|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 91 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Eseuri: Yossef Abraham. Copernic, Darwin si minciuna stiintifica Scris la Sunday, February 18 @ 17:46:26 CET de catre asymetria |
Autorul acestor rânduri despre Copernic și Darwin dorește să menționeze că n‑a intenționat să‑i subaprecieze pe cugetătorii în ele menționați; ci doar să atragă atenția asupra unor fenomene anumite, în știință ca și în alte domenii. Deasemeni, autorul menționează că ideile aici exprimate nu reprezintă o noutate. Asemenea afirmații au mai fost făcute, de oameni însemnați; dar au fost spuse cu jumătate de gură, și pe ascuns. Autorul, quijotic după profilul său astrologic, s‑ar putea să fie cam naiv, închipuindu‑și că, strigând în gura mare, va face impresie, dacă nu va convinge.Copernic, Darwin și minciuna științifică Căci eu nu sunt atât de satisfăcut de opera mea, ca să nu pot înțelege cum trebuie în ce fel o vor judeca alții; și, știind că gândirile unui filosof sunt departe de judecata gloatei – căci scopul său e căutarea adevărului oriunde, atâta cât Dumnezeu a permis gândirii omenești s-o facă – totuși cred că nu-i bine a răspândi păreri atât de greșite. (Copernic, din prefața Cărții Revoluțiilor Orbitelor Celeste) Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum (Descartes) Cogito, ergo est (Stanisław Lem, “Golem XIV”) Autorul acestor rânduri dorește să menționeze că n‑a intenționat să‑i subaprecieze pe cugetătorii în ele menționați; ci doar să atragă atenția asupra unor fenomene anumite, în știință ca și în alte domenii. Deasemeni, autorul menționează că ideile aici exprimate nu reprezintă o noutate. Asemenea afirmații au mai fost făcute, de oameni însemnați; dar au fost spuse cu jumătate de gură, și pe ascuns. Autorul, quijotic după profilul său astrologic, s‑ar putea să fie cam naiv, închipuindu‑și că, strigând în gura mare, va face impresie, dacă nu va convinge. Yossef Abraham Eseul acesta a fost scris ca urmare a unor discuții cu fiica mea Salomé. Sărmanului Unamumo I. Copernic Mai întâi, un amănunt biografic trivial. De ce neam ținea Copernic? Răspunsul pare de la sine înțeles: era polonez! Dar aceasta e o minciună cât el de mare. Copernic era neamț, fiul unei nemțoaice, trăind într‑un stat nemțesc. S‑ar putea ca sufixul –nik al numelui de familie al tatălui său să indice un slav germanizat; dar aceasta n‑are nici o importanță. Renumitul cugetător vorbea nemțește; nu există nici o dovadă că ar fi știut poloneza. Și de fapt, de s‑ar fi sculat din morți în zilele noastre, ar fi fost cam surprins de importanța atribuită originii sale etnice, de faptul că a devenit pricină de zâzanie între două națiuni mari și nobile. Naționalismul, cum e înțeles în zilele noastre, nu exista pe vremea lui; iar el era preot și umanist, și căuta universalul în limba latină, pe care‑o foloseau grupurile acelea două. Amănuntul e, într‑adevăr, trivial, căci nu originea etnică a cugetătorului e importantă, ci ideile sale; dar consecințele sale sunt semnificative. Astfel putem constata că idei filosofice, sau științifice, nu sunt apreciate după valoarea lor intrinsecă, ci, cum se obișnuiește în societatea umană, în conformitate cu cerințe politice, și în cele din urmă – după porniri, impulsiv. * * * La școală ne‑au învățat ce descoperire mare făcuse Copernic, care‑a schimbat imaginea lumii cunoscută până atunci. Da adevărul e că Copernic n‑a descoperit nimic nou; și în conformitate cu concepțiile sale, nu se putea descoperi nimic nou. Umanistul Copernic era convins că știința ajunsese la culmile sale în antichitatea clasică, greco‑romană; în “întunericul medieval” cunoștințele antice s‑au pierdut, și umaniștii trebuie să le redescopere. În consecință, Copernic n‑a propus o teorie nouă, ci a reluat ideile unui filosof grec antic, care fuseseră respinse în vremea lui; oricum, trebuie să remarcăm curajul lui Copernic, care a îndrăznit să preia părerea unui singur filosof antic, diferită de cea a tuturor ceilalți, care era considerată adevăr exclusiv. Dar Copernic a făcut într‑adevăr ceva ce nu făcuseră alții înainte: calcule prin care spera să dovedească adevărul presupunerii. Copernic a pus în circulație mai întâi o broșură manuscrisă, pe care învățații au primit‑o cu entuziasm, și încurajat de aceasta a îndrăznit să publice o carte, pe care‑a dedicat‑o Papei. Însă Copernic a murit înainte de apariția cărții, și a lăsat în urma lui o încurcătură la care nu se gândise. Ideile lui Copernic au trezit mult interes; verificarea, însă, prezenta probleme. Marele astronom Tycho Brahe, prin observații extrem de precise, a dovedit că Copernic greșise. Calculele nu se potriveau. Nu era vorba de greșeli crase, ci de mici nepotriviri în ciclul lui Mercur, dar oricum, dacă‑i așa, de ce să primim o teorie inexactă, și să nu rămânem cu cosmografia ptolemeică, unde calculele se potriveau în întregime?! Numai că teoria coperniciană fusese deja primită de învățați; așa că a început o cursă nebună pentru a justifica greșelile lui Copernic, cursa care explică istoria științei, până‑n zilele noastre. Johannes Kepler, succesorul lui Tycho Brahe ca astronom la Praga, a propus o idee genială: orbitele planetelor nu sunt circulare, ci eliptice, și atunci calculele s‑au potrivit; și astfel s‑a terminat cu cosmosul lui Ptolemeu, dar și cu cel al lui Copernic. Căci cosmosul lui Copernic era foarte asemănător cu cel al lui Ptolemeu. Ambii încercau să explice mișcarea planetelor printr‑un mecanism cosmic, făcut fără îndoială de Creator, în care Universul e un spațiu închis, boltă de material solid, pe care se află nemișcate stelele fixe, bătute ca niște cuie de aur sau atârnate ca niște felinare. În acest spațiu limitat se mișcă pe trasee predeterminate planetele, pe sfere concentrice care se acționează una pe alta. Controversa dintre ei se referea la structura mecanismului acesta, nu la esența lui. Însă după Kepler situația s‑a schimbat: elipsa e și ea o formă pefectă, precum era cercul, căci și Universul lui Kepler fusese făcut de Creator; însă deoarece nu există, și nu pot exista, sfere (sau roți) eliptice, mecanismul armonic închipuit de Copernic s‑a prăbușit, și planetele au început să rătăcească prin spațiu. După aceea a apărut Newton, unul dintre marile genii ale omenirii, care a formulat legea gravitației, prin care pot fi explicate orbitele corpurilor cerești. Și Newton era credincios, și el dorea să cunoască legile prin care Creatorul domnește în lume; dar, cu toată genialitatea lui, el n‑a reușit să înțeleagă cum acționează legea aceasta de la distanță, fără contact fizic între corpurile cerești. Oricum, legile lui Newton au fost confirmate – așa se credea – prin observații astronomice. Planeta Uranus a fost descoperită întâmplător, în sec. XVIII; și foarte curând au fost observate nereguli în traiectoria sa. S‑a presupus că în vecinătatea sa astronomică se află altă planetă, care, prin masa ei mare, îl dereglează pe Uranus. După calcule grele, și colaborare științifică internațională, a fost descoperită planeta Neptun; se obișnuiește să se atribuie descoperirea sa astronomului francez le Verrier. Numai că ni se comunică numai succesele; nu eșecurile penibile. Tot le Verrier, încurajat de succes, a încercat să trateze la fel dereglările orbitei lui Mercur – același Mercur în calcularea orbitei căruia greșise Copernic – și după alte calcule a ajuns la concluzia că între Mercur și Soare se află încă o planetă, pe care‑a numit‑o Vulcan. Și din momentul în care marele le Verrier a anunțat existența lui Vulcan, astronomii au început să‑l vadă! Trebuie să remarcăm că planeta Vulcan nu există, chiar de loc, și după ce dereglările orbitei lui Mercur au fost satisfăcător explicate prin teoria relativității a lui Einstein, astronomii au încetat s‑o mai observe. Cazul seamănă cu “canalele” de pe Marte, care au fost observate clar, câtă vreme astronomii au crezut în existența lor; o situație inversă există în privința planetelor descoperite oficial în secolele XVIII – XIX, Uranus și Neptun. Planetele acestea fuseseră observate și mai înainte; însă n‑au fost identificate ca atare, deoarece astronomii care le‑au observat (printre ei renumitul Galileo) nu se așteptau să vadă acolo planete. În raiul proștilor științei, secolul XIX, când concepția obișnuită era că știința poate descoperi orice și explica orice, savanții au încercat să măsoare viteza absolută a Pământului. Dacă Pământul se învârtește în jurul Soarelui, și Soarele în jurul centrului galaxiei, și galaxia în jurul centrului metagalaxiei, și… Toate aceste mișcări se acumulează, așa încât, care‑i viteza Pământului față de spațiul înconjurător, față de eter, cum îl numeau atunci? Experiența a fost realizată cu raze de lumină; și rezultatul, confirmat de o a doua încercare, a fost uluitor: viteza absolută a Pământului e zero. Pământul a revenit la locul lui, nemișcat în centrul Universului, ca înainte de Copernic. Desigur, așa ceva era inacceptabil. Eșecul experienței a fost una dintre cauzele care au dus la prăbușirea fizicii newtoniene și la dezvoltarea unei fizici noi, relativiste – teoria relativității a lui Einstein, în care una dintre dogmele fundamentale este viteza constantă a luminii, indiferent de viteza corpului care o emite. Această axiomă, oricât de neînțelesă ar fi, a permis explicarea eșecului experienței menționate, și progresul științei pe căi noi. Și această teorie a fost confirmată prin observații. Scurtă vreme după publicarea ei a fost observată, în timpul unei eclipse de Soare, devierea razelor stelelor, care trec aproape de marea masă a Soarelui; și chiar dacă încă nu există cosmonave care să zboare cu zeci, sau sute, de mii de kilometri pe secundă – totuși, ceasuri cu cuarț, trimise într‑un satelit artificial care zboară cu câțiva kilometri pe secundă, au rămas în urmă, fața de ceasurile de pe Pământ, cu câteva secunde. Aici am încurcat‑o. Una dintre consecințele cele mai interesante ale teoriei relativității este așa‑numitul “paradox al gemenilor”: într‑un zbor cosmic cu mare viteză, comparabilă cu viteza luminii, timpul trece mult mai încet decât pe Pământ, așa încât din doi gemeni, unul rămas pe Pământ și al doilea zboară cu viteză cosmică, cel care zboară va reveni pe Pământ mai tânăr decât fratele lui. Însă acum se pune întrebarea inevitabilă: dacă totul e relativ, de ce să nu punem punctul de pornire pe cosmonavă și să presupunem că Pământul se îndepărtează de ea cu mare viteză? Unde se află punctul față de care pot fi măsurate schimbările în timp? Cu toată genialitatea teoriei relativității, ea se confruntă cu aceeași problemă, ca și teoriile care‑o precedaseră: în ciuda tuturor încercărilor disperate de a fugi de problema esențială, Pământul se încăpățânează să revină la locul lui fix, în centrul Universului. Românii menționează genialitatea lui Eminescu, care în poemul său “Luceafărul” (prelucrare a unei povești populare) descrie, cu câteva decenii înainte de Einstein, schimbări în cursul timpului, într‑un zbor cosmic. Fără a pune la îndoială genialitatea lui Eminescu, putem observa că asemănarea dintre ideile sale și cele ale lui Einstein provine din fondul cultural apropiat. Ambii țineau de ceea ce se numește azi “cercul de cultură germană” (Eminescu se născuse supus austriac, și făcuse școală germană), și au putut fi influențați de idei indiene, venite prin intermediul cărților nemțești. * * * În cursul sec. XX a căpătat o mare răspândire teoria denumită Big Bang, după care Universul a apărut în urma “exploziei” unui punct geometric. Această teorie seamănă surprinzător cu imaginea Creației biblice (prezența luminii înainte de astre); există, desigur, și deosebiri. Esențialul e în recunoașterea faptului că timpul și spațiul nu sunt eterne și infinite, ci au fost create, au început și sfârșit. Teoria aceasta este legată de un fenomen observat faptic, “îndepărtarea galaxiilor”, care poate fi măsurată prin deplasarea liniilor spectrale în lumina care provine din acestea. Ce s‑a văzut e așa: cu cât o galaxie e mai îndepărtată, cu atât se îndepărtează de noi cu viteză mai mare. Și din nou ne aflăm într‑o situație penibilă. Înseamnă, iar, că noi ne aflăm tocmai în centru? Căci dacă ne‑am fi aflat într‑o poziție excentrică, o galaxie aflată între noi și “centru” (în interior) s‑ar îndepărta de noi altfel decât o galaxie aflată în cealaltă parte (în exterior). Faptul că îndepărtarea galaxiilor e legată numai de distanța lor de noi ar putea readuce Pământul, iar, în centrul Universului, de unde au încercat cugetătorii, fără încetare, să‑l alunge, în ultimele sute de ani. * * * Pe lângă aceasta, vom putea trage folos din cercetarea cazului Giordano Bruno. El era printre cei care‑l crezuseră pe Copernic; dar a mai și tras concluzii. Precum am menționat mai sus, Universul lui Copernic era tare asemănător cu cel al lui Ptolemeu: un spațiu închis, făcut din material solid (bolta), în interiorul căreia se află un mecanism de sfere, sau roți, care pune în mișcare planetele; controversa se referea la structura mecanismului. Și dacă credem în afirmația lui Copernic, care susține că Pământul nu stă pe loc, ci se mișcă prin Univers, și parcurge astfel distanțe imense, aceasta ne duce la concluzia că paralaxa – unghiul sub care vedem stelele fixe de pe boltă – trebuie să se schimbe. Cu mijloacele pe care le aveau la dispoziție astronomii pe atunci, o asemenea schimbare n‑a putut fi observată. Deoarece teoria coperniciană fusese deja primită cu entuziasm și nu se mai putea da înapoi, concluzia nu putea fi decât că Universul e mult mai mare decât se crezuse până atunci, infinit după părerea lui Giordano Bruno, stelele fixe nu sunt cuie de aur bătute în boltă, sau felinare atârnate pe ea, ci sori, și în Universul infinit există o infinitate de asemenea sori, în jurul cărora se rotesc o infinitate de planete, dintre care o parte – și ea infinită – e populată cu ființe inteligente, ceea ce duce la concluzia inevitabilă că Iisus s‑a revelat pe toate acele planete și le‑a mântuit locuitorii!… Pe atunci a fost publicat romanul Don Quijote, și e înduioșător donquijotismul lui Giordano Bruno, care a fost gata să‑și dea viața pentru mântuirea sufletelor unor ființe despre care nici nu știa dacă există. Persoana e deosebit de interesantă, și trebuie să menționăm că măsurile extreme pe care le‑a luat biserica împotriva sa sunt inacceptabile. Dar, concomitent, nu putem primi manipulațiile făcute cu cenușa lui de ceea ce putem numi “religia ateistă”. Giordano Bruno e considerat azi un mucenic ateist, și în sec. XIX, “il secolo da lui divinato”, secolul prevăzut de el chipurile, i s‑a ridicat o statuie, tocmai pe locul în care fusese ars. Ni se spune că a fost condamnat pentru că era liber‑cugetător, pentru că crezuse în Copernic. De fapt, e vorba de un călugăr dominican (Giordano e numele de călugărie, numele de botez era Filippo), și chiar dacă la un moment dat a părăsit catolicismul, ateu nu s‑a făcut. Pentru o vreme a trecut la calvinism, apoi a încercat să se alăture anglicanilor (care nu l‑au primit). Pe când Giordano Bruno a fost ars pe rug, biserica catolică încă nu luase poziție în privința teoriei coperniciene; peste câțiva ani, când biserica a condamnat oficial copernicismul, Galileo, care‑l susținea, a scăpat cu o mustrare. Giordano Bruno a fost executat pe chestiuni de dogmă – afară de mântuirea sufletului ființelor necunoscute din lumi ipotetice, el se mai și îndoise de virginitatea Maicii Domnului, și susținuse că Satan poate fi mântuit! Aceste idei, oricât de ciudate ar părea în ziua de azi, erau la ordinea zilei pe atunci, în perioada Reformației, și ereticul nu era mai puțin fanatic decât cei care l‑au condamnat. Cazul Giordano Bruno dezvăluie un fenomen interesant: ateismul ca religie, care are nevoie de sfinți, și la nevoie îi fabrică. Învățătoarea îl înreabă pe Bulă: De ce plătica e plată? Zice Bulă, pen’ că s‑a futut cu balena. Zice învățătoarea: Dacă ești așa de șmecher, hai să te vedem. De ce are broasca ochii bulbucați? Zice Bulă, pen’ că s‑a uitat la plătică, când se futea cu balena. Învățătoarea îl înreabă pe Bulă: Care e originea uliului? Zice Bulă: În perioada preistorică era un păsăroi, care avea picioarele scurte și coaiele mari. Și, de fiecare dată că se așeza pe cracă, făcea: Uliuuu!… uliuuu!… II. Darwin Darwin n‑a fost primul care a încercat să explice originea speciilor, nici primul care a propus o teorie evoluționistă completă. L‑a precedat în aceasta un alt naturalist, Wallace, care l‑a și informat pe Darwin în privința concluziilor sale. Teoria darwinistă a fost primită cu un asemenea entuziasm, și celelalte teorii au fost respinse, nu din cauza superiorității darwinismului și inferiorității celorlalte teorii, ci în conformitate cu spiritul vremii. Darwinismul a postulat o lume în care apariția vieții, și originea speciilor, rezultă din jocul întâmplător al unor forțe oarbe, fără intervenție supranaturală. Wallace era și mai puțin credincios decât Darwin; dar era spiritist, și credea în rolul “spiritului” în dezvoltarea vieții pe Pământ. Numai că pe vremea aceea, secolul XIX, elitele gândeau altfel. Oamenii cultivați doreau o lume fără Dumnezeu, explicabilă prin legile implacabile ale naturii, care pot fi folosite – cunoscute fiind – pentru a clădi o lume mai bună. Ei erau conștienți de faptul că nu totul e cunoscut – dar nu‑i nimic, ce lipsește în această imagine simplistă a lumii va fi descoperit în curând, și toți vom hălădui în țara proștilor, ca în anumite tablouri flamande. Credința aceasta în puterea omului de a cunoaște legile naturii și de a le folosi în scopuri de dorit a dus la trei rezultate: Gulag, Auschwitz, Hiroshima. Până una‑alta, susținătorii lui Darwin au reușit să‑și impună ideile într‑o dispută publică cu reprezentantul forțelor întunericului, episcopul de Oxford, care l‑a întrebat pe Huxley, propagandistul lui Darwin, dacă el descinde din maimuță din partea tatălui, sau din partea mamei! Putem să iertăm un popă care proferează o asemenea tâmpenie; dar nu un naturalist ca Huxley, care a răspuns că preferă să descindă din maimuță, decât să fie un om cultivat care‑și folosește cultura pentru a răspândi minciuna. Darwinismul s‑a impus prin retorică, nu printr‑o dispută științifică. Nimeni n‑a organizat o dispută între Darwin și Wallace – care ar fi fost capabil să‑l combată pe temutul său rival prin argumente științifice – iar când Wallace l‑a combătut pe Darwin, nimeni nu l‑a ascultat. Nimănui nu‑i păsa de adevărul științific; esențialul era să batjocorească un popă. * Teoria darwinistă e complicată, dar în conștiința vulgului ea se reduce la un singur punct esențial: omul se trage din maimuță. Adică, omul e un animal, ca măgarul sau câinele, și cerințele spirituale ale religiei nu sunt necesare. Deasemeni, putem trage concluzia că există posibilitatea de a crea oameni cu calitățile dorite, exterminându‑i pe bolnavii incurabili, pe nebuni, pe detracați, pe nedoriți (evrei, țigani), și împreunând exemplarele reușite pentru a crea o rasă superioară – programul nazist Lebensborn. Dar trebuie să examinăm darwinismul ca atare, fără a‑l judeca după excesele naziste. Din punct de vedere științific, darwinismul nu susține că omul se trage din vreo mamuțică, ci din maimuțele mari, care într‑adevăr se aseamănă mult cu omul, mai ales cimpanzeul. (Maimuțele sunt conștiente de această asemănare, și se folosesc de ea pentru a maimuțări omul). Dar, iată, maimuța se află în fața noastră, și nu se transformă în om. De ce? Ar fi o exagerare să presupunem că nu omul se trage din maimuță, ci invers, maimuța se trage din om, că e vorba de forme degenerate?! “Copiii” maimuțelor seamănă mult cu copiii omului, mult mai mult decât seamănă maimuțele adulte cu oamenii adulți. Desenele simpliste din cărțile de școală, în care sunt prezentate schelete de maimuțe din locuri și timpuri diferite, fără legătură dovedită între ele, ca o dovadă a evoluției, sunt o înșelătorie. Cine susține că omul s‑a dezvoltat din maimuță trebuie să primească faptul că această transformare a avut loc dintr‑o dată, fără faze intermediare. * * * Darwinismul susține că mutațiile întâmplătoare, atunci când sunt reușite (aduc folos animalului), se acumulează, și, într‑o evoluție de milioane de ani, duc la apariția unor specii noi. Astfel pot fi explicate anumite fenomene, dar nu toate; dar, cum se întâmplă de obicei, filosofii încearcă să extrapoleze dintr‑o vorbă adevărată pe care‑au spus‑o concluzii valabile pentru orice situație, și ajung astfel la absurdități. Putem accepta faptul că un leu cu vedere bună, auz bun, miros bun, mușchi puternici, are șanse mai mari de a se reproduce și de a‑și transmite calitățile decât un leu lipsit de aceste calități; dar astfel leul rămâne leu, nu se transformă în vultur sau țipar. Putem observa schimbări mari în însușiri în ceea ce se numește “nișă ecologică”: pești luați de curent într‑un bazin subteran din care nu pot ieși, sau insecte intrate în peșteră pentru a se apăra de răpitori, își pierd cu vremea ochii și culoarea, și dezvoltă simțuri potrivite vieții subterane. Dar dacă nișa ecologică este distrusă, dacă barajul natural al bazinului subteran cade și peștii orbi ajung în râu, dacă pereții peșterii se prăbușesc, toate animalele care trăiseră atât de bine înăuntru sunt nimicite pe loc. “Peștișorii de aur”, creați prin selecție artificială, sunt forme monstruoase, care pot exista doar în acvariu. Dacă‑i aruncăm în lac, e de presupus că majoritatea vor muri pe loc; puținii care vor reuși să supraviețuiască vor reveni în curs de câteva generații la forma lor originală, carași aurii, grași și buni de tigaie. În toate teoriile greșite există câte‑un aspect reușit, care le permite să fie prezentate drept juste. Să luăm de exemplu zborul la vertebrate. Există animale în care această calitate poate fi explicată prin dezvoltarea unor calități existente. Veverița zburătoare se folosește de pliuri de piele pe care le are între membre. Broasca zburătoare a lui Wallace (fără îndoială impresionantă) face uz creativ de pielițele interdigitale, pe care le are oricum. Șarpele zburător, lipsit de stern ca toți șerpii, a descoperit că, întinzându‑și bine coastele în ambele părți, se transformă în zmeu și poate pluti frumușel din copac în copac. Putem adăuga peștii zburători, care se folosesc de aripioarele lor pectorale mari pentru a sări afară din apă și a scăpa astfel de răpitorii marini. Afară de acest ultim caz, e vorba de animale care trăiesc în copaci, și se folosesc de însușirile lor naturale pentru a plana. Dar zborul adevărat poate fi întâlnit la alte animale, păsările, anumite mamifere (liliecii), și, dacă‑i credem pe paleontologi, și unele reptile, în trecutul îndepărtat. În toate aceste cazuri, aripile s‑au dezvoltat din membrele anterioare, o regulă abstractă materializată în ființe diferite; nu e vorba de un strămoș comun, și cred că nimeni nu susține că liliecii s‑au dezvoltat din păsări, sau invers. Dar atunci, apariția aripii și posibilitatea de a zbura trebuie să fie concomitente. Laba anterioară nu se poate transforma în aripă printr‑o evoluție de milioane de ani, căci în această perioadă ea n‑ar putea folosi la mers, sau la cățărat, sau la apucat, și nici la zbor. Mutația reușită, care‑i permite animalului să se folosească de ea, trebuie să fie imediată, și concomitentă, în două locuri: în organul exterior (membrele anterioare), și în creier (centrul zborului). Așa încât nu se poate vorbi de hazard, ci de predestinare. * * * Și pentru a ne reîntoarce la creația omului… Omul se deosebește de animal prin vorbire; aceasta îi permite orice altă activitate umană. Vorbirea e formată din două elemente esențiale: sunetele articulate și abstractizarea. Există păsări (corbii, papagalii) care sunt capabile de a imita sunete, și de aceea pot învăța pe de rost cuvinte, sunt conștiente de această capacitate și fac uz de ea cu plăcere, dar nu sunt în stare să lege aceste sunete de nici o abstractizare. Deci, posibilitatea de a vorbi e legată nu numai de starea organelor externe ale vorbirii (coardele vocale, limba, buzele, dinții), ci și de centrele corespunzătoare din creier, care permit emiterea sunetelor articulate, perceperea și analizarea lor. Putem presupune că primii care au avut parte de asemenea calități n‑au fost mari filosofi sau poeți, și însușirile acestea pot apărea mai târziu prin evoluție, dar începutul trebuie să fie brusc – și în grup. Limba umană nu poate folosi unui individ izolat, căci scopul ei este comunicarea. Toate calitățile susmenționate trebuie să apară dintr‑o dată, și într‑un grup format cel puțin dintr‑un mascul și o femelă, pentru a le asigura perpetuarea. * * * S‑a întâmplat vreodată așa ceva? Desigur, nu putem lăsa o maimuță în laborator un milion de ani, să vedem dacă se transformă în om, și până una‑alta nici un animal n‑a început să vorbească, dar un animal anume într‑adevăr s‑a transformat în alt animal, sub ochii naturaliștilor, după ce Darwin își enunțase teoria și ea fusese primită cu entuziasm, așa că e interesant să verificăm cum a reacționat știința în cazul acesta uluitor. E vorba de axolotl (x se pronunță ș în spaniola veche), un triton mexican din care câteva exemplare au fost aduse la Jardin des Plantes – grădina botanică a Parisului – în anul 1861, puse într‑un acvariu și uitate acolo. După șase luni, când apa din acvariu se evaporase, naturaliștii au fost surprinși găsind acolo nu cadavrele tritonilor, ci niște salamandre. Ca și teoria lui Copernic, darwinismul a fost infirmat, scurtă vreme după enunțarea lui; dar spre deosebire de cazul copernicismului, de data aceasta Darwin era în viață și foarte activ, așa încât răspunderea pentru ce s‑a întâmplat după aceea îi incumbă și lui. Dintr‑o dată s‑a dovedit că animalul A se transformă în animalul B brusc, în condiții anumite, fără o evoluție de milioane de ani, fără mutații și fără reproducere. Atunci, naturaliștii au inventat o însușire inexistentă, neotenia, adică posibilitatea unui animal de a se reproduce în stare larvară! Au spus că tritonul e doar mormolocul salamandrei, că în condiții obișnuite – când are destulă apă – nu‑și completează metamorfoza și se reproduce ca mormoloc, și doar lipsindu‑i apa se transformă în adult, în salamandră. Această inepție e o dovadă a proceselor de refulare și de negare care există în știință, ca și în orice alt domeniu. Capacitatea unui animal de a se reproduce dovedește maturitatea sa sexuală (altă maturitate animalul n‑are). Tritonul e fecund; salamandra e stearpă, sau cel puțin nimeni până acum n‑a reușit s‑o vadă reproducându‑se. Tritonul poate trăi până la 20 de ani; salamandra, numai până la 5. E vorba, clar, de două animale diferite; dar cine poate să mărturisească eșecul, să spună deschis că Darwin a greșit. Atunci, machiem puțin realitatea, că n‑o fi foc. * * * Într‑o regiune rurală din Anglia, fluturii albi erau ca nevăzuți pe coaja albicioasă a copacilor. Ca o consecință a industrializării rapide, copacii au fost acoperiți de funigine, și s‑au înegrit. Atunci, fără o evoluție de milioane de ani, fluturii s‑au făcut negri! Naturaliștii au controlat despre ce este vorba; și au găsit ceva uluitor. Din crisalidele fluturilor aceia ies, în număr egal, exemplare albe și negre; fluturii care se pot ascunde în împrejurimea existentă rămân în viață și pot să perpetueze specia (care cuprinde, cum am menționat deja, exemplare albe și negre în mod egal), pe când cei nepotriviți împrejurării sunt devorați de păsări. Insectele nu‑și cresc copiii, ci depun un număr mare de ouă, pe care le lasă pe seama hazardului; dar s‑a dovedit astfel că exemplarele nepotrivite, cele care nu‑și găsesc locul în împrejmuire, îndeplinesc cu toate acestea un rol în natură – folosesc drept hrană răpitorilor. De aici putem trage concluzia că viața nu se dezvoltă prin mutații întâmplătoare, ci ființele vii sunt programate, cel puțin în unele cazuri, pentru mai mult decât o situație anume, așa încât adaptarea la împrejurări ține de calitățile predestinate ale animalului, și nu de mutații întâmplătoare. Pe o insulă mică din sudul Oceanului Indian suflă vânturi puternice, care aruncă orice insectă cu aripi în ocean, unde‑o mănâncă peștii. De aceea, cum era de așteptat, pe insulă se află numai insecte fără aripi. Cum au ajuns acolo? Nu se poate vorbi de milioane de ani de evoluție, căci orice insectă zburătoare e aruncată, cum am spus, imediat în apă. Nici n‑am putea spune că au ajuns de‑a bușilea, căci împrejur e numai apă. Rămâne doar o singură posibilitate: vântul a adus din depărtări o femelă fecundată, care a căzut printre pietre, a depus mii de ouă – și a murit. Din acele ouă au ieșit în cele din urmă multe insecte înaripate, pe care vântul le‑a aruncat imediat în apă, dar și câteva exemplare fără aripi, care pe continent ar fi putut considerate invalide, ar fi fost o pradă ușoară pentru răpitori, și, fără îndoială, n‑ar fi reușit să se împerecheze și să‑și perpetueze însușirile… Invaliditatea de pe continent s‑a transformat deodată în avantaj pe insula aceea! Din nou, vedem că ființele vii, sau cel puțin unele dintre ele, sunt programate de o Forță superioară pentru mai mult decât o singură posibilitate, ceea ce le permite perpetuarea speciei. * * * Nu întotdeauna. Ni se spune că în preistorie Pământul era acoperit cu un strat gros de dinozauri, de toate felurile și dimensiunile, care domneau incontestabil. Dar iată, în urma unei catastrofe naturale, care e închipuită în chipuri diverse (căderea unui asteroid, sau activitate vulcanică extrem de puternică și prelungită), dinozaurii au dispărut în scurtă vreme, fără să lase urmași; reptilele mari din ziua de azi (crocodilii, șarpele boa, varanul din Comoro) nu sunt considerate descendente ale dinozaurilor legendari. Din numărul imens de mutații care se susține că existau, nu s‑a găsit nici una care să corespundă noii situații, mai grea însă acceptabilă – căci alte animale, care nu erau dinozauri, ni se spune că au supraviețuit. Putem înțelege de aici că soarta lumii e condusă de o Forță supremă; e de preferat s‑o recunoaștem decât să ne amăgim cu mutațiile întâmplătoare, care nu explică nimic. Legenda dinozaurilor e demonologia religiei ateiste, care creează monștri la cererea publicului (statuile monstruoase de diavoli din catedralele medievale nu mai ajung). Dinozaurii, cu care se laudă azi orice muzeu de științe naturale, nu sunt știință, ci opere de artă, care poartă semnătura sculptorului, și care‑și schimbă forma după modă. Dinozaurii perioadei victoriene erau greoi și închiși la culoare; cei contemporani sunt svelți și strălucesc în spectru psihedelic. Într‑un sat din Israel a fost descoperit un tăpșan de piatră cu urme de dinozauri. Ni se povestește că în preistorie niște dinozauri au mers pe lut moale, și au lăsat urme acolo. După aceea lutul s‑a uscat, a căzut peste el pământ moale, cele două materiale s‑au învechit în mod diferit, lutul s‑a pietrificat, și acum specialiștii pot vedea acolo niște urme ca ale unei păsări mari. Cine nu‑i specialist n‑ar avea ce căuta acolo. Dar pe locul acela a fost creată o expoziție de dinozauri, păpuși de plastic de vreo 1.50 m. înălțime, și prezentatorii le spun vizitatorilor, fără a roși, că știința a reconstituit, cu exactitate, numai după urme (pe care vizitatorii nu le văd), păpușile acelea, inclusiv culoarea verzuie… Într‑un colț vedem și niște ouă de dinozauri, care crapă, și din ele ies pui de dinozauri, care se joacă… tot după urme?! * * * Cel mai evident non-sens al teoriei darwiniste se află în afirmația după care viața ar fi apărut întâmplător, din materia inertă, neprogramat. Apariția structurii complexe din una simplă, ridicarea nivelului de organizare, e potrivnică legilor naturii. Adevărat că Darwin știa foarte puțin despre structura celulei vii; dar chiar așa, afirmația după care primul organism ar fi apărut întâmplător, dintr‑o compoziție hazardoasă a atomilor, e în orice caz dezmințită de realitate. Dacă am găsi undeva, hai să zicem pe Lună, o masă, putem presupune că nu vom afirma că masa a apărut de la sine, dintr‑o aglomerație întâmplătoare de atomi, ci a fost făcută de un tâmplar. Mai mult încă – nici tâmplarul nu face masa din atomi, ci din piese care se găsesc de obicei într‑o tâmplărie, așa încât fabricarea mesei nu poate fi întâmplătoare. Organismul viu se deosebește de materia inertă prin două însușiri: metabolismul și reproducerea. De aceea, e nevoie de o împrejmuire corespunzătoare – hazardul poate duce la tot felul de rezultate, dar dacă o celulă vie ar apărea întâmplător pe Lună, ea nu s‑ar putea hrăni și reproduce acolo. Mai mult încă – elementul esențial al vieții, DNA (despre care Darwin nu știa nimic) nu e format direct din atomi, ci din unități de bază care se află numai într‑o celulă vie. Pentru existența celulei e nevoie de DNA, iar pentru crearea DNA‑ului e nevoie de celulă. E cunoscutul paradox al oului și al găinii, care poate fi rezolvat doar presupunând existența Creatorului. În DNA e codificată informație, care nu e materie ci structură, organizare, spirit; existența informației codificate nu poate fi explicată fără Codificator. Mai puțin de un secol după teoria lui Darwin a apărut penicilina, antibiotic puternic, care nu există în natură, și optimiștii au sperat că astfel bolile infecțioase vor putea fi eradicate în scurtă vreme. În scurtă vreme, fără o evoluție de milioane de ani, microbii s‑au obișnuit cu penicilina, așa încât în ziua de azi ea poate fi folosită ca substrat hrănitor pentru ei. Cu microbii e ușor de făcut experiențe evoluționiste, căci ei se înmulțesc repede și mult. O soluție hrănitoare, în care crescuseră un număr imens de microbi, a fost unsă pe plăci acoperite de antibiotic care omoară microbii, sau de viruși care‑i atacă. Majoritatea microbilor au fost astfel exterminați, afară de unul care, printr‑o mutație întâmplătoare, era capabil să se dezvolte și să creeze o colonie chiar în aceste condiții. Darwinismul a fost dovedit. Dar a fost dovedit într‑un caz particular, și în condiții extreme. Și din camerele de gazare ale naziștilor au ieșit oameni vii (pe care naziștii, în contradicție cu darwinismul lor declarat, nu i‑au lăsat să trăiască, ci i‑au împușcat). Și în erupții naturale de gaze toxice, care‑i omoară pe toți cei care se nimeresc pe‑acolo, se întâmplă că rămâne cineva nelezat. Dar aceasta n‑are importanță: aceste excepții nu se întâlnesc pentru a se împerechea și a aduce pe lume urmași cu aceeași calitate, și, oricum, societatea umană – condiție sine qua non a existenței omului – nu se dezvoltă într‑o împrejmuire de gaze toxice. Dar ce se întâmplă dacă punem bacteriile în condiții mai puțin extreme? Dacă le vom pune nu pe un substrat ucigaș, ci pe unul hrănitor, dar nu pentru acele bacterii? Dacă‑i vom da calului carne, și leului fân, ambii vor muri de foame. Microbii, care nu‑s așa de răsfățați, nu mor, dar nici nu se mai înmulțesc. Și, iată: după aproximativ 48 de ore, toate bacteriile încep deodată să se hrănească din substratul cu care nu erau obișnuite. N‑au trecut milioane de ani. Nu e vorba de o mutație (căci bacteriile nu se înmulțiseră până atunci), și nici de hazard (căci toate bacteriile își schimbă obiceiul concomitent). Bacteriile au reinterpretat oarecum codul lor genetic, și au reușit să se schimbe destul pentru a supraviețui. Darwinismul a fost dovedit astfel ca un caz particular al unui plan general, mult mai cuprinzător. * * * Foarte pe scurt și fără a epuiza – evreii credincioși poartă, în timpul rugăciunii, pe braț și pe cap, filacterii, cutii de piele conținând pergamente cu versete anume; aceasta, în conformitate cu interpretarea fariseilor a unor versete din Pentateuh, din care principalul e Deut. VI 8 – “Și le vei lega drept semn pe mâna ta și vor fi drept totafot între ochii tăi.” În ciuda eforturilor comentatorilor, nu‑i deloc clar ce‑s acelea totafot, și se pare că în perioada în care a fost scris versetul era vorba de un obiect binecunoscut tuturor, care nu avea nevoie de explicație… Traducerea englezească obișnuită – târzie și bazată pe numitul obicei fariseic – e frontlets, ceea ce iar nu‑i exact, căci filacteriul de cap nu se pune pe frunte, ci deasupra ei, dar, în orice caz, nu între ochi, nu la rădăcina nasului… De fapt, locul exact al filacteriului de cap e precizat în Talmud, creație a fariseilor, ‘Erubin 95b, Menahoth 37a: “acolo unde craniul unui prunc e moale”. În craniul unui prunc este o gaură, care se închide pe la vârsta de un an, și dacă căutăm bine sub gaura aceea vom găsi epifiza – mugurele celui de‑al treilea ochi! Fără să aibă habar de epifiză, fariseii se referă, inconștient, la omul ideal cu trei ochi, între care – în triunghiul pe care l‑ar forma ochii aceștia dacă al treilea ochi ar exista – ei pun, într‑adevăr, filacteriul de cap. În acest context putem menționa și “ochiul lui Șiva” din mitologia indiană. Religia apare astfel nu ca potrivnică științei, și nu concurentă a ei, ci una dintre căile convergente prin care omul încearcă să explice o realitate absurdă, de neînțeles. Majoritatea covârșitoare a vertebratelor au epifiză, și la anumite reptile, batraciene, pești din ea se dezvoltă un organ care percepe lumina, dar cel mai bun exemplu de animal cu “ochi parietal” (atrofiat) îl reprezintă o ființă new‑zeelandeză numită tuatara în limba băștinașilor, și Sphenodon în cea a savanților. Nu putem ști dacă e vorba de un eșec, de o intenție nematerializată – afară de o reușită foarte parțială, de fapt semi‑eșec, în cazul ființei acelea rare –, sau de un model‑pilot, de o experiență care prevestește ce se va întâmpla într‑un viitor nebulos, când, împlinindu‑se anumite condiții, vor începe să se nască copii cu trei ochi. Oricum, e clar că nu e vorba de o întâmplare, ci de predestinare, fie că se împlinește, fie că nu. Nu e vorba de o mutație întâmplătoare, căci majoritatea covârșitoare a vertebratelor au epifiză. De asemeni, cazul cunoscut al omului demonstrează că, odată cu mugurele celui de‑al treilea ochi – epifiza – a fost dinainte pregătită și orbita sa , gaura din craniul pruncului, care așteaptă apariția ochiului parietal, și se închide când aceasta nu se întâmplă. * * * Căci însușirile acestea vin câte două. Vedem cu ochii și auzim cu urechile; însă, concomitent, avem nevoie și de centrele vederii și auzului din creier. Dacă aceste centre sunt lezate, bolnavul nu mai poate vedea și auzi, chiar dacă organele externe sunt intacte. Pe lângă centele mari, general cunoscute, specialiștii cunosc centre mici, specializate în funcții anume. Printre acestea se află centrul lecturii, și atunci când centrul acesta e lezat, bolnavul nu mai poate citi, chiar dacă celelalte calități intelectuale rămân intacte. Putem menționa că e vorba doar de citirea alfabetică; chinezii, care au scris ideografic, nu sunt atinși de acest beteșug, și pe această cale pot fi tratați, oarecum, bolnavii: ei învață cuvintele nu ca un complex de litere, ci ca un întreg, ca o ideogramă chinezească. Așa încât. Și în cazul acesta, nu e vorba de o evoluție de milioane de ani. Scrisul există de numai câteva mii de ani, și până în ultima vreme majoritatea oamenilor nu știau să citească; odată cu alfabetizarea, s‑a dovedit că în marea lor majoritate ei sunt capabili de aceasta. Centrul lecturii în creier nu e o mutație întâmplătoare, ci a fost programat de Creator, pentru ca oamenii să poată citi. Mai mult. În cazul acesta, nu putem vorbi de paradoxul oului și al găinii. Existența centrului lecturii nu poate fi explicată printr‑o evoluție cauzată de scris, ci invers, scrisul nu ar fi putut fi inventat fără existența prealabilă a centrului lecturii. * * * Cercurile progresiste, care susținuseră darwinismul, au fost jenate de consecința sa naturală, darwinismul social – care a culminat în nazism. După această teorie, societatea umană e arena unei lupți neîncetate, toți împotriva tuturor, și numai cei mai înzestrați reușesc să se adapteze și să se mențină. Nu mă voi ocupa aici de critica darwinismului social. După părerea mea (care nu e unică), de fapt darwinismul social l‑a precedat pe cel biologic. Căci Darwin a descris natura după chipul și înfățișarea capitalismului sălbatic din vremea sa, jumătatea secolului XIX. * * * Ca în cazul Giordano Bruno, și darwinismul a reușit să producă un “sfânt mucenic ateu”, dar de data aceasta fără naivitatea și autosacrificiul acelui don Quijote italian. E vorba de “procesul maimuțelor”, care a avut loc în anul 1925 într‑un orășel american, unde un profesor înlocuitor – care habar n‑avea de biologie sau de darwinism – a fost incitat să facă o provocație care a dus la o mare zarvă. Respectivul n‑a trebuit să plătească cheltuielile procesului, și în cele din urmă nici amenda la care fusese condamnat. Totul a fost o manipulație medială, bine aranjată, fără nici o dispută științifică, și, desigur, fără vreo legătură cu adevărul. Și pentru că tot vorbim de religia ateistă – ce fel de religie e ateismul? Răspunsul e întristător. E vorba de o religie totemistă, credință primitivă care considera că tribul credincioșilor se trage dintr‑un animal. Yossef Abraham |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |