Confuzia este greșit eronată

Soția a coborât din mașină.

– Nu stau mult, a zis. Parcarea ține o oră.

Într–adevăr, a revenit repede, mi–a arătat punga personalizată din plastic și a pus–o pe bancheta din spate.

– Le–am obținut aproape toate, a zis. Nu–i cea mai bună farmacie, dar e în centru. Am plecat direct la serviciu. Nu mai zăbovi, bagă–te în pat!

Și a ieșit închizând binișor portiera. Am privit cum se agrega în mulțimea trecătorilor: taior gris–perle, mănuși fine asortate care ascundeau pata roșie mare de pe mâna stângă. Piațeta începea să se aglomereze, ca în fiece dimineață; dincolo, către Cazinou, o barieră provizorie îndărătul căreia se ridicau maldăre de pământ, strangula și mai mult traficul.

M–am decis: intru în farmacie, cât mai pot. – Și ce doriți? m–a apelat domnul în halat alb dindărătul pultului. – Adineauri a fost soția aici; am nevoie de restul medicației. – Da, mi–amintesc; un moment, se pare că a mai sosit un transport! Cât am așteptat, s–a înfiripat coada; chiar am identificat–o pe doamna Ella, care a făcut un gest de recunoaștere. Atât!

Farmacistul a apărut de după rafturi și a exhibat un pachețel cartonat.

– Conține ce vă trebuie, a zis. Preferabil să fie luat în pat!

– De ce?

– Mai bine să nu știți! Plătiți?!

– Evident, n–am bani, i–am arătat buzunarul pijamalei.

– Altfel nu se poate! Pe credit nu dăm… aveți pe cineva, să intervină?

– Ar fi, doamna Mărgean, de la grădiniță.

– Cunoaștem! Îi trimitem vorbă!

Dar mi–a înmânat pachețelul. Afară, senin și un individ proțăpit cu videocamera, să mă filmeze pasămite, pentru niște actualități, dar n–a îndrăznit de–a dreptul, a îmboldit un copil al străzii, să bâzâie:

– Nenea, de ce ai pijama? Nenea, de ce ai pijama?

Noroc de mașină. Înăuntru temperatura crește, cafeaua din ghindă o fi cauza, demarez tocmai când se apropie patrula cetățenească, au văzut și ei că se filmează, prilej să se facă remarcați… pot să tot fluiere în urmă, m–am angajat deja pe strada Unirii, gândind că n–o fi prea mare ocolul, pot să întorc la cișmea… pe dincolo, către biserică, după aceea acasă. Aștept pe breteaua laterală să se facă liber… O căpățână se ivește la geamul portierei – e Pipăruș, fostul voltijor, gata să colecteze ceva; întredeschid, spune că e închis la giratoriu, să tai pe spațiul verde către parc… mai fac și alții așa, apoi să întorc lângă vile… e sens unic dar scurt și ies taman la biserică… super!

Dau cu spatele de–a dreptul pe iarbă, e nițel în pantă dar ajung la alee și pot întoarce… iar sus au apărut doi comunali ce gesticulează, m–or fi invitând să revin… la o mică discuție… cotu’ și pișcotu’! Aș putea lăsa autoturismul în parcarea credincioșilor, la ora asta nu e slujbă, au și bănci în margine… umbra copacilor… Taman se pune Moruz alături, m–a ochit. Are chef de vorbă, măcar că se bâlbâie; roaba a rezemat–o de spetează, la îndemână. – Cu mașina ajungi mai repede, dacă ocolești pe la depozitul de pene apoi îndărăt, din mărginime spre cartier… – E drumul prost! – Hă–hă, când l–am dus pe nenea la spital, arată el roaba, ca vântul… Pe urmă iacă–tă perechea de gardiști… or fi tot ăia, nu rămâne decât să demarez, la moment. De pe stradela Mântuirii fac la dreapta, pe sensul unic – pot accelera dar făgașele se fac tot mai adânci, tranșee instabile până la fundațiile caselor soioase de noroiala veche; dacă urmăritorii folosesc tramvaiul de centură, precis mă intersectează… s–ar putea să nu știe că zidul bastionului constituie doar butaforie rămasă de la Festivalul Lemnului și ultima arcadă camuflează pasajul de la pod… merită încercat!

Trec prin peretele decor care țiuie, cotesc pe splai, unde pot accelera scurt pe lângă șantierul părăsit de la vile, încă o intersecție și accesez Strada. Refugiul are temporar câteva spații goale, parcarea e posibilă; a încetat și țiuitul dar locul este invadat de emanația cunoscută a fumului de mesteacăn… iar au pornit crematoriul deponeului ziua. Iau pachețelul medical, îl pun în punga specifică, încui autoturismul, dar nu merg prin față, mă îndrept spre dosul blocului, pot urca pe la colțul clădirii, peretele are ancadramente și reliefuri – pe vremuri fusese fațadă – sistematizarea l–a retrogradat… nu–i mare lucru un etaj iar pe feroneria balconului cățărarea pare ușoară… plus că pot vedea dacă e cineva în locuință, nu se știe niciodată! Fereastra stă întredeschisă, o împing ușurel și escaladez pervazul; înainte s–o închid privesc lungul terasei – pustiu, doar elful casei stă ciucit la capăt, potrivind castane pe linoleumul uzat. Lepăd șlapii ecologici sub calorifer și iau seama – degetele picioarelor parcă s–au înnoroit, aspectul se trage de la drumul vechi după Mântuirii, va trebui să le spăl… mai încolo.

Privesc în oglinda sufrageriei – perechea mea există doar când o vizionez, imposibil s–o surprind, însă dublura e îmbrăcată de oraș, semn că va pleca… sau s–a întors… nu dă de înțeles!

Desfac cutiuța, arunc ambalajul pe șifonier și pipăi medicamentul – ce galben intens simt în degete, e bun! – are gust de chinină dar medicul de familie a indicat să–l iau în pat… parcă dulapul n–ar fi bun… după lunga înghițitură tusea năpădește, persistentă, cu ecou ciudat; o repet dinadins, până îmi dau seama – era chiar tusea tatălui meu, în ultimii ani de viață, petrecuți pururea în vechiul pat din dormitor.

În incinta protectoare liniștea e transparentă, apoi străbat bătăile pendulei și se dedublează – o alarmă antifurt și un ciocan îndepărtat lovind nicovala pereche reproduc intervalul înghițirii! Momentul revelației de ieri – vastitatea înfricoșătoare a sufletului neexplorat implică faptul că ființa mea rămâne în același timp vie și moartă până la deschiderea dulapului, o nedeterminare care cere neapărat un observator.