Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Ion Varlam. Necesitatea definirii în drept a totalitarismului

Definirea totalitarismului nu este o problemã recentã. Ea nu s’a putut face la sfârşitul celui de al II-lea Rãsboi Mondial. Cele douã cauze ale eşecului din 1946 sunt, 1) prezenţa stângii şi chiar a comuniştilor în guvernele de coaliţie din democraţiile occidentale în acel moment, şi 2) natura sau obârşia totalitarã a douã din cele Patru Mari Puteri care constituiserã Tribunalul Internaţional de la Nüremberg.

Necesitatea definirii în drept a totalitarismului
Negocierea tratatului a cãrui semnare ar trebui sã-i confere Uniunii Europene caracterul de entitate statalã şi îndemnul tot mai frecvent al instanţelor europene de a organiza Procesul comunismului, readuc totalitarismul în centrul desbaterilor politice. Este vorba, pe de o parte, de a stabili norme preventive, care sã-i îngãduie democraţiei sã elimine pericolul totalitar înainte ca el sã ameninţe drepturile şi viaţa oamenilor, libertatea popoarelor şi pacea dintre state. Pe de alta, de a face cunoscute crimele totalitarismului marxist şi a-i trage la rãspundere pe autorii acestora, aşa cum s’a procedat şi cu totalitarismul hitlerist dupã prãbuşirea naţional-socialismului.
Deriva spre noi forme de totalitarism, mai puţin violent şi mai greu de circumscris a unora din statele ex-comuniste - precum Rusia, Ucraina, Moldova şi chiar România -, de multã vreme anunţatã de noi şi astãzi recunoscutã de majoritatea analiştilor, face ca desbaterea propusã mai jos sã fie nu numai importantã dar şi la ordinea zilei.

Definirea totalitarismului nu este o problemã recentã. Ea nu s’a putut face la sfârşitul celui de al II-lea Rãsboi Mondial, deşi caracterul internaţional al Tribunalului de la Nüremberg îi conferea acestuia autoritatea necesarã pentru a stabili norme de drept şi gravitatea faptelor judecate de el justifica enunţarea unor astfel de criterii de identificare, pe care, în împrejurãrile de atunci, un numãr însemnat de state le-ar fi adoptat. Ea nu s’a putut face nici în România dupã prãbuşirea comunismului, actuala constituţie interzicând doar în principiu constituirea de asociaţii totalitare, fãrã a defini totalitarismul sau a dispune definirea lui prin lege.

Cele douã cauze ale eşecului din 1946 sunt, 1) prezenţa stângii şi chiar a comuniştilor în guvernele de coaliţie din democraţiile occidentale în acel moment, şi 2) natura sau obârşia totalitarã a douã din cele Patru Mari Puteri care constituiserã Tribunalul Internaţional de la Nüremberg. Stânga şi comuniştii, din solidaritate cu Uniunea sovieticã şi de teamã ca investigarea faptelor sã nu dea în vileag legãtura consubstanţialã a totalitarismului cu socialismul în genere, au vegheat la ocultarea trãsãturilor definitorii şi a obiectivelor fundamentale ale socialismului hitlerist: colectivismul anticapitalist (planificare centralizatã a cererii şi ofertei cu fixarea autoritarã a preţurilor, controlul muncitoresc asupra conducerii întreprinderilor, etc.); instituţionalizarea discriminãrii ca bazã a terorii preventive şi permanente (zisã “revoluţionarã”), care deosebeşte totalitarismul de celelate dictaturi; erijarea doctrinei partidului unic în religie de stat, cu caracter obligatoriu şi exclusiv. Stânga şi-a mobilizat toate mijloacele de propagandã şi de publicitate pentru a asigura reuşita diversiunii, care avea sã-i îngãduie sã manipuleze din nou opinia publicã, aşa cum fãcuse cu zece ani mai înainte, cu cacealmaua “antifascismului” care a adus-o la putere prin „fronturile populare” şi s-a terminat prin coalizarea totalitaritarismelor împotriva duşmanului comun: democraţia. În acest scop, stânga a pus toate fãrãdelegile hitlerismului, comune dictaturilor socialiste (prigoana politicã, teroarea ideologicã, generalizarea torturii, exterminarea în massã, etc.), pe seama aspectului accesoriu al acestuia: naţionalismul. Fãcând din antifascism singura formã permisã de antitotalitarism, stânga a transformat crimele unui socialism particular în mijloc universal de excludere a adversarilor ei de pe scena politicã. Trebuie sã precizãm, aici, cã socialiştii occidentali nu l-au îndreptat niciodatã împotriva comuniştilor – singura forţã totalitarã prezentã pe scena politicã a statelor democratice dupã 1945 –, ci l-au folosit exclusiv împotriva forţelor politice care s’au distins printr’un antitotalitarism constant şi principial: conservatorii, liberalii şi creştinii-democraţi.

Legãtura intrinsecã dintre socialism şi totalitarism este mereu doveditã de realitãţile politice de dupã 1945. O primã realitate este coalizarea recurentã a socialiştilor cu comuniştii (de toate nuanţele), în numele unui “antifascism” care nu este decât un instrument de şantaj politic, împotriva forţelor democratice, fireşte aşezate la dreapta lor pe scena politicã. Cea mai “elocventã” realitate, în aceastã privinţã, este însã, atitudinea adoptatã de Internaţionala Socialistã de la Amsterdam dupã 1989, faţã de partidele social-democrate şi de partidele comuniste din spaţiul ex-sovietic. Preferinţele ei nedisimulate dovedesc cât se poate de clar cã, faţã de obiectivele ei strategice, persecutarea social-democraţilor de cãtre comunişti constituie o abatere mai puţin gravã decât solidarizarea acestora cu forţele democratice împotriva totalitarismului marxist.

URSS nu putea accepta o definire neideologicã a totalitarismului, deoarece acest lucru s’ar fi întors împotriva ei, clasând inevitabil în aceastã categorie propriul ei regim politic. Înfine, acest lucru nu-l putea accepta nici Franţa. Pentru cei care fac din Revoluţia de la 1789 mitul fondator al ordinii republicane de pe malurile Senei şi al democraţiei moderne din Europa, o definire genericã şi obiectivã a totalitarismului este inadmisibilã deoarece ar avea ca efect inconturnabil includerea iacobinismului în aceastã categorie politicã. Într’adevãr, astãzi, niciun istoric serios şi niciun politolog onest nu mai poate nega caracterul totalitar, atât al gândirii lui Rousseau - pe care se întemeiazã doctrina iacobinã -, cât şi al sistemului de dominaţie pe care iacobinii l-au instaurat cu “Convenţia Naţionalã”, inaugurând, avant la lettre, 1) regimul partidului unic pe plan intern, şi 2) satelizarea (“republicile surori”) pe cel extern. Ca sã nu mai vorbim de erijarea unor practici ce cad sub incidenţa codului penal în metode de dobândire şi de exercitare a puterii.

Carenţele din anii de dupã rãsboi a instanţelor internaţionale au fost în bunã parte “compensate” de experienţa dobânditã ulterior de politologii şi juriştii din Lumea liberã, relativ la circumscrierea şi combaterea pericolului pe care totalitarismul îl reprezintã pentru libertatea şi pacea popoarelor. În Europa Occidentalã, ştiinţele politice au investigat şi stabilit specificitãţile totalitarismului iar dreptul public a preluat, mãcar în parte, aceste rezultate. Nu se poate nega nici valoarea de model a denazificãrii Germaniei şi a legilor cu privire la lichidarea colaboraţionismului din statele satelite ale celui de al III-lea Reich. Definindu-i trãsãturile prin legi menite a identifica manifestãrile totalitarismului şi a-l contracara cu eficacitate prin mijloace legale, aceste dispozitive, deşi insuficiente, denotã de voinţa politicã de a preveni repetarea unei experienţe politice nefaste. Dacã statele ex-comuniste vor sã fie primite în U.E. ca parteneri egali şi onorabili, adoptarea şi aplicarea unor astfel de concepte şi norme sunt pentru noii membri obligaţii de neocolit, a cãror îndeplinire constituie dovada minimã a sincerei lor angajãri pe calea democraţiei.

În privinţa definirii şi a combaterii totalitarismului, vechii şi noii membri ai U.E. dispun de cunoştiinţe complemetare. În Europa Occidentalã, care n-a cunoscut decât unul din cele douã totalitarisme ale secolului trecut – şi pe acela mai ales sub forma unei ocupaţii militare, în timp de rãsboi - cercetãtorii au avut deplina libertate de a studia fenomenul şi au produs o importantã “bazã teoreticã”, pe care o pot acum exploata cu folos colegii lor frustraţi din ţãrile ex-comuniste. Experimentarea efectivã a celor douã totalitarisme “complemetare” de cãtre statele din Europa de Est a adus politologilor, sociologilor şi juriştilor eliberaţi de conformismul gândirii oficiale care a înlocuit marxismul în aceste ţãri învãţãminte de naturã sã circumscrie mult mai precis şi mai clar, deopotrivã trãsãturile comune ale totalitarismelor marxist şi hitlerist, şi aspectele specifice fiecãruia, care le deosebesc obiectiv pe unul de celãlalt.

Motivele politice pentru care totalitarismul nu a foste definit prin lege la noi în ţarã sunt evidente. Oligarhia colonialã sovieticã, care a înlocuit democraţia prin totalitarismul marxist în 1947, este – în ciuda mult trâmbiţatei schimbãri din Decembrie 1989 – clasa dominantã a României. Ea nu poate accepta ca poziţiile hegemonice pe care membrii ei le ocupã în stat şi în societate sã fie peri*****ate de transcrierea în drept a trãsãturilor definitorii ale totalitarismului. Acest dispozitiv legal ar avea drept urmare imediatã desfiinţarea situaţiilor personale şi publice constituite prin asasinat, jaf şi fraudã, pe care se întemeiazã actuala preponderenţã a parentelei şi a clientelei nomenclaturii create de Stalin spre a exercita mandatul colonial care reducea România la rangul de satelit al URSS.

În România, singurul act normativ referitor la lichidarea totalitarismului marxist care a putut sã fie adoptat în cursul celor 17 ani care au trecut de la rãsturnarea politicã din Decembrie 1989 este Legea Nr. 187/07.12.1999 “Pentru deconspirarea Securitãţii ca poliţie politicã “. Lipsa de voinţã politicã a cercurilor Puterii şi incompetenţa celor care au conceput şi redactat proiectul de lege au fãcut ca el sã nu fie pus în practicã decât pentru lichidarea contencioaselor intestine ale establishment-ului comunist, ai cãrui membri se folosesc de ea pentru rãfuieli personale. Legea, mult mai puţin rea decât pretinde autorul ei iniţial, cuprinde unele dispoziţii foarte clare, printre care aceea care, în drept, are acelaş efect ca punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, îngãduindu-le celor care au voinţa politicã şi priceperea necesarã sã excludã din viaţa publicã persoanele care au fãcut poliţie politicã, o categorie pe care legea are meritul de o contura cu claritate.
În România, problemele legate de lichidarea rãmãşiţelor totalitarismului marxist nu se pun în termeni adecvaţi cu realitatea şi cu rigoarea impusã de circumscrierea şi combaterea acestui pericol. Se eludeazã realitatea politicã, recte faptul cã lichidarea rãmãşiţelor totalitarismului marxist este condiţia prealabilã a restaurãrii democraţiei de care depinde revenirea României în concertul statelor civilizate, de care au îndepãrtat-o cincizeci de ani de barbarie. Neţinându-se cont de aspiraţiile legitime ale poporului român, care, dupã o jumãtate de veac de cazne şi batjocurã, este însetat de dreptate şi de adevãr, se bagatelizeazã sau se minimalizeazã faptele totalitarismului, se tergiverseazã adoptarea de mãsuri apropriate pentru a elimina rãmãşiţele lui şi se amânã aplicarea rarelor decizii luate. Se recurge la diverse manevre dilatorii pentru a nu satisface exigenţele instanţelor internaţionale şi ale partenerilor europeni şi atlantici în aceastã materie, ascunzându-se totodatã românilor constanţa insistenţelor acestora.

Lipsa de rigoare a desbaterii ţine atât de incultura ce caracterizeazã o intelectualitate pe care “materialismul ştiinţific” a redus-o la starea de semi-doctism, cât şi de ignorarea deliberatã sau fortuitã a experienţei dobândite dupã cel de al doilea Rãsboi Mondial de politologii şi juriştii din Lumea Liberã.
În vederea abordãrii tuturor problemelor legate de lichidarea rãmãşiţelor totalitarismului marxist cu seriozitatea şi sinceritatea pe care le impune voinţa efectivã de a închide complect şi de a evacua definitiv din viaţa statului şi a societãţii româneşti paranteza totalitarã, este absolut necesarã complectarea Constituţiei şi a Legii Nr. 187/ 07.12.1999, zisã “Ticu Dumitrescu”. Adãogirea unui preambul la Constituţie fiind o operaţie complicatã, efectele pe care le-ar produce pot fi parţial obţinute prin modificarea Legii Ticu Dumitrescu, cãreia este deajuns sã i-se adaoge un capitol introductiv în care totalitarismul şi Securitatea sã fie definite conform criteriilor stabilite de ştiinţele politice şi normele de drept, pornind de la ideile urmãtoare :
Totalitarismul este expresia politicã a crimei organizate ;
Partidele totalitare sunt asociaţii de rãufãcãtori deoarece sunt structurate dupã modelul organizaţiilor de gangsteri la ale cãror mijloace de acţiune -crima, jaful şi frauda - recurg spre a-şi combate adversarii şi a cuceri puterea;
Regimurile totalitare constau în ridicarea banditismului la rangul de sistem politic, în sensul precis al acaparãrii puterii de stat de cãtre o bandã constituitã în partid unic, ale cãrei metode de guvernare cad sub incidenţa codului penal;
Statele totalitare nu sunt entitãţi de drept public, ci aparate politice de drept patrimonial privat întrucât: Se întemeiazã pe subordonarea interesului general faţã de interesele particulare ale minoritãţii care a luat puterea ;
Îşi apropriazã cu titlu privativ puterea publicã şi domeniul public prin confuzia atributivã şi patrimonialã dintre partidul unic şi stat;
Desfiinţeazã comunitatea naţionalã prin instituţionalizarea discriminãrii, definind naţiunea prin excludere şi raportarea la minoritatea dominantã („poporul-clasã” sau „poporul-rasã”).
Poliţia statelor totalitare nu este un organ al puterii publice ci aparatul terorist privat al partidului unic: Caracterul ei politic constã în a impune prin teroare moralã şi fizicã arbitarul absolut al clicii care şi-a însuşit puterea de stat;
Nu are menirea sã asigure securitatea cetãţenilor, siguranţa naţionalã şi ordinea publicã, ci de a folosi teroarea permanentã ca mijloc preventiv de conservare a hegemoniei unui grup şi de a distruge categoriile umane pe care acesta le considerã indezirabile.

Având în vedere cã actuala orânduire social-politicã din România decurge în mod oficial din rãsturnarea totalitarismului marxist, în decembrie 1989, şi ţinând cont de faptul cã Legea Nr 187/07.12.1999 este singurul act normativ care consfinţeşte despãrţirea naţiunii române de trecutul comunist, este absolut indispensabil ca aceasta sã dobândeascã rangul de lege organicã. Acest caracter trebuie sã-l conserve pânã la introducerea în Constituţia Ţãrii, a unui Preambul în care sã fie enunţate principiile care fundamenteazã statul român. Printre acestea figureazã înainte de toate cele care motiveazã instituirea ordinii de drept ale cãrei reguli de funcţionare le stabileşte: închiderea complectã şi eliminarea definitivã a parantezei totalitare. Un astfel de text - întotdeauna necesar pentru a justifica adoptarea unei noi constituţii – condiţioneazã sine qua non legitimitatea statului, obligatoriu determinatã de raportarea lui la orânduirea politicã anterioarã, prin afirmarea neechivocã, fie a vocaţiei de continuator al acesteia, fie a rupturii cu ea.

Rãsturnarea politicã din decembrie 1989, materializatã juridic de Constituţia din 1991, nu are în aceastã privinţã un caracter explicit, noul regim nedeclarând care este sistemul în a cãrui continuitate se situeazã, nici de unde are intenţia sã reia firul existenţei statale a României. Cele douã modele pe care Constituţia este ţinutã sã le ia drept referinţe pentru a-şi defini poziţia sunt : cel democratic, a cãrui continuitate a fost întreruptã la 30 Decembrie 1947, şi cel totalitar, întrerupt la 22 Decembrie 1989. Tertium non datur.

Fãrã o astfel de determinare explicitã, sistemul politic al României va fi reputat ca succesorul cu continuitate al ordinii oficial abolite în Decembrie 1989, pe care Constituţia din 1991 o înlocuieşte de facto dar nu şi de jure.

Ion Varlam
Noiembrie 2006.

Associated Topics

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.34 Seconds