Cititor scrie "Livius Ciocârlie, scriitor: “De altfel, să
mori la vârsta mea nu e un scandal” / interviu Perspektiva
de Eugen
Istodor HotNews.ro
Duminică, 31 mai 2020, 8:04
Actualitate |
PERSPEKTIVA
Acest
om este bătrân. O spune cu fiecare rând în acest interviu. Acest
om a scris despre bătrânețe și moarte. “Batranete
si moarte in mileniul trei”, Humanitas. Oricât de bătrân se
crede, de câte ori îi recitesc cuvintele din cărțile sale, îl
simt mai viu decât mine. Recunosc preferată mi-este cartea “Cu
dinții de lână: Jurnal 1978-1983.” Cum să nu-l iau la
întrebări așadar pe vremurile astea în care 2 luni și de acum
mult timp încolo, bătrânețea și moartea au fost și vor fi
obsesiile noastre de căpătâi?
Livius Ciocârlie, scriitor: “De altfel, să
mori la vârsta mea nu e un scandal” / interviu Perspektiva
de Eugen
Istodor HotNews.ro
Duminică, 31 mai 2020, 8:04
Actualitate |
PERSPEKTIVA
Acest
om este bătrân. O spune cu fiecare rând în acest interviu. Acest
om a scris despre bătrânețe și moarte. “Batranete
si moarte in mileniul trei”, Humanitas. Oricât de bătrân se
crede, de câte ori îi recitesc cuvintele din cărțile sale, îl
simt mai viu decât mine. Recunosc preferată mi-este cartea “Cu
dinții de lână: Jurnal 1978-1983.” Cum să nu-l iau la
întrebări așadar pe vremurile astea în care 2 luni și de acum
mult timp încolo, bătrânețea și moartea au fost și vor fi
obsesiile noastre de căpătâi?
Livius
Ciocârlie are mintea bună pentru multe motive. Motivul unic:
pentru că știe să-și vadă "lungul nasului" la 84 de
ani. În interviu, priviți dansul critic al minții acesteia. Nicio
disperare. Luciditatea valorilor (vezi cum îi vede pe Barenboim și
pe Papano). Rațiunea vârstei lui de om, vorbitul cu fratele său
de la Paris. Despre copilării. Dar și trăitul în imaginație.
Când se preumblă pe străzi vechi, prin Mântuleasa.
1.
Am prieteni care, stând în casă, fac ce e harul lor să
facă, adică scriu. Și totuși unii au trecut prin perioada de
urgență exasperați în așa măsură încât pot spune că au
fost chiar revoltați. Ulterior, am descoperit în reviste
franțuzești articole din care răzbătea aceeași stare de spirit.
Nu le-am dat importanță, zicându-mi că nu erau scrise de
specialiști, până ce n-am descoperit articolul unui epidemiolog
și încă cel dintâi care în Franța a atras atenția asupra a
ceea ce avea să urmeze dar care găsește acum că s-a exagerat cu
măsurile luate și că, lăsând la o parte criza economică care
va urma, îl îngrijorează trauma provocată celor claustrați.
N-a
fost cazul meu. Există o explicație. După ceea ce părea a fi un
mic accident, o simplă căzătură, m-am ales cu o leziune pe
creier care m-a cam prostit. M-a împiedicat să mai scriu. Sunt
cinci ani de atunci și lor le corespunde o ședere în casă
întreruptă numai de mici ieșiri pentru diverse treburi. Deci
obligația de sta în casă nu m-a stingherit deloc. Încetasem
frecventele plimbări de până atunci, fie spre Parcul Ioanid, fie
în zona Mântuleasa. Plimbările acelea erau și un fel de a lucra.
Începusem să scriu fragmentar, ceea ce însemna să nu mai stau la
masă pentru a urmări și dezvolta un gând. Fragmentele îmi
veneau in minte brusc în timp ce mă plimbam. În urma accidentului
pomenit, nu m-am mai simțit în stare să lucrez și, ca atare,
nici n-am mai simțit nevoia să mă plimb. De aceea, parcă
antrenat pentru starea de urgență, pandemia n-a schimbat prea mult
programul meu.
2. Din ce v-am spus până acum
reiese limpede că în starea de urgență nu m-am simțit pedepsit.
Ba, întâmplarea mi-a adus și o bucurie. Nepoata mea, Dana,
pianistă cunoscută la Paris unde trăiește, m-a pus în legătură
după o lungă întrerupere cu fratele meu, parizian și el acum. Ne
telefonăm, vorbim câte toate și mai ales, cum li se întâmplă
bătrânilor (el are 89 de ani), vorbim despre copilărie. Deci am
și satisfacții. Am totuși, cum presupuneți, și insomnii.
Prilejurile sunt două. E, mai întâi, familia. Soția mea e plină
de boli. Curând, i se va face și o operație, nu ușoară. Tocmai
acum! Pe fiica noastră mai tânără, bucureșteancă, o vedem rar
ca să n-o expunem. Cealaltă trăiește la Luxemburg.
Abia
avusese succes cu o carte despre București în literatură, scrisă
în colaborare cu Andreea Răsuceanu, abia ne trimisese o fotografie
în care e împreună cu Laura Codruța Kovesi, luxemburgheză și
dumneaei acum, si iată că s-a abătut asupra tuturor pandemia,
încât nu i-au mai rămas decât cursurile pe care le ține și ea
de acasă. Și mai e personajul cărților mele, Maxone, nepotul
luxemburghezo-londonez. Cum să nu fim îngrijorați? Și mai am un
motiv de a fi insomniac. Provine din nou dintr-o lectură. Am aflat
părerea unui medic că, dacă se contaminează, bătrânii cu boli
cronice mai bine nu s-ar duce la spital. Șansa de a supraviețui e
infimă iar tratamentul îngrozitor. Așa aș și face fără să
ezit, dar nu cred că e posibil. Riști să-i contaminezi și pe
alții. Iar a negocia cu medicul, a-i cere să te lase fără
tratament, cred că nu-i posibil la noi. A mers în Statele Unite cu
un prieten al meu care stătuse o bună parte din viață prin
spitale și îi fuseseră amputate ambele picioare. Într-o zi a
spus: “Gata cu tratamentul!”. Medicul i-a propus să se mai
gândească timp de o săptămână după care, cum el nu se
răzgândise, a fost lăsat să moară. Repet, nu cred că ar merge
la noi.
3. Vreți să știți cum stau cu bătrânețea
și moartea. Am făcut primii pași în ceea ce numesc a patra
bătrânețe. Deloc obligatorie, eu beneficiez de ea. E perioada în
care mintea ți se dereglează. Am probe destule, vă dau numai un
exemplu. Îmi țin cartea de identitate și cardurile, de sănătate
și de CEC, mereu în același sertar. Ca să nu le pierd. Totuși,
într-o zi cartea de identitate a dispărut. Am căutat în
disperare fiindcă nu mă atrăgea deloc ideea de a mă duce la
poliție, să mi se facă una nouă. N-a fost de găsit. Renunțasem
s-o mai caut. Am declarat-o dispărută, noroc că numai în sinea
mea. Până în ziua când a venit femeia care trece săptămânal
pe la noi și mă cunoaște bine, știe ce sunt în stare să fac.
Aflându-mi isprava, s-a gândit s-o caute în pubelă care era în
stradă fiind tocmai ziua când vine Salubritatea să golească
pubelele. Acolo era, acolo o pusesem, la gunoi. Ce-i drept,
proiectul meu de viață nu viza 85 de ani. Tânăr, mă gândeam că
dacă am noroc voi prinde și anul 2000.
La
prăbușirea comunismului nu îndrăzneam să mă gândesc. Și iată
că sunt două decenii de când am intrat în noul mileniu și trei
de când am scăpat de comunism. Vorba lui Cioran, dacă am să mor,
voi muri mulțumit. De altfel, să mori la vârsta mea nu e un
scandal. Vreți să știți și cum îmi petrec timpul în decursul
pandemiei. Al pandemiei și oricând. Muzică nu prea mai ascult.
Asta de când am fost să-i ascult pe Barenboim și pe Papano. Unul
cânta fals, celălalt dirija stâlcit. Păi, mi-am spus, despre
ăștia se spune că sunt mari. N-oi fi eu de vină? Și așa era,
urechea mea deformează sunetul cu toate că sunt prieten de
șaptezeci de ani cu cel mai renumit orelist din București. Deci,
ce fac? Răsfoiesc revistele care-mi vin, mă informez pe internet
(televizorul nu-l mai aud), văd filme subtitrate și, mai ales,
recitesc. Spun că recitesc deși orice carte mi se pare nouă până
când după câteva pagini dau peste însemnări pe care, cândva,
tot eu le-am făcut. Nici propriile mele cărți nu știu ce
cuprind. O vreme m-am și mândrit că, neavând memorie, sunt silit
să gândesc cu capul meu. Pe urmă am descoperit că nu-i o
garanție de originalitate să scrii ce-ți trece prin cap. E mai
degrabă sigur că ai să repeți idei aflate vreodată din cărțile
citite și uitate sau să te repeți pe tine însuți, din cărțile
anterioare ori chiar din aceea pe care tocmai o produci. Deci ăsta
sunt eu, în pandemie și în afara ei. Nu meritam un interviu.
"
|