Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Andrei Zanca. Din Cartea Surâsului

Să contempli o vale înzăpezită, iarna, fără vreo obligaţie, fără gândul câştigului ori pierderii, fără de grija ridicolului, fără de ghesul apărării, fără de nici un ghes; să guşti pur şi simplu această clipă în oprire deplină, să dai drumul la toate, fără de gândul că trebuie să laşi totul să cadă, să te delectezi cu această splendoare, fără a încerca a o reţine, fără de speranţa că trebuie să dăinuie mereu: mişcare în nemişcare, totul ... har, artă şi trudă .... Andrei Zanca

Cartea Surâsului (jurnalul unui drum lăntric) - fragmente

Mutilaţi de întâmpinare, nu ne mai întâlnim într-adevăr unii cu alţii, o întâlnire de la fiinţă la fiinţă, ci pe roluri. Fiecare vede în celălalt doar un rol (cum medicul în bolnav, doar un caz, şeful în subaltern, doar un obiect al rentabilităţii). întâlniri dominate de utilitate, interese şi scopuri, până şi în cele mai intime impacturi.

Omul acestei vremi se plânge de singurătate şi izolare, fie pe faţă, fie în intimitate, însă în momentul când cineva îi trece pragul, abia aşteaptă să fie din nou singur (elevii pe de altă parte, pot vorbi ore în şir la telefon /celular... unii cu alţii, căci nu sunt nevoiţi a se privi în ochi, a se afla aproape – orice apropiere semănând cu un act de agresiune, însă când se află faţă-n faţă, amuţesc -, ce semn de maladie generală mai evidentă?)

Dintr-o peregrinare splendidă montană: întreb un cioban, ce-i face muierea (pe care o cunoscusem cu două săptămâni înainte, când i-a adus lui merinde) ... Mă priveşte cu o anume sfiiciune şi apoi: apăi, s-a dus la doftor, zice ... Are ceva cu fătăciunea ... Şi apoi m-a privit hâtru, adânc, încât am simţit limpede ce ar fi vrut să zică: toate neajunsurile ni se trag de la acestea, două: fătăciunea dornică de a şti ... Şi fătăciunea vestejită ...

Apoi, a oftat şi şi-a chemat cânele.

Cultul câinilor în lumea urbană a atins proporţii industriale: saloane de coafură, de pedichiură, de tuns. Alimentaţie în pungi cu diverse meniuri. în fine, o industrie deosebit de prosperă. Cei care au câine, şi nu sunt puţini, unii chiar posedă adevăraţi dulăi, cât un viţel (încât ţi-e pur şi simplu milă, cum e el ţinut în recluziune într-un apartament, când ar zburda şi el în voie pe o pajişte, ce cruzime în fond), zic mereu: pe câinele meu mă pot baza. în fond, le place faptul că animalul acesta nobil ascultă, vine, se culcă la comandă, mă rog, tot tacâmul (această impusă „prostituare” a bietului animal), în fine, pentru că e supus. Ca o recompensă a propriei supuşenii în lumea industrializată, pragmatică şi tot mai dură. Şi apoi, câinele te urmează oricum ai fi considerat de ceilalţi. Te ascultă şi nu te contrazice deloc. Te urmează, de a-i fi sfânt ori ticălos (ce pildă a non- deosebirii, a neutralităţii de-a dreptul divine, care însă pe noi nu ne caracterizează, ca fiinţe „alese”, deloc...). Poţi monologa în prezenţa lui ore întregi.

Şi-apoi, te întâmpină cu o bucurie nefirească unui om.

în fine, mereu şi mai la toţi, această propoziţie simptomatică, uluitoare, mereu aceeaşi, după ce câinele lor a fost anesteziat, ori s-a stins de moarte bună: ich muss mir einen neuen Hund verschaffen ... trebuie să-mi fac rost (să-mi procur) de un câine nou.

De parcă ar schimba o maşină cu alta ... nouă ...

întemeietorul ortodoxiei franceze Jean de Saint-Denys, unul din marii teologi ai secolului, nu era un teolog abstract; el a bănuit că restaurarea ortodoxiei originare în Vest va fi unul din cele mai importante evenimente ale secolului 20. Există în noi un eu enigmatic, aflat la întretăierea dintre eul-lume şi fiinţă. Acest eu-central este capabil să discearnă între cerinţele celorlalte două, aflându-se deasupra lor. Despre el nu se vorbeşte aproape de loc. Este acel eu al auscultării iniţiatice

Lumea ca proiectare de imagini constituie o escală de reflectare deosebit de dificilă. însă aici trebuie să înceapă onestitatea noastră. Pentru că din acest punct trebuie să răspundem, să preluăm răspunderea ( în sensul în care te mişti în lumea ta şi că tot ce trăieşti nu este decât reflecţia asupra ta însuţi, că eşti mereu singur în lumea ta, mereu te mişti în cercul imaginilor tale şi că deci porţi răspunderea absolută pentru destinul propriu, pentru această lume; ea este un produs al polarităţii, al sciziunii psihice în eu şi non-eu; separarea noastră eronată de ceea ce numim lume, ceilalţi). Această umbră devine deci lumea înconjurătoare, ce astfel încearcă să se apropie din nou de noi spre a fi integrată, asumată.

Pe măsură ce ne apropiem însă mai mult pe acest drum, de această unitate, ne „rarefiem” treptat. Ceea ce în lumea din jur este îndemnul de-a deveni tot mai plin de succes, tot mai bun decât ..., nu este altceva decât o gonflare monstruoasă a eului, ipostazierea unui hybris fatal. însă un eu ce porneşte pe drumul nostru descris, în momentul în care a ajuns la „ţintă”, nu mai există. Aceasta este jubilaţia şi totodată spaima...De aceea, eul încearcă să prelungească cu tot dinadinsul perpetuarea în iluzie, încercând formele călduţe şi instituţionalizate ale religiilor majore, în şi prin care se asociază cu alte euri la fel de „sârguincioase” în a-şi păstra într-un mod „justificat” statutul şi rolul, în asocieri şi întâlniri comunitare prezervatoare, tradiţionale.

Un eu delimitativ: eu şi alt eu. Se încearcă astfel o identificare de durată cu acest eu, uitându-se că el se află în decursul biografic într-o continuă devenire. încercăm să menţinem o continuitate care de fapt nu există.

Căutarea de sine devine aşadar o înfăptuire de integrare. Obstacolul major îl constituie eul, înţeles ca ego (nu însă în sensul de egoism etc.). Eul suportă o infinitate de definiţii. Sinele este însă ceea ce este. Altă definiţie e cu neputinţă cu mijloacele restrânse ale limbajului uman.

Orice copil, încă demn de acest nume, este mistic. Mistica, atât de greşit înţeleasă mai ales datorită unei moşteniri de tristă amintire, este ceea ce se sustrage oricărei definiţii. Misticul nu se află în faţa unui adevăr pe care l-ar putea înţelege. El trăieşte un adevăr, care-l pătrunde. Doar ca Pătruns se poate el exprima. Iar exprimarea lui nu se potriveşte în nici un concept mistic. Este o nemijlocire întru divin.

A fi prezent mereu în acum şi aici presupune o trudă anevoioasă (în sine şi în zen: totul poate fi un drum întru tao, de la cea mai mică şi măruntă îndeletnicire, dacă te dedici total ei, fără a fi nici o fărâmă preocupat în acelaşi timp de altceva). însă noi suntem mereu absenţi. De aceea nu ne atinge adevărul. Prezentă, atenţie, veghe şi smerenie (să nu fii nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce eşti). Lumea tehnocratică în care trăim este putere fără mistică. Fiindcă tehnocraţia se întoarce împotriva celui care a creat-o: ea poate mânui viaţa, doar distrugând-o. (Sf. Augustin: eu sunt afară şi tu eşti înăuntru).

Copilul este astfel un mistic în primul rând fiindcă este pură prezenţă.

Să încetăm astfel a-l gândi pe dumnezeu: doar când încetăm a-l gândi îl putem trăi. El ne întâmpină mereu altfel decât ne aşteptăm. Nu îl putem înţelege, însă ne putem lăsa pătrunşi de el.

Cu Francisc de Assisi, începe o nouă înflorire a misticii, ce-şi găseşte în Germania un punct culminant prin Meister Eckehart, Heinrich Seuse şi Johannes Trauler. în Spania, Teresa de Avila şi Ioan al Crucii investesc cel de-al 16-lea secol cu denumirea de secolul de aur al misticii. Prin Jakob Böhme mai apoi, se trezeşte din nou interesul pentru mistică – după fărâmiţările cauzate de Reformă şi Contrareformă – el reunind cugetări lutherane, paracelzice şi mistice într-un sistem teologico-natural. însă cuvintele lui Albert Schweitzer „esenţa misticii constă în faptul că este fără de vreme şi că nu face apel la nici o autoritate decât cea a adevărului, pe care-l poartă-n sine” – sunt o mărturie a faptului că acest fenomen continuă. Chinuitoarea căutare a întâlnirii cu divinul este azi mai actuală decât oricând. Deasupra eticii şi moralei, se află desigur căutarea de sine, experienţa cu divinitatea, mistica în fine.

Noţiunea de mistică pleacă de la noţiunea grecească „mysterion” (învăţătură / cult tainic), la rândul lui format din două noţiuni: „mystos” (tăcut) şi „my” – însemnând în (o în-chidere a ochilor, buzelor). Este vorba deci de o taină care se revelează printr-un cult, când începem a ne înturna înspre lăuntru, închizând ochii şi tăcând. „Cine şi-a adus în-lăuntru simţurile acela aude ce nu se spune şi vede în noapte” – ne spune Angelus Silesius. Aceasta e posibil, ne spune Böhme, prin ceea ce el numeşte „umgewandte Auge” – ochiul în-turnat (ochiul întors în-lăuntru).

Deosebind între mistica pozitivă şi cea negativă, Darshan Singh denotă faptul că prin negarea lumii se creează o falsă asceză. Doar mistica pozitivă, arată el, ne oferă posibilitatea de-a ne dezvolta uriaşul potenţial ca oameni deplini. De aceasta ţin: realizarea / punerea în practică a menţinerii sănătăţii şi frumuseţii, a simţirii şi emoţiei adânci, a concentrării şi dezvoltării capacităţii de gândire, însă în acelaşi timp şi dezvoltarea capacităţilor noastre uitate „supra-senzoriale”, supra-lumeşti şi supra-temporale (aşa cum, se pare, acest lucru a atins în mitul Atlantidei un punct culminant).

Isus face deseori afirmaţii imposibil de împlinit pentru om: nu atât faptele, cât gândul, deja, duce la pierzanie ... Prin această împingere la extrem a lucrurilor, Isus doreşte doar a spune mereu: mântuirea este o problemă a graţiei, a harului divin ... a îndurării divine ...

Şi el o declară astfel fiindcă este un adânc cunoscător al sufletului omenesc: utilizează ego-ul spre a învinge ego-ul...

Ca în cazul unui Koan.

Te pune în fond în faţa unui koan.

Trebuinţa traversării lumii formelor presupune deci o transcendere a lor. Lumea formelor mediază invizibilul. Astfel, însingurarea nu este o fugă de lume si o retragere spre a o putea traversa. însingurarea ca dar făcut lumii, ca posibilitate de solidarizare imanentă.

Ne retragem, spre a putea reveni cu atât mai efectiv. în sensul acesta tot ceea ce făptuim produce ceea ce poartă numele de kharma, adică forme pe care trebuie să le mistuim, să le asumăm. Câtă vreme gândim doar în categoriile binelui şi răului, creăm mereu sciziune, defalcări. Ceea ce trebuie este un soi de conjunctio opositorum o împăcare a contradicţiilor. Doar astfel se poate întrevedea o ieşire din această dilemă: în cazul acesta crucea, ca simbol al polarităţii. Crucificarea însăşi, o legare, o cetluire de această lume polară.

în răs-cruce se află ieşirea din polaritate, este punctul mistic al mântuirii (în lăuntrul, nu în afara polarităţii, deci). Picătura lui Ma Ananda May îşi are din nou cuvântul: sunt în tot şi totul e în mine.

Cea mai grea lecţie a zen-ului: iluzia este iluminare şi iluminarea este iluzie (suntem autorii propriului scenariu şi în acelaşi timp şi actorii propriei piese).

Paul Tillich: Isus este eliberat de religie; toţi fac noi legi religioase. El le învinge, trece peste ele.

Allan Watts: koanul este o problemă care nu permite o rezolvare raţională; răspunsul nu are o legătură logică cu întrebarea, iar întrebarea este de asemenea soi încât dezorientează complet raţiunea.

Se pare că pe lângă frustrarea şi sleirea pe care le aduce cu sine, koan-ul dezvăluie faptul esenţial că suntem victimele propriei noastre tendinţe a „seriozităţii”, a încrâncenării: ne scapă umorul situaţional, detaşarea, graţia.

(spre o destindere: intră un berbant frumuşel, spilcuit şi ţanţoş în local. Şi comentariul: „Ia te uită frate: ... Muşchiul, Forţa, Eleganţa ... Spiritul şi Graţia”)

Aurobindo spunea undeva că fiecare sentiment este aidoma unui val: apare şi dispare, fiind însă indisolubil legat de taina oceanului. în val se concentrează întregul ocean. Conştientizarea acestui „cu totul altceva” din noi constituie punctul retragerii şi al revenirii; o retragere pregătind de fapt revenirea unei fiinţe deplin transparente, manifestându-se în aceasta ipostază în orice act, în cea mai măruntă activitate (care poate fi prea-bine o cale minunata – graţie unei concentrări absolute, unei aplecări totale, unei tandre, nude atenţii – întru iluminare, epurare lăuntrică, întru dumnezeu: „când mănânc, mănânc, când mi-e sete, beau, când sunt obosit, dorm, când merg, merg, însă voi când şedeţi, sunteţi deja în picioare, când sunteţi în picioare, mergeţi deja şi când mergeţi aţi şi ajuns” cum se spune într-o celebră afirmaţie zen)

De aici apare şi responsabilitatea. Eul-lume caută să-şi menţină-n static poziţia „cuceririle” şi rangul. Acest static, ucide vitalul, viaţa ca dinamică, în devenirea ei. Depăşirea staticului presupune metanoia, deci suferinţa. Suferinţă care trebuie integrată, asumată. Suferinţa ca şansă. Traversarea nopţii obscure ( la noche oscura, a lui Juan de la Cruz), totul fiind pre-luare, asumare şi integrare. Living your dying, a-ţi trăi morţile de fiecare zi, micile morţi, cotidienele morţi.

în domeniul spiritualităţii trebuie ... să te străduieşti, spre a ajunge la concluzia, că toate străduinţele sunt inutile.

(Ca în cazul unei boli: nu lăsa capul să stea în drumul de tămăduire a corpului înţelept...)

Mărturie a divinului în „neînsemnat”. Deschidere totală şi necondiţionată. Paralela ar fi pre-luarea, asumarea, integrarea necondiţionată. Preluarea /acceptarea nepreluabilului. Asumarea calvarului, nicidecum împotrivirea, amânarea ori refularea, sporind „umbrele” (Jung) din noi.

Această asumare nu are de-a face deloc cu resemnarea ori cu eroismul, care constituie de fapt două modalităţi de manifestare ale eului-lume. Asumarea întunericului nu e nicidecum resemnare (static), ci dimpotrivă dinamismul cel mai fluid cu putinţă. Preluarea, asumarea „întunericului”, înseamnă grăbirea apariţiei zorilor. Ea reprezintă în mod uluitor şi unul din adevărurile străvechi ale zen-ului şi nu numai. în sine, un act anagogic.

Orice fariseu este departe de drumul umblat, de spiritul obişnuit, cotidian; însă este aproape, dacă nu identic cu spiritul eroic, fatal şi atât de preţuit în societăţile concurenţei acerbe ... to be number one ... (ambiţia este „injectată” copilului la vârste fragede, cu efecte fatale ... este şi ea zeificată)

Fariseu – în trad. aproximativă, cel deosebit.

în societăţile în care se zeifică concurenţa în toate domeniile, partea masculină (yang) a femeilor dobândeşte o pondere monstruoasă. Partea feminină (yin) a bărbaţilor este aproape total înlocuită cu yang-ul aroganţei, cruzimii, urii.

Este straniu: majoritatea femeilor în funcţii de conducere caută să se comporte, nu din lăuntrul feminităţii lor (lucru absolut pozitiv, deosebit de efectiv şi necesar, stringent mai ales în zilele noastre), ci prin imitarea unor calităţi de conducere masculină, puternic şi ridicol accentuate.

Gândirea raţională legată de limbă nu poate nicicând ajunge din urmă cunoaşterea spirituală, însă un reflex al spiritului, ce însufleţeşte un discurs, se mistuie mereu în el. Are loc astfel un transfer al acestei sensibile vibraţii asupra cititorului / ascultătorului atent. Un act anagogic. Un act de înălţare aşadar. Un act de incitare, de trezire.

Lipsa vestică de Orient-are ... ex oriente lux ... Orientul lăuntric, fireşte ...

Tot în acest context un lucru ce mi se pare esenţial: în gândire trăim într-un mediu al semnificaţiei, raportate la o fiinţare, nu însă în aceasta însăşi.

Totul este să laşi lucrurile să gândească în tine, şi nu să lipeşti etichetele „gândirii”, închipuirilor, dorinţelor pe lucruri; gândurile sunt acelea care împiedică, înăbuşă, o adâncire a percepţiei; doar când ele tac este în stare spiritul individual să preia în el pe cel universal. Şi doar astfel devin lucrurile cifruri ale spiritului universal. Totul e semn. însă revelaţia o constituie lucrurile, fenomenele însele, doldora de semnificaţii. Alfabetul prin care ne agrăieşte spiritul universal, lumea un limbaj al nevăzutului.

S-a crezut astfel că în gânduri se prefigurează amprentele unei lumi exterioare lipsite de spirit. Nu că în gânduri există amprenta, imprintul spiritului divin.

Lucrurile lumii nu sunt doar obiecte pe care le poţi măsura, introduce în statistici, ci sens devenit audibil, vizibil. Semnificaţia dintr-o prezenţă fizică. Ce poartă în ea întregul.

într-o mantra (la nivelul bazal, întemeietor al limbii), numele şi forma, semnificaţia şi corpul sonor (vibraţia sonoră), sunt nemijlocit legate între ele. Prin Japa, adică prin repetarea subtil-spirituală a acestei mantre, se deschide treptat puterea ei. Cum denotă şi tantrismul, percepţia, cuvântul şi obiectul sunt echivalente în dumnezeu. Adevăratul nume al lucrurilor îl constituie esenţa lor, cum se pot ele vedea şi „auzi” spiritual.

Babilonia limbii se referă mai ales la un eveniment ontologic, nu istoric.

Numele etern nu poate fi numit fiindcă este fiinţarea însăşi.

Ea este Una, şi nu: cuvânt şi lucru.

Este nevoie de o vedere, acolo unde gândirea eşuează. Fiecare act al cunoaşterii are ca punct de pornire o revelaţie. Şi în acelaşi timp certitudinea acestei revelaţii. Lucru extrem de important. Acest se arată, ţi se arată, în care în mod paradoxal eşti mai tu însuţi decât niciodată.

Aşadar, nu atât o explicaţie a existenţei, cât mai ales o transfigurare a ei.

(o trecere de la finitul explicativ, la nesfârşirea transfigurării)

Vederea spirituală nu este în nici un caz gândire intelectuală.

Cu cât un fenomen al lumii aparenţelor reflectă mai pur eternul, cu atât mai inextricabil contopite sunt aceste atribute. în lumina conştiinţei văzătoare, devine evidentă toată zădărnicia strădaniei de teoretizare.

O simplitate absolută, care să fie, concomitent, tăcuta deţinătoare a unui potenţial explicativ maximal. Ce putem însă observa în această etapă a unei delte culturale?

O raţionalitate exacerbată cu tendinţe de unilateralizare, implicând automat o limitare a conştiinţei, ce nu poate genera decât mutilări. Desprinderea de unitate şi deci instituirea de delimitări tot mai rafinate (graţie ochiului disecator, în pofida urechii preluatoare a întregului), duce la un soi de metapatologie: nimeni nu-şi mai pleacă urechea (nu mai are urechi de auzit, deci implicit nici atenţia, nici tandra aplecare ori băgarea de seamă, luarea-aminte), la spusele altuia, ba dimpotrivă , vrea să se audă doar pe el.

Ori arta se naşte tocmai din această nevoie de-a tămădui rana rupturii, rana desprinderii (încercând o re-ligare de genuina vatră). Altfel, arta decurgând dintr-un asemenea context pomenit mai sus, îşi anulează din start orice interlocutor. în cazul literaturii, nu putem vorbi decât de fragmente ale harului, legate între ele printr-un liant deseori nefericit.

Nu indiferenţa unui public (deplângerea lui), constituie problema, ci alungarea lui, desfiinţarea lui de către autor.

Schimbările şi mult invocatele înnoiri, ţin fireşte de devenire, însă punctul de orient-are trebuie să fie mereu prezent (ex oriente lux), să palpite în ea. Altfel, devin caricaturi ale revelaţiei.

După cum filosofia genuină este o artă a gândirii, marea artă este o filosofie plastic configurată. Nu este uşor a reveni la povestire, decât dacă utilizezi vârful inimii în haloul geometrizant al conştiinţei.

Când accepţi devenirea, deci transfigurarea perpetuă a adevărului, când accepţi fără de spaimă -: iluzia după certitudinea şi siguranţa conservativă a ego-ului, în fiecare clipă metamorfozele ei, spiritul devine un altul şi rămâne totuşi acelaşi.

Shankara: Maya nu este nici Fiinţare nici Non-Fiinţare, nici un amestec al acestora două. Ea nu este divizată, nici ne-divizată, nici un amestec al celor două. Ea nu este nici un întreg nedivizat, nici nu constă din părţi, nici un amestec al acestora două. Este în cea mai mare măsură stranie, firea ei nu se poate explica.

Cel ce încearcă aşadar a cunoaşte maya este deja el însuşi orbit de ea.

Cercul demonic declanşat astfel devine evident.

Vederea spirituală despre care vorbesc: o împletire strânsă, o înrudire între vederea senzorială şi intuiţia spirituală. însă aceasta nu se restrânge la simţul vederii: pe măsura adâncirii procesului, el se preschimbă în auz lăuntric, în fine, o confluenţă lăuntrică a tuturor simţurilor, o unificare a lor, în care se pot produce pe rând schimbări ierarhice în contextul simţului lăuntric. Fiinţa în devenire în spaţiu şi timp pare a fi un simbol al ei însăşi, adică pare a avea sensul în ea însăşi. O fecundare de sine cu sens.

Universul pare a fi dincolo de sens ori non-sens.

în Philokalia (iubirea pentru frumos), acest lucru apare cu evidenţă: aceşti părinţi ai bisericii nu erau nicidecum nişte esteţi, pentru care frumuseţea, splendoarea trebuie să îndeplinească nişte criterii impuse teoretic, din afară aşadar. Cele văzute sunt frumoase pentru că se înfiripă din conştiinţa văzătoare, în care frumuseţea şi adevărul sunt „vital” contopite. în vederea lăuntrică, plinătatea spirituală a formei (identitatea dintre frumos şi adevăr), reiese nemijlocit.

Arta nu poate fi imaginată (ce paradox straniu), în afara ieşirii din starea paradisiacă, a nevinovăţiei. Arta pare a încerca o tămăduire: aceea a faptului că suntem rupţi din Unitate. Deci îşi trage originea dintr-o nevoie lăuntrică de tămăduire a acestei rupturi; a dualităţii inerente contextului lumesc.

(însă totul este atât de rapid şi de caduc, ca o făgăduinţă, de unde şi o anume mistuire reciprocă dintre o anume nostalgie şi bucurie, ce pare a clama o re-creare sub auspicii „noi”

a acestei stări).

Cu cât artistul pătrunde mai adânc în zona conştiinţei trans-individuale, cu atât mai „splendidă” creaţia sa, ceea ce explică în mare şi relaţia precară a modernităţii vis-à-vis de frumuseţe.

Adevărata creaţie, într-o mistuire colectivă în timp, pare a fi cea lăuntrică.

Un frison de spaimă mă străbate în momentul în care îmi imaginez suspendate în văzduh două oglinzi, una în faţa celeilalte.

Diminuarea afectului şi lipsa reciprocă de interes, izolarea şi complacerea în izolare, cerebralizarea sexualităţii cu toate efectele adiacente, eradicarea spontaneităţii, se oglindesc elocvent în dialogurile-clişeu, în utilizarea pre-fabricatelor verbale cu mireasmă de robot. Bombardaţi de informaţii cu girul competenţei absolute, cum să mai îndrăznim neaoşul, originalul? Orice gândire independentă, derogată de la pre-fabricat este resimţită ca un afront, ca o jignire personală. Comunicarea vie devine un antagonism. Plăcerea conversaţiei, o corvoadă, clişeul-verbal mărginindu-se la banal, drăgălăşenii de tot soiul, la exclamativ, devine însă şi o pavăză a unui lăuntru fragil, terorizat şi infantil, deci cu atât mai lesne manevrabil, manipulabil. Fenomenul se petrece pe un fond masiv de angoasă / teamă atotprezentă. Literatură-cocktail cu iz postmodern. Mai are oare critica nevoie de literatură?

Mi-aduc aminte de uimirea lui Enzensberger, care renunţând la o atitudine de o bonomă ironie a devenit de câteva ori „serios”: Domnule, a rostit el rapid, mă uimeşti total, cunosc compatrioţi de-ai dumitale, precum şi alţi scriitori din Est, care mi-au împuiat capul cu dorul lor de-a fi traduşi, pe când dumneata eşti cu totul interesat a publica doar în ţara dumitale….Şi apoi de un interviu cu d-na Monica Lovinescu (în după ani, după noi, andrei zanca, ed. Criterion Publishing) - mult mai dură -, în care declara: toţi se aşteaptă de la noi să ne întoarcem înapoi cu geamantanele pline de manuscrise spre a fi traduse, nepunându-şi problema că aceste manuscrise trebuie să aibă şi o anume valoare spre a putea fi publicate.

Din această direcţie apare reacţia lent demolantă a autocompătimirii (fără a vorbi că ea constituie un păcat capital în faţa unui miez divin aflat în fiecare), a cinismului, a defetismului, a luării în tărbacă a tot şi a toate sub forma unei ironii nu ca feed-back, ci ca reacţie grotescă de apărare a unei neputinţe creatoare de conflicte, în cadrul oricărei grupări ce-şi impune o intenţionalitate funciarmente justificată, a ieşirii dintr-un impas.

Apare aşadar o aroganţă a închiderii, datorită hybrisului, a unei dorinţe malefice de autodeterminare. în acest context apare tainica umilinţă asumată într-un cerc galopant vicios, al supunerii active la influenţe străine de matca proprie.

Reacţia unui public confruntat cu totul alte realităţi devine astfel automat una de îndepărtare, de separare faţă de carte şi autor. El realizează cu uimire că nu-şi regăseşte obsesiile, dificultăţile şi nedumeririle lui în aceste „realizări”, preferând în cele din urmă divertismentul fad şi fără miez al ecranului, telenovelei (ce tinde a deveni modelul educaţional naţional, o cultură de telenovelă...), al „operelor muzicale” (musical), zgomotoase şi atletice, într-o feerie de proteză.

Dincolo însă de aceste aspecte, de categoria experimentaliştilor de tot soiul în vreme ce clădirea arde, şi care tot ei deplâng cu o insistenţă „degajată” starea jalnică a literaturii în vremurile acestea modern de post-moderne (în care influenţele şi izvoarele de influenţare mult înlesnite de internet, sunt atât de numeroase încât nimeni nu mai poate decide cine pe cine influenţează, cine de la cine se „inspiră”, lucru mai lesne de descoperit de o fire ce se încredinţează deplin intuiţiei, decât celor cu adânci, interminabile şi „totale” lecturi), rămâne concluzia simplă: scriitorul însuşi îşi erijează pe nesimţite un zid, o barieră, intră într-o izolare pe care el însuşi şi-a instituit-o.

Se cere pur şi simplu deschidere absolută, onestitate absolută faţă de sine şi deci implicit şi faţă de interlocutor, de public, care în cele din urmă este susţinătorul material (când încă n-a devenit şi moral) al unei arte ce-şi pune cu stringenţă problema dispariţiei ca „specie”. Interesul pentru poezie n-a dispărut, ci doar faţă de o anume poezie. Interesul faţă de carte în genere n-a dispărut, ci doar faţă de o anume carte.

în multe cazuri artistul reacţionează evident ca un mediu (invocarea muzei la antici era o premoniţie clară a acestui lucru); în lucrările anonime, colective, precum catedralele, acest lucru este şi mai evident decât oriunde, fără a mai vorbi de Rilke, care în scrisorile lui câtre Maria von Thurn und Taxis evoca, cum pur şi simplu i-au fost dictate, după o perioadă de secetă creativă de mai bine de nouă ani, cele unsprezece elegii. în acest caz, cel ce se rostea era de-ar dreptul vizibil pentru el: în alte cazuri, doar sprijinindu-se de un arbore străvechi de pe domeniul castelan al aceleiaşi, se simţea deîndată cufundat în vieţi anterioare cu o limpezime şi claritate pe care numai visul le poate avea. La Mozart acest lucru reiese din uluitoarele sale manuscrise, aproape fără de ştersături, ca sub imperiul unui dicteu cursiv, fără de întreruperi.

Reacţia modernă la astfel de apariţii - în care cu cât mai abisală, mai lăuntrică opera, cu atât mai înaltă intuiţia călăuzitoare -, este îndeobşte în mod regretabil aceea a unei confruntări cu abstracţiuni moarte, cu teorii venind din afară ca un adevărat pat a lui Procust, în loc de a încerca o recuperare conştientă a acestor domenii spirituale (de care a trebuit de fapt să se înstrăineze, spre a se putea afirma oarecum autonom).

Intelectul ţine mereu a privi cunoaşterea ca pe un ansamblu de teorii individuale, care se raportează la lucruri şi evenimente concrete în spaţiu şi timp. Cunoaşterea spirituală se ocupă mai ales de arhetipul ascuns în spatele acestor evenimente, infinit proteic în cursul vremii; pasiunea, entuziasmul tinerilor pentru reînvierea miturilor în cărţi (Tolkien etc.), ori filme cu subiect mitologic, pasiunea pentru animalele preistorice de exemplu, capătă în acest context un contur explicativ ferm: este o apetenţă impresionantă pentru Viul peren, pe care-l trezesc aceste mituri vis-à-vis de mortificarea teoretică, abstractă ... şi a lumii în genere ...)

Ce paradox extraordinar: tocmai atunci când prin sporirea capacităţii conştiinţei dobândeşti o anume putere asupra sinelui, a potenţelor sale, dispare şi impulsul (propriu ego-ului şi implicit a hybrisului său), de a utiliza această putere în folosul tău.

Capitularea ego-ului deschide drumul cunoaşterii spirituale; resimţite ca o graţie divină, ca har.

între un gând şi un scaun nu mai există aşadar o deosebire principială, ci una graduală. Este deci vorba de o dilemă în încercarea de a mijloci o cunoaştere spirituală: ea trebuie să obiectualizeze noţional spiritul viu, spre a afirma caracterul lui trans-noţional, deci trebuie să mintă, spre a spune adevărul.

O paralelă: scoarţa unui copac, ascunzând viaţa lui lăuntrică, şi gândurile abstracte, camuflând spiritul viu.

Andrei Zanca

Associated Topics

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.66 Seconds