|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 50 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Jurnal: Constanta Corbea. Neuitatele momente ale maturizarii mele Scris la Sunday, November 12 @ 17:20:32 CET de catre asymetria |
M-am gandit de multe ori ce-ar fi sa mi se redea viata de la inceput, s-o organizez mai bine, sa am mai multe bucurii, dar totdeauna mi-am raspuns ca nu. Nu-mi mai trebuie nici o alta viata, mi-a ajuns asta. Nu sunt prea multumita de mine, nu sunt ca mujicul acela convinsa ca am facut ce trebuie, dar nici nu stiu si nici n-am stiut ce trebuie. M-a luat valul vietii, la intamplare, nici norocul nu a iesit iaintea mea decat in foarte putine cazuri, nici intelepciunea Ecclesiastului n-am avut-o… Si totusi, daca ar fi sa pot alege, sa retraiesc ceva din viata mea, as alege numai doua momente care sa alterneze perpetuu. Sa fie soare, zapada mare si alba, iar eu sa trec pe o partie printre nametii cat muntii. Apoi, sa se faca vara, eu sa dorm si s-o aud pe mama: Scoala-te si du-te cu oile, ca au trecut fetele lui Stan Tanase! Neuitatele momente ale maturizarii mele "Lumea este reprezentarea mea"
Arthur Schopenhauer 12 martie, 1959, Bucuresti Revad, in amintire, o tanara de 21 de ani, aplecata pe balustrada podului de peste Dambovita, din Cotroceni, imbracata cu un pulovar albastru si cu o fusta ecosez, stand in ploaia torentiala, fara sa simta nici apa, nici frigul, in timp ce lacrimile ii curg pe fata, pe maini, se duc in raul murdar si involburat, apoi in Dunare, in Marea Neagra, departe, cat mai departe, in lumea cea necuprinsa si vrajmasa... Cu multi ani in urma, alergase cu un grup de copii din Sapata Argesului, sa vada cum venise mare si suparata garla Cotmenei, cum se umflase dupa o ploaie si cara busteni, barne sau scanduri furate de prin gospodariile oamenilor, iar ea a aruncat in garla singura papusa a copilariei ei, o papusa nemaipomenita, cu rochita albastra, adusa chiar in ziua aceea de o matusa, tocmai... de la Pitesti. Si-a aruncat papusa fiindca voia si ea sa faca o baie, sa se scalde, asa dupa cum i-au spus fetele lui Stan Tanase, dar papusa nu a mai urcat pe mal. Acum, pe alt mal, cel al Dambovitei, simtea ca trebuia sa se fi azvarlit si ea in garla, atunci, chiar atunci, sa fie dusa de ape, la vale, undeva unde sa nu mai simta nici o suferinta, s-o privegheze doar cerul instelat si s-o ninga iernile eterne... Caci mai fericit este copilul nenascut, spune Ecclesiastul... Tanara de pe pod eram eu, dar imi vine greu sa suprapun imaginea aceea cu cea de acum, mi se pare ca e vreo fiica de-a mea, poate dintr-o alta viata.. Tot asa, dintr-o fotografie veche ma priveste un tanar frumos si 'nalt, imbracat in uniforma militara, cica ar fi chiar tatal meu, Tudor Conea, dar il simt mai degraba ca pe un fiu... In ziua aceea nefasta de 12 martie, 1959, in sala mare de festivitati a Caminului 303, fostul grajd pentru caii regelui, atunci cand imi venise randul la marea judecata politica, pentru a fi exmatriculata din facultate si stigmatizata cu atributul inspaimantator de "dusman al poporului",cand am fost intrebata cu glas rastit si plin de ura ce sunt parintii mei, de unde ma trag, adica, vezi Doamne, ce educatie mi s-a dat, fireste, o educatie complet gresita, daunatoare intereselor societatii noastre socialiste, necomforma cu inaltele idealuri ale partidului nostru comunist, vorbe, clisee, in ziua aceea soarta mea era deja pecetluita, dar eu inca nu puteam crede, nu facusem nimic grav, asa vedeam eu in momentele acelea cand se juca marea scena a infierarii, scena repetata cu sute de studenti din toata tara, incepand din 1956, de la revolutia ratata a ungurilor demni si curajosi, ridicati la lupta impotriva comunismului. Inspaimantati, ai nostri au introdus teroarea, preventiv, sau , poate, la ordinul dat de sefii lor de la Moscova. In acele momente am simtit ca langa mine sta Tudor Conea si ma priveste cu mila.... M-am nascut la Sapata de Sus, in judetul Arges, tata a murit la Odessa, m-a crescut o matusa din Moldova, le-am raspuns eu la intrebari, intrebari formale, nimeni nu tinea seama de raspunsuri, piesa cea mare se desfasura dupa plan. Mi-era rusine atunci, in clipele acelea,mi-era rusine cu tot neamul meu de tarani si de intelectuali fara nivel politic, strabunii din care m-am tras eu si iata unde am ajuns, din cauza lor... Sa spuna ce grad militar a avut tatal ei, a urlat un glas din sala plina de studenti si de cozi de topor, de securisti deghizati... A fost soldat simplu, taran sarac.., balmajeam niste raspunsuri printre rauri de lacrimi... Iar Tudor Conea cel din fotografie, plangea impreuna cu mine... Mai plansese el pentru mine atunci cand murea strigand "fata mea, fata mea!..". chinuit de sete si adunandu-si intestinele cu mana; fusese impuscat in burta. Dar acum, in 1959, la 12 martie avea sa afle Tudor Conea, de dincolo de mormant, ca si el era un dusman al poporului, fiindca a luptat impotriva tovarasilor sovietici. Iata cine a fost tatal acestei netrebnice: un om care nu stia nimic despre marele partid al comunistilor, un om care s-a alaturat tradatorilor din fruntea Romaniei burghezo-mosieresti... Cred ca vibrau si ferestrele de atata ura dezlantuita, fereste-ne, Doamne! Un taran din Lunca Corbului mi-a descris acele ultime clipe din scurta viata a tatalui meu, mi-a mai spus cum au adunat mortii in carute si cum lui Radu - asa-i ziceau, ii atarnau picioarele, ca era mai inalt decat toti. Si ce mandru arata el in poza, asa cum e imbracat in costum de gala fiindca fusese ales in garda regala...Radu mamei!... Trebuie sa maresc fotografia asta ca sa-l vad mai bine. Ochii lui albastri s-au transmis intocmai celor trei fii ai mei, iar chipul, aproape aidoma, l-a mosteni baiatul cel de la mijloc. Dar mai am o amintire, cred ca e cea mai veche amintire a mea, o imagine pastrata in lacra cu odoare a sufletului si care arata asa: Mama ma tine in brate. Sta la poarta In fata ei e un om imbracat in verde. Ploua tare si amandoi plang. Tudor pleca la oaste... Si-mi mai aduc aminte de o dimineata de iarna, mama se sculase devreme si facuse o partie prin nameti, din pragul casei pana la poarta, eu am iesit afara, am fost coplesita de albul insorit si stralucitor, am pornit pe partie dar nu vedeam decat zidul nametilor, ca niste munti, si nu stiu de ce ma simteam atat de fericita si in siguranta... Dupa o vreme am facut primul drum lung, vreo 20 de kilometri pana la Costesti, mai mult pe jos, dar si in brate la mama, acolo erau multi copii cu mamele lor, am astept afara, iar intr-un tarziu am intrat intr-o camera mare unde era o gramada de opincute verzulii, mama a trebuit sa gaseasca o pereche pe masura mea: primeam un dar pentru ca eram orfana de razboi. Au fost apoi niste dimineti de vara, cu soare cald, as fi vrut sa dorm, dar mama striga la fereastra: Scoala-te, scoala-te ca au trecut fetele lu' Stan Tanase! Ma duceam cu oile dupa ele, in lunca, ne jucam, faceam cuptoare imbracand talpa piciorului cu nisip umed, dar intr-o zi m-am speriat tare cand oile mele au intrat in graul unui taran, el a tipat la mine si m-a intrebat a cui sunt, dar am stiut sa ma apar bine si sa-l umilesc, iac-asa! Sunt a lui Dumitru Nicolescu, am spus cu mandrie, si-are pravalie! Asa, sa stie el bine ca numai bunicu' meu avea o pravalie, in tinda, si vindea covrigi, chibrituri si alte maruntisuri, iar cand stateau taranii la un paharel pe prispa casei, ii auzeam zicand: Verde si frumos, trupul lui Domnu' Hristos!, si tare le placea sa ciocneasca paharelele cu bautura aceea verde si sa vorbeasca despre una-alta cu bunicu' meu care le stia pe toate ca fusese primar in sat si, pe deasupra, avea si o carte numita Gromovnic, din care le citea despre vreme, ca sa afle toti cand o sa ploua si altele de acestea... Aveam cel mai strasnic bunic din lume, care luptase la Marasesti, acolo, spunea el, a fost ranit si de aceea nu prea are putere in mana stanga, dar si asa, imi placea sa ma uit cum cosea printre pruni. Ierburile, floricelele, buruienile nu aveau scapare, dar coasa se mai impiedica in lastari, in nuiele, si bunicul se oprea s-o ascuta, insa prunii nu puteau fi doborati; pentru pruni ar fi trebuit un topor. Asa sunt si oamenii, sunt oameni- ierburi, repede-i calci in picioare, sunt lastarii, cu care lupti mai mult, dar sunt oamenii- arbori, stau drepti si falnici, cu greu ii dobori. Eu eram un om- iarba, un musetel sau un mohor, m-au lovit cu coasa si m-au aruncat, nimeni nu s-a impiedicat de rezistenta mea, nici nu era vreo rezistenta, dar ce ma durea mai tare, atunci, pe podul Dambovitei, era un fel de intrebare - indoiala: oare nu cumva Ei ma cunosc mai bine?, nu cumva am un rau adanc ascuns, un rau pe care Ei il vad, fiindca au mai multa experienta, sunt oameni maturi, nu cumva?... Ce rau? N-am nici un rau, eu n-am facut rau nici macar unei furnici, merg cu grija, sa nu le deranjez, furnicile l-au ajutat pe Harap - Alb sa aleaga macul din nisip, poate o sa ma ajute candva si pe mine, nici flori nu prea rup, ca mi-e mila de ele, daca o fac, imi cer iertare, adica... sa fiu un dusman al poporului? Cum au vazut Ei asta, in ce fel si-au dat seama si-apoi au intors pe dos niste cuvinte spuse de mine intr-un seminar cautand alte nimicuri, asa cum ai ridica o simpla zgarietura de pisica la rang de crima. Dar Ei stiu sa faca asta, teroarea e politica lor bine pusa la punct, fiindca de ce-ar fi asa de daunator Nicolae Iorga, de ce a fost interzis, cu ce am dovedit dusmania mea fata de popor daca am dat un mic si inofensiv citat, ceva despre familie si copii, am si uitat... Asta, asta a fost efectul cel mai rau al acelor ani de teroare asupra mea: pierderea increderii in mine, sentimentul profund ca nu am nici cea mai mica valoare, frica, o frica fara leac. Sa fi fost Ei asa de destepti si sa fi anticipat aceste efecte, ori, mai degraba se temeau tare de noi, de studenti si de intelectuali, in general, si ne-au luat-o inainte sa nu apucam si noi sa ne trezim, ca ungurii...Ce vremuri! Prafu' s-a ales din pravalia lu' bunicu' atunci cand trupele sovietice, eliberatoare, au trecut prin satul nostru... De la distanta cred ca au mirosit averea lichida a bunicului, dar si painea uitata de mama in cuptor cand tot satul a rupt-o la fuga, sa se ascunda, numai bunicu' n-avea treaba cu nimeni,lui nu-i era frica; si-a mai ramas cu el, atunci, numai un taran, un vecin paralizat caruia oamenii ii ziceau Generalu'. De peste garla, dintr-un tufis unde stateam langa mama, am privit inapoi si am vazut o pata alba printre tancuri, printre masini si soldati sovietici: era bunicu', se ducea cu cobilita la apa... Dupa o vreme in care ne-am refugiat in Dealu' Bradului, un sat inconjurat de paduri, ne-am intors acasa. N-am mai gasit nimic, nici covrigi, nici peste, nici visinata, nici gaini, nici castraveti..., mama a inceput sa planga, iar bunicu' de pe o buturuga unde se asezase in chip de ganditorul de la Hamangia, i-a zis: Nu mai jeli, proasto, ca i-am spurcat eu!. Cum? Le-am dat ligheanul in care faceam pipi ca sa-si faca salata! Avea demnitate bunicu' , nu se lasa ingenunchiat, he, hei!... Dar eu? Ce puteam face ca sa arat ca am demnitate, sa plec in lume, unde?, sa le spun in fata ca mint cu nerusinare, ce sa fac? Demnitatea e o insusire de lux, nu ti-o poti permite oricum si oricand, trebuie sa ai si curaj ca sa te aperi... , eu nu mai aveam nici un pic de curaj... Zicea bunicu' uneori ca acolo, in gradina noastra, langa lac, unde iarba era uscata si abia se infiripa, zicea el ca acolo trebuie sa fie petrol. N-a mai apucat sa vada cum au venit sondorii de la Sovrompetrol, cum au forat si au instalat o sonda..., nu era petrol, erau gaze pe care le-au directionat imediat spre rasarit, spre mareata Uniune Sovietica fata de care ne-am ales cu mari si grele datorii de razboi! Nici eu nu am vazut sonda decat peste multi ani, n-am fost nici la inmormantarea bunicului, nu stiu ce a mai fost, pentru ca mama m-a dat unei matusi, invatatoare in Concesti -Darabani, aproape de Prut. In gara la Iasi am dormit pe o valiza; aveam exact lungimea unei valize. Apoi am plans vreun an de zile, de dorul mamei, dar cine sa ma bage-n seama? Toti erau suparati, primarul Hudisteanu o ameninta pe matusa-mea ca bunicu' are o pusca ascunsa-n pod, ce pusca? Iar unchiu-meu parca nu stia sa spuna altceva decat ca nu mai vin americanii, ca nici nu au pornit, ca vin cu taraboanta si altele de acestea... Dar in '46, cand a fost o seceta cumplita iar preotul Mironescu nu mai prididea cu slujbele pentru morti, au venit, in sfarsit, americanii, au venit sub forma ajutoarelor pe care ni le-au trimis: niste cutii mari si altele mai mici pe care am citit si am pronuntat exact asa cum era scris: Second half of 5 rations. Si in aceste second half of... erau biscuiti, uite-asa de mari, si se mai umflau daca-i puneai in apa, era... niste porumb, crupe sa fie? se intrebau taranii, erau tigari Camel , conserve de carne si alte bunatati. Parintele ma punea sa spun Crezul in biserica, in genunchi, in fata altarului. Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal, Atotstiutorul, Facatorul Cerurilor si al Pamantului, Vazutelor tuturor si nevazutelor, Si-ntr-unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu... Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat... Ma mangaiau pe crestet femeile satului, poate, in inchipuirea lor, paream un inger ori intruchiparea Sfantului Duh... Mergeam la scoala, la Darabani, 6 km dus, 6 intors, in fiecare zi. Scoala era in fostul grajd al boierului Bals, iar conacul lui era acum sediul Primariei. Le iubeam pe profesoara de romana, doamna Salagean, si pe diriginta de istorie, doamna Betty Daniloff. Ma intreceam la invatatura cu Wolf Avram si cu Abramovici Carolina. Seara, ne adunam toti copiii din Concesti sa mergem impreuna acasa; se lasa intunericul si ne era frica pe cele coclauri. Un baiat mai mare mergea inainte cu o torta iar noi ne tineam dupa el, parca era vestitul erou, Danko, luminand drumul cu inima lui cuprinsa de flacari... Nu mai stiu cum il chema pe Danko al nostru, am auzit doar ca peste niste ani a fost arestat de Securitate, batut cu saci de nisip pana i s-a desprins pleura, iar cand a venit acasa, o epava, s-a spanzurat de clanta usii. De pe dealurile de la Baranca, vedeam peste Prut satele Mamaliga si Noua Sulita; le faceam semne colhoznicilor. Cand mergeam cu caruta la Scoala Pedagogica din Dorohoi, taranul care mana caii imi arata spre dreapta: Acolo e Herta, zicea, de unde sunt eu si unde au ramas rudele mele... La internat, Aglaita, bucatareasa, ne dadea ceai de zahar ars, iar seara, crep, niste gris fiert cu putin sirop deasupra. Treceam cu randul, aliniate doua cate doua, zilnic, intre internat si scoala, pe strada mare, pe langa Liceul de baieti Grigore Ghica. Aveam acolo un consatean, pe Florin Constatin Pavlovici, baiatul unor invatatori, care in 1958 a fost arestat de la facultatea de ziaristica si aruncat in inchisoare.. Era periculos de destept, mai citea si carti interzise de Partid..., un dusman al poporului... Ma-ntreb mereu daca Ei faceau asta numai din teama si din ordin de la Moscova, nu cumva o faceau si din sadism, le placea sa vada cum sufera altii, simteau nevoia sa-si arate puterea, sa se stie ca Ei hotarasc totul in tara asta, nici nu le pasa ca distrug destine, ca imbolnavesc ori omoara oameni? Stela Pogorilovski, o alta colega de la Dorohoi, un pic mai in varsta decat mine, arestata si incarcerata tot de la Ziaristica, acuzata de cine nici nu se astepta, de o asa-zisa prietena, nu si-a mai revenit era o persoana deosebita, care a platit cu viitorul ei increderea intr-o colega. Am auzit ca Stela Covaci, fosta Pogorilovski, a scris o carte despre acei ani si ca traieste dintr-o pensie de detinut politic. Ce-ar fi vrut comunistii? Sa urlam intruna U - re - se - se/ bastionul pacii e? Sa zbieram: Traiasca partidul comunist? Ce-ar fi trebuit sa facem? Noi nu mai aveam stramosi, nu mai aveam istorie, istoria incepea la 23 august '44? Cine erau acei indivizi care pusesera stapanire pe tara, pe tot, si voiau sa controleze si gandurile oamenilor, sa-i oblige sa iubeasca pe cine voiau ei, sa-i renege pe cei care nu le conveneau lor? L-au aruncat la inchisoare chiar pe Alexandru Zub, cel mai vestit elev de la Scoala pedagogica de baieti din Sendriceni, sef de promotie, apoi, cel mai bun student de la Facultatea de istorie din Iasi... Zub a tinut sa-l serbeze la Putna pe acela caruia poporul i-a zis Stefan cel Mare. adica, l-au condamnat pentru delict de patriotism, de cinstire a stramosilo... Alexandru Zub e acum unul dintre marii istorici ai nostri, membru al Academiei, dar stiu, sunt convinsa ca in fiecare zi isi aduce aminte de acei ani cumpliti... Asa cum imi aduc aminte si eu, in fiecare zi, pentru ca, prin ura lor, prin tonul lor, prin minciunile lor, au reusit sa sparga ceva inlauntrul meu, iar cioburile acelea nu s-au mai unit nici pana astazi... Invatam bine la Dorohoi, luam premii, dar cred acum ca invatam mai ales pentru ca simteam nevoia sa fiu observata, sa ma laude cineva. Ma laudau profesoara de romana, draga noastra Drafta Wilhelmina, si diriginta, Ralea Pollak, de limba rusa. Aveam cateva manuale chiar in limba rusa, scriam cu cerneala mov pe caiete liniate cu mov dupa cum aveau si copiii sovietici, Ralea ne punea sa-i scriem lui Stalin, tatucul nostru iubit, dar stiam ca el nu avea timp sa ne raspunda, normal, trebuia sa rezolve multe altele, spre binele multimilor. Cantam in cor si acompaniam la vioara, invatam si vioara: Lui Staliin multiimea, I-aduce cantaare, Lui Staalin cel maare, Iubiit de popor... In martie 1953 a murit Tatucul. Batea vantul, era frig, natura intreaga era revoltata, da, da, asa a fost, exact asa, toata lumea trebuia sa spuna si sa creada asa, iar noi eram niste copii. Prin grija partidului, ramasesera putine opere literare demne de a fi studiate, erau cenzurate cu metrul linear. Mari poeti: Ion Paun Pincio, Theodor Neculuta - cizmar, origine sanatoasa, A. Toma; cel mai mare critic literar: Constantin Dobrogeanu Gherea..; Mihail Roller era autorul singurei relatari adevarate si recunoscute oficial, privitoare la trecutul nostru intunecat, la uimitoarea inaltare a comunistilor, la faptele lor de vitejie, maretele realizari si asa mai departe; profesoara citea din carte si noi luam notite. Cea mai buna poezie scrisa de Eminesu: Viata, o poezie sociala despre o cusutoreasa care statea la fereastra si broda pentru bogatasele decadente... Scriam poezii la gazeta de perete. Aici, Paula Fittermann era cea mai prolifica. Tin minte doua versuri dintr-o poezie a ei afisata cu ocazia zilei de 8 Martie. "Astea-s mame-adevarate, Nu ca cele de-altadata" ... Nu stiam in ce categorie s-o includ pe mama, dar inclinam spre mamele de altadata, fiindca ma tradase, in suferina si saracia ei, credea ca voi trai mai bine la rudele din Moldova. As fi vrut sa raman cu ea indiferent cat de mare ar fi fost saracia, fiindca atunci cand esti langa o mama, inca mai sunt sperante, inca te poti rezema de ceva... Am vorbit la telefon cu Paula, acum doi ani. O doamna din Israel, distinsa poeta Luiza Carol, mi-a dat numarul ei de telefon. Traieste in Germania, are o fata si 4 nepoti. Imi era dor de ea si de anii aceia ai adolescentei cand credeam ca toti oamenii sunt buni, nu stiam inca nimic despre oamenii - lupi, am aflat putin mai tarziu. Nimeni nu m-a-nvatat ca oamenii pot fi foarte periculosi, nimeni nu mi-a spus ca un singur cuvant te poate distruge, nimeni nu m-a invatat sa ascund adevarul. La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era Dumnezeu... Dar Cuvantul poate fi chiar Satana si te poti trezi drept in iad, pentru o singura vorba, tineti voi minte, copiii mei, dragii mei copii. Te ascultam, mama, hai, mai povesteste-ne din ciclul "Sa nu uiti, Darie!". Asa-mi zic baietii mei cand incep sa depan amintiri, dar n-o fac pentru ca simt nevoia sa vorbesc, o fac numai pentru ca sper sa invete ceva din asta, sa-i feresc putin de necazuri, de primejdii. Auzi colo: din ciclul " Sa nu uiti, Darie!"... Un singur om, un strain, mi-a spus asa: "Fetito, tine minte: sa nu spui totdeauna ce gandesti, fii atenta!" Era rectorul Jean Livescu, atunci cand a semnat actele pentru reinmatricularea mea la facultate. Am absolvit Scoala pedagogica cu o diploma de merit pe baza careia se putea intra la facultate fara examen, dar, cine o folosea, nu primea bursa decat dupa rezultatele obtinute la examenele din primul semestru. Matusa mea nici nu voia sa auda despre vreo facultate, asa ca degeaba am vorbit toata vara, dar, pe la mijlocul lui august, ca sa-mi potoleasca supararea, mi-a dat bani de drum si m-a trimis la Sapata unde nu mai fusesm de vreo 11 ani. Am reusit atunci sa duc la indeplinire un mare act de curaj: m-am inscris la facultate acolo unde m-au primit, fiindca era prea tarziu, numai secretara, Romascanu, m-a inscris fara sa am toate actele, pe raspunderea ei. Asa am intrat la Institutul pedagogic de 4 ani din Bucuresti, la sectia de limba romana - pedagogie. Institutul functiona in fostul azil Elena Doamna, pe Soseaua Panduri. Mama a vandut plugul ca sa am cativa banuti, dar apoi nu a mai putut face nimic pentru mine, s-a imbolnavit, matusa-mea s-a suparat ca m-am inscris fara voia ei. Atunci a intervenit un profesor universitar, neuitatul Vlad Banateanu, care preda latina si slava veche. Ca un mare pedagog ce era, a stat de vorba cu fiecare student din grupa, a aflat astfel si ce-i cu mine. M-a dus la redactia revistei Veac Nou, undeva pe strada Batiste si l-a rugat pe un ziarist sa-mi dea de lucru. Am tradus, cu greu, cu dictionarul, diverse articole din limba rusa - unde era Ralea mea sa ma ajute? si mi-am asigurat supravietuirea... In sfarsit, dupa examene, am luat bursa, 330 lei, care acopereau caminul, masa, si ramaneam cu un surplus de 30 de lei. Dupa alte sesiuni luate cu F.B, pe atunci erau calificative, am obtinut bursa republicana, 800 de lei pe luna. Salariul unui invatator era de vreo 600 de lei. Mi-am cumparat primul palton adevarat din viata mea, cazusem in pacatul trufiei... Cand la examenul de istoria limbii, cu vestitul Poalelungi, am luat o nota mica, am pierdut bursa republicana, dar acum situatia mea era mult mai buna. Baietii se adunau in grupuri, comentau ceva in soapta, citeau ziare, se intampla ceva suspect, am auzit apoi ca studenti de la medicina, de la drept si de la alte facultati fusesera exmatriculati iar unii arestati, incepuse teroarea. Ne impacam bine cu cei mai multi dintre profesori, cu unii ne simteam chiar ca intr-o familie, foarte mult ii apreciam pe Mitu Grossu, de la catedra de folclor, pe Ficher, de la lingvistica, pe multi altii. Invatam in continuare limba rusa cu Tatiana Nicolaevna, iar diverse metodici erau acoperite de Dora Gatlan si Clara Maru, acestea doua, precum si tovarasa Falcon de la istoria literaturii faceau parte din conducerea organizatiei de partid din institut, iar secretar era tovarasul Lautermann, bibliotecar, acest om mi s-a parut intotdeauna foarte cult si cumpanit in ceea ce face. Foarte apreciat de studenti era Aurel Martin, critic literar de valoare si nou redactor- sef la revista Luceafarul. El incepuse cu noi un curs facultativ despre Eminescu, dar, la ordin, cursul a fost interzis, tot asa cum s-a intamplat cu un curs de limba franceza. In 1958, impreuna cu Marincovici Gheorghe, un coleg, am debutat la Luceafarul. Aurel Martin ne selectionase pentru asta, dar nici nu s-a uscat bine cerneala pe debutul nostru, ca Aurel Martin a fost judecat de Tribunalul Militar,si condamnat inchisoare era, desigur, un dusman periculos al regimului etc. - ce nu puteau Ei demonstra?... Ne placea psihologia predata de Iulian Popesu, un om bun si cultivat. Ne cam temeam de Otto Schechter, despre care aflasem ca a fost directorul inchisorilor din Iasi, iar acum ajunsese la catedra de istoria pedagogiei... Murise bunul nostru Banateanu, aflasem ca a cazut pe strada Kirov, in zona Bibliotecii Universitare, facuse infarct dupa ce iesise de la sediul organizatiei de partid pe Bucuresti. Grupa din care faceam si eu parte ii revenise lui Schechter care uita adesea ca nu suntem detinuti... Dadea cele mai mici note, fara sa le justifice, se spunea ca nici o fata nu lua decat maximum 7. Tocmai luasem 7, la o teza pentru care, in loc sa invat dupa cursurile lui, invatasem mai mult dupa o pedagogie veche, scrisa de un vestit pedagog din anii mai dinainte. Am scris si o fraza care-i apartinea lui Nicolae Iorga, fiindca imi placea cum suna, dar cred acum ca am facut-o si din putin teribilism, fraza aceea putea lipsi foarte bine, nu spunea nimic important, era o apreciere oarecare. Timpul trecea, dar nu mai avea rabdare, dupa cum spunea Marin Preda, si iata cum, veni un seminar de socialism "stiintific" - sa nu-l confundam cu cel " utopic" - iar asistenta, o persoana insignifianta, incerca sa discute cu noi despre legea negarii negatiei si spunea ca societatea se dezvolta in spirala, dar uneori regreseaza complet, asa cum a fost in cel de al doilea razboi mondial. Sa nu tac? Mi-au placut intotdeauna discutiile care se incingeau in seminarii, aplicam oarecum maieutica socratica, din contradictii iese adevarul, si aveam convingerea ca aceste seminarii se tin pentru a lamuri anumite probleme, si ca se subintelege imunitatea celor care isi exprima gandurile, parerile, oricare ar fi acestea... Ei, bine, cel putin atunci Nu era asa. Trebuia sa se dea dovada de vigilenta fata de dusmanii potentiali, trebuia sa fie un numar cat mai mare de sacrificati pe altarul ideologiei ca sa se vada ca PARTIDUL e treaz, Partidul...Fratele cel Mare! Lupta de clasa se ascutea, tot mai mult se ascutea, asa cum ascutea bunicul coasa, iar Ei aveau nu numai coase, aveau topoare si arme grele, doborau nu numai ierburi si nuiele, doborau arborii cei mai falnici... Avand o gandire mai simpla, imaginativa, eu vedeam acea spirala a evolutiei societatii ca pe o linie continuu ascendenta, asa ca am luat cuvantul si am spus ca si in cele mai clare momente de regres, cum a fost perioada celui de al doilea razboi mondial, tot s-a produs ceva pozitiv, ceva care a inaintat si ca, de pilda, dezvoltarea tehnicii militare (negativ), a determinat descoperiri in domeniul unor stiinte ca fizica, chimia si altele (pozitiv) Atata m-a dus capu'!... Asistenta incerca sa ma contrazica, dar cred ca nu ma vedea cu ochi buni pentru ca o umilisem mai demult, cand i-am spus ca citeaza pe dos, nu omul e la carma vremii, ci bietul om sub vremi, asa spusese cronicarul.. . Mici si neinsemnate orgolii umane!... Dar ea avea dreptate, chiar daca batranul cronicar spusese altfel. Ei erau la carma vremii, Ei erau singurii oameni, ceilalti nu erau oameni, erau niste numere, niste dosare, nisre vietati... A continuat seminarul si iata ca se ridica formidabilul Iancu Saceanu si face o teorie a razboiului mondial aratand ca a avut doua etape, ca atunci cand armatele sovietice au trecut peste teritoriile altor state, ba chiar au ramas pe-acolo, au facut-o pentru eliberarea popoarelor si a inceput sa discute in contradictoriu cu asistenta, demonstrand cu fapte si cu date...A fost si el" notat". Ceea ce ne-a scarbit peste masura, a fost contributia benevola a diferitelor cozi de topor, colegi de-ai nostri care s-au zbatut sa reclame si sa arate cat de primejdiosi suntem, ce manie si chiar ura au dezlantuit impotriva noastra, cate minciuni au sustinut, de ce oare? Ca sa se evidentieze ei? Ca sa se puna bine cu politrucii? Tovarasa Falcon a fost extrem de dura, ne chema la discutii individuale, Iancu a trebuit sa dea declaratii la Securitate, pe mine nu m-au chemat, nu stiu de ce, vina era egala: delict de gandire: intraseram pe lista neagra. Stim de atunci care au fost binevoitorii din umbra, cine s-a zbatut sa ne excluda de peste tot Unii chiar lucrau sau urmau sa lucreze la Securitate, altii - altele cu functii politice, iar dupa evenimentele din decembrie'89, s-au dat repede cu noii conducatori. Jalnic!. Numai colega mea,Virginia ( Nadia) Oprescu, s-a ridicat cu mult curaj sa -mi ia apararea. Atat i-a trebuit, ca a intrat si ea in vizorul Lor, au pedepsit-o, au pus-o in discutie....Nadia traieste de multi ani in Canada, in orasul Regina. Numai ea a avut atunci si demnitate si curaj..., multi gandeau la fel, dar erau infricosati sau indiferenti. Si a venit acel 12 martie 1959. Mobilizare obligatorie la adunarea de la Caminul 303. Nu stiam ce mi se pregateste, cu doua zile in urma discutasem cu Otto Schechter, era bine dispus, nu a rasuflat nimic din marele plan, dar oricine se putea astepta la orice. In semiobscuritatea salii,am vazut sute de figuri crispate, se vorbea in soapta, era o atmosfera sumbra. Numai la tribuna era lumina mare si acolo trona, gras si dezgustator, vestitul zbir Florian Danalache, fost ministru al Transporturilor intr-o vreme, labartat cu coatele pe masa, el conducea sedinta. Alaturi, era un tanar cu parul blond, primul secretar al comitetului central UTC,( parca UTM, pe atunci), Ion Iliescu, apoi ministrul, Athanasie Joja si rectorul, Jean Livescu. Institutul nostru isi traia ultimele zile, depindeam acum de Facultatea de filozofie. Unul dupa altul au trecut la tribuna mai multi studenti, toti au fost exmatriculati, unii trimisi la munca de jos, pe santiere, ca sa fie reeducati, cum s-a intamplat cu colegii mei, Iancu Saceanu si Timus Velcescu. Sora lui Timus, Cornelia, a fost si ea exmatriculata, amandoi erau fii de mosieri si ascunsesera aceasta… Parca-l vad pe un student de la matematica, era cu noi la camin si la institut, foarte sarac, nu stia ce sa mai spuna cand Ei il judecau si il condamnau cu manie proletara pentru imensa vina de a fi cantat cu acordeonul in casa unui preot, tatal altui coleg la care se dusese in vacanta. Ce-ai catat, ba, sa-i canti lu' popa?, zbiera Danalache. M-a cuprins o imensa mila pentru el, pentru mine si pentru lumea-ntreaga. Daca oamenii se ajuta intre ei atunci cand trec prin calamitati naturale, de ce nu se ajuta, de ce nu se unesc atunci cand au loc astfel de calamitati politice? Avem noi, poporul roman, credinta ca nimic nu putem reusi, ca suntem condamnati dinainte?Sa fim asa de lasi? Asa de fricosi, de egoisti? A mai fost "judecat" un profesor universitar , pentru ca, urmand sa plece in Grecia pentru niste cercetari, a refuzat sa scrie ori sa semneze un manifest in legatura cu Manolis Glezos. Nu cade bine, spunea el, sa semnez acum, o s-o fac dupa ce ma intorc. Iar comentariul Lor: Ce, ba, noi n-avem nevoie de unii ca tine, ce daca esti toba de carte, noua ne trebuie oameni care urmeaza politica partidului, etc... A fost dat afara din invatamant...De cine? Pot acum, dupa atata amar de vreme, pot sa indraznesc acum sa spun si eu, asa, fara sa ma eticheteze nimeni ca dusman al poporului, ca element necorespunzator, pot eu sa spun de cine a fost dat afara din invatamant ? Hai, fie: Acest profesor, alti mari oameni de cultura, atatia tineri studenti, si multi altii, au fost dati afara, umiliti, jigniti, batuti, inchisi, de niste NU- LI- TATI! De niste NE- MER- NICI! De niste LIN-GAI COMUNISTI! .A venit si randul meu sa trec la tribuna. Plangeam, ce puteam sa mai fac? Stiu ca nu meritau, dar eu eram cumva un caz mai aparte, fara parinti, fara nimeni care sa ma ajute..., aveam impresia ca sunt cel mai urat dintre pamanteni.. .(.Scena exmatricularii lui Iancu Saceanu apare, intocmai, in volumul intii din Cel mai iubit dintre pamanteni, numai ca, Marin Preda o plaseaza la Cluj si cu alte personaje) In fine, pe cine vad eu aparand in fata tribunei, jos, si incepand sa ma demaste, sa spuna ca l-am elogiat pe Hitler, ( de unde pana unde, nici n-am vorbit despre Hitler, ci despre tehnica militara si dezvoltarea stiintei), pe cine? Chiar pe tovarasul Otto Schechter, care nu mai contenea sa arate ca am o gandire dusmanoasa, ca l-am citat pe tradatorul Nicolae Iorga, ca Aurel Martin m-a sprijinit sa scriu la Luceafarul, si se stie cine este acest Martin, sta acum acolo unde-i e locul, la inchisoare, si asa mai depatre... Stia bine Otto Schechter cum e cu inchisorile ca doar avea o frumoasa experienta de director al penitenciarelor din Iasi...Degeaba am balmajit eu ca sunt la gazeta de perete a institutului printre cei mai buni studenti, ca am note mari la marxism, puteam sa tac, tot una era. Danalache nu stiu ce zicea, oricum, ma incrimina - frumos cuvant, stateam in lumina ca sa vada toti cum arata dusmanul de clasa, vai de capu' lui dusman... Apoi au fost necunoscutii din sala, cu intrebarile lor... Am fost data afara pe usa... Doar un student, Marin Ursache de la Filozofie, a iesit dupa mine sa-mi spuna sa nu mai plang, o sa treaca totul, insa nu peste multa vreme a fost exmatriculat si Marin Ursache! (Ceva cu o pusca-n podul lui taica-sau...Ei aveau obsesia pustilor,ca altceva nu stiu ce sa mai zic!) Marin Ursache s-a intors acasa, la Cluj, a gasit un serviciu de contabil si n-a mai vrut sa aiba vreo legatura cu filozofia... Macar el a avut demnitate ca n-a mai vrut sa stie de EI! Acum traieste singur, la Bucuresti, in cartierul Drumul Taberei. Am stat atunci in ploaie, pe balustrada podului de la Cotroceni, lumea isi vedea de treburile ei, cine eram eu? Apa se zvarcolea si se ducea departe, murdara, suparata, maine o sa fie aceeasi zi, repetata, numai ca noi nu ne dam seama si credem ca va fi alta, mai buna... Sedinta de la 303 a continuat cu alte destine distruse, cu alte suflete mutilate, nu suntem bine pregatiti pentru viata, Ecclesiastul are dreptate, ceea ce a fost, aceea va mai fi, nu e nimic nou sub soare, si daca cineva spune: Iata ceva nou! aceasta a mai fost, in vremurile de demult, de dinaintea noastra... Dragii mei, tare ma tem ca mai curand decat credem, istoria se va repeta, nu stiu sub ce forme, poate mai subtile, insidioase, iar daca Biblia spune mereu Teme-te de Dumnezeu!, voi sa stiti ca Dumnezeu e departe, temeti-va de oamenii vicleni, invatati sa cunoasteti oamenii ca tot intre ei unii sunt Dumnezei, foarte putini, extrem de putini, dar tot printre ei traiesc Diavolii cu o mie de fete... Am dus-o greu... Nimeni nu a vrut sa ma primeasca la vreo munca, fie si de maturator, nu eram demna. Doua colege m-au cautat repede sa le dau carnetul de membru UTM. Duca-se! Doar Ei ma obligasera sa intru prin organizatiile lor cretine! Peste cateva luni, m-am intalnit cu un om din Sapata mea natala. A fost o intamplare, nu mai trecusem de multa vreme pe acolo, nu-i mai cunosteam nici pe vecini. Ce-mi spune el? Zice ca nasa mea de botez, o anume Elena Farcas, venita ca muncitoare la Bucuresti, scolita apoi si ajunsa profesoara universitara de economie politica, nasa mea - de unde s-o mai stiu eu?-, are o functie mare la partid si raspunde de tineretul din raionul Lenin. Cica sa ma duc la ea. Mi-a dat si adresa, locuia undeva, pe strada Viilor. M-am dus. Era noapte. A pus imediat mana pe telefon si am inlemnit cand am auzit-o cum vorbea. Asculta, tovarase! Banditii aceea de la facultate au dat-o afara pe fata mea! Maine la ora 8 sa i se intocmeasca urgent dosarul de reinmatriculare!... "Sa nu mai spui intotdeauna ce gandesti", mi-a spus Jean Livescu.... Dar de ce nu m-a aparat atunci? Doar era in sala...Lasitate, indiferenta la toate nivelele! Iancu Saceanu a muncit pe santierul de constructii de la Floreasca, impreuna cu Timus Velcescu, au varuit, au carat moloz, au ridicat vile pentru reprezentantii alesi ai poporului. Mama lui, de vreo 46 de ani, a murit de suparare. Dupa insistente,dupa multa suferinta, a fost si el inmatriculat, poate s-a vazut undeva ca se exagerase din prea mare zel. Iancu a fost unul dintre cei mai buni profesori de limba romana din Bucuresti, multi ani directorul Liceului Iulia Hasdeu. Imi spunea ca a fost la rectorat si la SRI sa ceara dosarul lui, sa i se dea niste adeverinte, i s-a raspuns ca nu are dosar, ca nu pot sa-i elibereze nimic... Timus a fost reprimit mai tarziu, Cornelia a facut Institutul de arte plastice, a locuit multa vreme la Paris, a avut multe expozitii personale. Eu am primit diferite posturi in invatamant, a trebuit sa-mi dau mai tarziu unele examene, am predat ce se gasea, istorie, caligrafie, am fost invatatoare, mi-am dat toate gradele didactica si apoi am fost titularizata pe catedra de limba romana. Pe vremea aceea nimeni nu intra in Bucuresti, absolventii erau trimisi mai intai in provincie. Am predat mai mult la doua scoli din cartierul de blocuri, Drumul Taberei la 164 si la 203 - numerele scolilor. Am muncit mult, vreo 20 de ani am primit studenti la practica, uneori cate 3 grupe in aceeasi serie, fara sa fiu platita, statul n-a pretuit niciodata munca didactica. Spuneau unii ca ma apreciaza, am pe undeva o insigna pe care scrie ceva, parca Profesor evidentiat, o fi prin vreun sertar, daca n-oi fi aruncat-o... Este o povestire scrisa de Arcadii Gaidar si intitulata Piatra cea fierbinte. Undeva era o piatra care iti daruia viata de la inceput, dac a o ridicai si o duceai in deal; parca asa scria. Unui biet mujic neputincios, niste copii ii spun sa ridice piatra. Asta l-a cam suparat pe mujic, adica de ce? Sa rada lumea de el ca a fost prost si n-a stiut sa traiasca? El e multumit de felul in care a trait, ce daca n-are un picior, l-a pierdut in marele razboi pentru tara, ce daca..etc M-am gandit de multe ori ce-ar fi sa mi se redea viata de la inceput, s-o organizez mai bine, sa am mai multe bucurii, dar totdeauna mi-am raspuns ca nu. Nu-mi mai trebuie nici o alta viata, mi-a ajuns asta. Nu sunt prea multumita de mine, nu sunt ca mujicul acela convinsa ca am facut ce trebuie, dar nici nu stiu si nici n-am stiut ce trebuie. M-a luat valul vietii, la intamplare, nici norocul nu a iesit iaintea mea decat in foarte putine cazuri, nici intelepciunea Ecclesiastului n-am avut-o… Si totusi, daca ar fi sa pot alege, sa retraiesc ceva din viata mea, as alege numai doua momente care sa alterneze perpetuu. Sa fie soare, zapada mare si alba, iar eu sa trec pe o partie printre nametii cat muntii. Apoi, sa se faca vara, eu sa dorm si s-o aud pe mama: Scoala-te si du-te cu oile, ca au trecut fetele lui Stan Tanase! Constanta Corbea P.S. Am revazut cele trimise, am facut unele greseli, cum ar fi -pensionarii-in loc de pensiei, marturisiri in loc de marturii si nu am spus clar facultatea si poate altele; am scris dintr-o data, am trimis fara sa corectez. Dar stiti ce? Puteti folosi ambele variante, faceti ce schimbari credeti ca trebuie facute, nu am scris nimic neadevarat. In varianta 1 mi se pare ca nu am spus numele celei care m-a turnat cu elan si insistenta. Treaba sta asa: Am dus o viata atat de mizerabila, incat mi-e rusine s-o pun pe tapet, e ca si cum m-as dezbraca in fata lumii, dar asta e! Folositi ce credeti din "marturiile" mele. Acu' m-apuc sa scriu schite vesele si triste, proza scurta, zilele astea dau la tipar o cartulie cu 30 de povesti pentru copii… Va multumesc mult pentru vorbe bune si intelegere, C. |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |