e lumește, dar nici neobișnuit: celălalt Mircea, Ciobârcă, amicul meu, m-a convins că, pe când se afla în spital, după tragicul accident, cel mai mult îi părea rău că sunt femei pe care el nu le-a iubit încă – și s-a făcut bine. De necrezut, s-a și căsătorit după aceea cu una cu mult mai tânără decât el; a făcut și un copil; nu cred că soția lui și-a dat seama că nu e chiar întreg. Dar asta e o altă poveste. Chinuit, Mircea Eliade ia hotărârea de a se despărți de amândouă. Și se duce la Nina pentru ai comunica hotărârea lui. În camera ei, în timp ce-i vorbea, observă fereastra deschisă de care Nina se tot apropia în timp ce-i zicea: „Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară...”.
    Dincolo de o anumită justificare de ordin mistic, mai bine zis metafizic, Eliade face alegerea cea mai convenabilă din punctul de vedere al modului său de a se situa și manifesta în lume: alege dragostea femeii care trecuse printr-un conflict de inițiere, victima unor întâmplări paradoxale, o femeie cu energiile lumești consumate. Între o dragoste consumatoare și una de „soluție ultimă”, cum este cea a Ninei, nu prea are de ales. Eliade a înțeles că de altfel totul nu era decât o încercare a Mayei de a-l pierde, că destinul lui era de a o face pe ea fericită. Se pare că și Nina a înțeles asta, pentru că îi spune că știe că asta este pentru el un mare sacrificiu, dar să nu fie supărat, fiidcă, „Știu c-am să mor tânără...”.
    ...Nina Mareș a murit de tânără.
    Ar trebui să nu facem abstracție de faptul romanesc al rândurilor lui Eliade, totuși, rămâne un mare romancier, însă o temă justificativă transpare; merită un pic de reflecție. Comprimă întâmplarea în câteva rânduri accentuând dramatismul, dar poate că ar fi trebuit să adauge că acest „sacrificiu” (sacrificiu, între ghilimele, din moment ce câteva pagini mai în urmă Eliade afirmă că o iubește pe Nina) i-a asigurat un confort interior agreabil, o libertate după care tânjea atâta; și-a dominat viața de pe poziții defensive; victimă și cuceritor în același timp – și nu e de colea! Imensa lui bunătate despre care a scris și Culianu; peredilecția de a face bine, de a se sacrifica; în plus adnotez și enunțul săvârșit de atâția alți mari autori ce afirmă că au avut senzația că nu și-au trăit propria viață, că mereu altcineva a ales pentru ei... (Octavian Paler). Orice om cu principii adânc înfipte în regulile comunitare, cu percepte sociale adecvate, nu ar fi ales-o pe Nina (iată de ce a scris Huliganii). Ani de zile nu a îndrăznit să fie fericit, spune Eliade mai departe, trăia cu sentimentul că și-a clădit viitorul pe suferința Soranei, care nu-și mai găsea alinare decât în învățăturile lui Krishnamurti, iată unde stătea la Eliade, misticismul. („...Am ales pe cel mai slab...”).
    Și atunci te întrebi: A avut Eliade destin?
    Cioran, imediat după ce l-a vizitat Sorana, anunțându-l de decizia lui Mircea, încearcă o analiză în articolul „Omul fară destin”, hotărând că „Majoritatea oamenilor n-au destin, adică asupra lor nu plutește o mare fatalitate”; și că omul fără destin are o „mobilitate excesivă”. Dar, ce e destinul? „În accepțiunea justă, exprimă o fatalitate proprie”. Fatalmente, Cioran, la 70 de ani, se îndrăgostește. Cinicul, prea lucidul, scepticul, ultimul moralist al secolului XX, se dovedește extrem de ...mobil când îi mărturisește nemțoaicei Friedgard (se putea altfel?), de 35 de ani, că, „Ați devenit centrul vieții mele, zeița unui credincios în Nimic...” și „aș dori să-mi îngrop pentru totdeauna capul sub fusta dumneavoastră.”. Întradevăr, Cioran a avut mult mai mult destin decât Eliade. În anul 1935, când scria articolul respectiv, n-a realizat că, de fapt, despre destinul lui scria... Cum să nu-l iubești pentru asta?! Închid paranteza.
    Și totuși, ce e destinul?
    E particular, înainte de toate. După moartea lui Nae Ionescu, soția acestuia cedează proprietatea ziarului Cuvântul Mișcării legionare, respectiv lui Horia Sima. În aceeași perioadă inginerul Malaxa donează și el „pachetul de acțiuni al Imprimeriilor Adevărul și Dimineața din Strada Sărindar, achiziționate de el de la grupul care le deținea până atunci.” – după cum mărturisește comandatul legionar în Era libertății. Statul Național-legionar.
    Malaxa a fost avertizat din timp asupra mersului istoriei de către Anglo-americani și pleacă exact la momentul oportun, pentru el, din România, vânzându-și la timp unele dintre afaceri. Eliade, din Portugalia este ajutat de către fostul atașat cu afaceri la București, pe nume Spitzmüler, care îi obține viza franceză. Părăsește Portugalia la 16 septembrie 1945. Are loc Conferința de Pace de la Paris. În această perioadă Eliade primește un telefon de la Al. Rosetti care intenționa să-i încredințeze o catedră la École des Hautes Études. Ministerul Educației Francez cere avizul Legației Române care, bineînțeles că este negativ, așa că Eliade pierde postul, dar câștigă altceva.
    Anton Galopența, care făcea parte din staful tehnic al delegației române la Conferința de Pace condusă de către Ana Pauker se întâlnește cu Eliade și află „că expediase fostului său profesor, Joachim Wach, cele trei volume ale revistei «Zalmolxis»”. Plus o …scrisoare de recomandare. În 1950 când se vor întâlni la Ascona, în Elveția, unde Eliade participa ca membru al grupului Eranos al lui Jung, cu profesorul de religie al Universității din Chicago, Anton Galopența va fi fiind arestat. Eliade adaugă în paranteză, insinuant, că soția lui a fost chemată să-i identifice corpul, câțiva ani în urmă. La mortea lui Joachim Wach, în 1956, Eliade preia catedra de religie de la celebra universitate americană (Unii spun că cineva a donat un milion de dolari pentru instituirea aceastei catedre; alte voci vorbesc și despre acordarea cetățeniei americane lui Eliade, în regim de urgență, din rațiuni politice, în încercarea autorităților americane de a construi un guvern românesc în exil, zvonuri care nu vor fi probate niciodată, dar foc fără fum nu se poate!). Dar legăturile lui Malaxa cu serviciile Anglo-americane sunt mai mult decât o certitudine. În Memorii, Eliade scrie că: „Sugerasem, deocamdată, înființarea unei asociații «Mihai Eminescu» care să organizeze conferințe publice și să editeze o revistă literară («Luceafărul»), precum și un număr de burse pentru studenții săraci și anumiți intelectuali lipsiți de mijloace.” Dar de unde bani? „Între timp, industriașul N. Malaxa, care părăsise de curând țara, a pus la dispoziția generalului Rădescu o parte din suma încasată prin vânzarea faimoaselor «Uzine Malaxa» și depusă în Elveția.” Mai adugă, în paranteză: „După câțiva ani, organizația americană Free Europe va încuraja și susține Comitetele «Națiunilor Captive»”. Probabil când s-or fi epuizat fondurile Malaxa.
    Când interesele o cer, e chiar indicat să te folosești de „slăbiciunile inamicului”, de toate cele ce îți dau voie să deții controlul, și nu trebuie să primești lecții de la vreun guru, ori să tocești manuale: adevărul e atât de evident încât, de aceea, este cu mult mai greu credibil, pentru că îi lipsește „funcția blițului”. E o teorie.
    Virgil Ierunca, care înainte de a părăsi România a fost atât de ...socialist, și a și rămas așa, o mărturisește fără tăgadă: „Am aflat pe căi ocolite – sunt indezirabil politic. E drept că situația nu e lipsită de ironie care până la un punct mă încântă: aș fi, care va să zică, nici mai mult nici mai puțin decât ... criptocomunist! Dacă mai pun la socoteală că nu sunt singur în această situație, ci în bună companie – Eliade e și el indezirabil ca «de dreapta»”. Ei bine, americanii s-au folosit cu vârf și îndesat de toți acești „indezirabili”. Așa cum Eliade s-a folosit de legionari, reciproc, așa și de el s-a folosit altcineva. E un principiu al vaselor comunicante aplicat naturii umane.
    În perioada în care Eliade înființa asociația „Mihai Eminescu” la Paris, în România, în volumul omagial dedicat aniversării a 100 de ani de la nașterea poetului, în prefață, Mihai Beniuc scria: „Unii vedeau în opera sa pesimismul metafizic rupt de contingențele istorico-sociale, alții naționalismul șovin și, după împrejurări, făceau din el steag al estetismului pur sau al reacționarismului huliganic – două arme de luptă ale burgheziei și moșierimii. (...) prin ereditate, era predestinat să fie așa cum a fost și să sfârșească așa cum a sfârșit.” (subl. mea, P.C.). Găsim aici o altă definiție dată destinului. Iată cum, în cea mai aprigă prigoană sovieto-comunistă, din interiorul ei, Mihai Beniuc a fost cel mai imparțial dintre toți. Cu o singură excepție: omite evocarea caracterului creștin-ortodox al vieții lui Eminescu. Nu întâmplător. Eminescu stătea și stă foarte confortabil în Biserica Ortodoxă Română.
    În BOR Eminescu e mult mai tare decât Iisus; despre Iisus s-au spus cam tot ce s-a putut spune; despre Eminescu se mai dezbate încă, mai sunt încă multe de revendicat. E mult mai periculos să-l „interpretezi” pe Eminescu decât pe Iisus; e mult mai profitabil să te declari eminescolog decât teolog; primul patriarh al României, Miron Cristea, a fost, înainte de toate eminescian; ești mult mai român dacă reciți din Eminescu decât dacă știi „Fericirile”; patria e mult mai eminesciană decât ortodoxă; când Nae Ionescu vorbea de „Dumnezeul românilor” se referea la el; de Eminescu poți să mori, din Iisus poți cel mult suferi și înșiruirea etatizantă ar putea să mai continuie, dar mi-e frică deja. Contrar tonul persiflant, nu e decât o constatare. În anii ’80, când rabinul Moses Rosen a luat în discuție naționalismul lui Eminescu BOR-ul s-a clătinat. Părintele Gheroghe Calciu s-a dus la Eliade să-l roage să ia poziție împotriva acestei campanii de denigrare. Concilierea nu se făcea în jurul bisericii, ci prin Eminescu.
    Când, după moartea lui Eliade, părintele Calciu a constatat că Eliade se arsese necreștinește, a găsit o explicație: Culianu l-a ars în pofida vrerii savantului și în complicitate cu Cristinel, văduva lui Eliade, care se revolta ori de câte ori auzea de legionari (părintele Calciu l-a vizitat pe Eliade însoțit de frații doctori Ronnett, legionari notorii). Culianu, cel care i-a trimis un articol lui Radu Tudoran, rămas inedit, în care afirma că dacă Eminescu ar fi fost contemporan cu Eliade ar fi fost cu siguranță legionar. Și el. Confuzie, dar!
    BOR-ul s-a străduit dintotdeauna să scoată din sufletul românesc toate acele supersitiții și credințe care sunt în afara zonei creștinismului. Zeci de ani, de exemplu, s-a străduit să schimbe mesajul „uratului” din preajma crăciunului care e un obicei păgân, preagrar; a colivei mortuare; să exorcizeze dansul călușarului; să schimbe semnificația ouălelor roșii care sunt un ritual al unui cult al fecundității și multe, multe altele.
    Mai amintesc doar semnificația ezoterică a plantelor medicinale. Creștinizarea poporului român s-a făcut la limită și doar printr-un imens compromis: au trebuit acceptate toate aceste superstiții. Legătura dintre BOR și Mișcarea legionară s-a făcut numai prin ceea ce se numesc „preoții de mir”. Conferința tinută de George Racoveanu în fața grupului legionar Weimar-Buchenwald în seara zilei de 15 martie 1943 este cea mai concludentă. Aici el vorbește despre acești preoți de mir care sunt mult mai aproape de sufletul poporului român decât BOR-ul. Așa i se dă până și crimei o justificare. Iertat să fie citatul prea lung:
    „Căci, iată, dacă un ins singuratic a ucis, fără voie, ori în legitima lui apărare, Biserica îl oprește de la împărtășanie vreme de 10 ani de zile, ca UCIGAȘ. Pe cei care ucid însă – cu bună știință – pentru salvarea comunității de destin, pentru salvarea nației, aceeași Biserică ecumenică îi oprește de la Împărtășanie vreme de 3 ani, ca pe niște NECURAȚI CU MÂINILE. Și cu aceasta punctul nevralgic al problemei noastre este atins. (...) Patriarhul e si prim-ministru, în numele căruia se fac toate; de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri! În palatul Patriarhiei, în ziua de Paști a anului 1938, Patriarhul acesta rostește, în fața a 60 de preoți veniți să-i ureze viață cu pace si iertare tuturor, potrivit cântării Bisericii «Să iertăm toate, pentru Înviere», sentința: «mai bine să moară unul pentru popor» (Patriarhul Miron se dovedea a fi om umblat prin Scriptură). Cel ce batjocorea Evanghelia prin chiar faptul îndeletnicirii lui cu «ocârmuirile publice» – aducea, așadar, citat din Evanghelie! El adăuga, pentru a întări cuvântul, că în vinele Căpitanului «nu curge un strop de sânge românesc». Sfatul lui a fost chiar în cursul acelui an: Căpitanul a ținut nației cel mai mare discurs al său. Și cel din urmă. Urmașul în cinste al Patriarhului Miron, Patriarhul Nicodim, avea să procure guvernului, în toamna anului 1939, tot din scriptură, o motivare a îngrozitoarelor asasinate comise în acea toamnă. Si toate acestea nu pentru vreun temei doctrinar, că aceasta nu era măcar cu putință. Ci pentru că așa cereau cei ce-i făcuseră episcopi și patriarhi; așa cerea guvernul. Au ieșit atunci din rânduri călugării si preoții de mir cei săraci. Călcând disciplina călugărească și ascultarea preoțească, părăsind pe păstorii cei năimiți, ei au îmbrăcat cămașa verde, au înfruntat primejdia, au plătit cu viața credința lor. Și au spălat, astfel, rușinea de pe obrazul clerului Bisericii românești din al 4-lea deceniu al veacului XX.”
    Așadar, cât paradox, singurul gest cu adevărat creștin este să învinuești BOR-ul, de fapt, de toate tarele poporului român. Sub acest aspect, Eliade suportă exact aceleași consecințe. Cum? Prin „Asumare”. Cei care nu înțeleg acest lucru se salvează dorindu-și să devină ...evrei. E vorba de legea compensației. Prin teoria lui Cusanus, coincidența opuselor, toți sfârșim ca evrei, într-un fel sau altul, mai precis ca Iuda: e un mesaj ce depășește înțelegerea umană. La urma lucrurilor, noi, oamenii, l-am răstignit pe Iisus.
    Sau nu e decât influența lui Sorin Alexandrescu, care nu admite despărțirea celor doi, Eliade de Culianu, sau invers.

    Note
    * Mircea Eliade, Memorii (1907-1930), vol. I, op. cit., p. 262.
    * Id., p. 286.
    * Id., p. 287.
    * „Dosarele” Eliade, vol. I, vol. cit., pp. 85-90.
    * Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă, Editura Humanitas, 2002, pp. 189-191. * Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, 1991, p. 87. * Op. cit., p. 96. * Id. * Virgil Ierunca, Trecut-au anii…, Editura Humanitas, București, 2000, p. 248.
    Associated Topics

    Lecturi critice


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.71 Seconds