Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 51 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Radu MARES. Un inginer al sufletului omenesc : Philip Roth
    Scris la Wednesday, February 08 @ 17:41:48 CET de catre asymetria
    Societatea de mâine « Acceptat tacit, neglijent, puțin sau deloc comentat, noul realism socialist și-a făcut nu de ieri intrarea în arenă și merge înainte cu pași fermi. S-ar putea să fie exagerarea mea sau o eroare de perspectivă, dar  voi risca pronosticul că o condiție a succesului promite să devină curând înregimentarea  sub acest nou drapel, mai ales în perimetrul romanului. »
    Radu Mareș. Un inginer al sufletului omenesc : Philip Roth


    Un inginer al sufletului omenesc


    „Pastoral, ă, pastorali, -e, s.f. (...) 4. Care
    aparține pastorilor sau preoților, privitor la
    pastori sau la preoți. 5. s.f. Scrisoare publică, cuprinzând îndemnuri și urări prin care un arhiereu  se adresează preoților și credincioșilor...”
    DEX, ediția1975

    „Pastorale, n.f. (...) Principes et normes
    d’action du ministere sacerdotal dans le
    divers domaines de l’apostolat.”
    Petit LAROUSSE en couleur,1980


     
    Acceptat tacit, neglijent, puțin sau deloc comentat, noul realism socialist și-a făcut nu de ieri intrarea în arenă și merge înainte cu pași fermi. S-ar putea să fie exagerarea mea sau o eroare de perspectivă, dar  voi risca pronosticul că o condiție a succesului promite să devină curând înregimentarea  sub acest nou drapel, mai ales în perimetrul romanului.
    Nu  sesizez prea multe modificări de esență, după  aproape un  secol  de istorie literară. în realismul socialist originar, botezat conform strategiei de creare a confuziei „proletcultism”, Stalin – sau unul din ideologii lui  – îl botezase pe scriitor „ inginer al sufletului omenesc”, expresie tradusă în românește și adoptată de Ov. S. Crohmălniceanu, sau de unul din echipa sa. Ingineria cu obiect sufletul omenesc  părea un deziderat urieșesc, utopic, delirant, dar s-a văzut că asimilată propagandei politice, cu obiective  și reguli de fier, ceea ce părea o metaforă flatantă pentru literatură și scriitor rodea chiar la scară de masă.  Sunt dovezi din ce în ce mai precise că asupra minții, sufletului, subcortexului, genomului uman, cromozomilor  se poate interveni, se pot face modificări într-un sens  sau altul : în felul lui Stalin a fost un vizionar…! Fac aceste precizări de pisălogeală bătrânească pentru a avertiza că folosesc „realism socialist” în sensul de manual și de dicționar.
    Pastorala americană, ca să discutăm cu cărțile pe masă, e unul din aceste romane cu o fișă de prezentare aproape standard : traducere în numeroase limbi,  cifre de vânzare spectaculoase, nominalizat la premii prestigioase sau chiar distins cu multe din ele. Autorul e Philip Roth, nume celebru pe piața globală a cărții, propus pentru Nobel  și, se zice, cu cele mai mari șanse de a-l și dobândi la un moment dat. Teza mea e că, cu Pastorala…lui, Roth  se instalează autoritar ca „papă” sau „cardinal” al noii direcții.  Cu el în prim-plan, într-un trend încă nebotezat, bruiat doar de nebunia zgomotoasă  dar superficială a lumii contemporane,  iar la noi, europenii de est,  încă neluat în serios,  receptat ca printr-o oglindă aburită, se lucrează spornic la resuscitarea bizarului cadavru estetic.  Altfel zis, e activată o funcție considerată până deunăzi moartă.  Să mergem însă la text, care merită citit atent, cu creionul în mână…!
    Ca și în numeroase piese de teatru, romane sau filme, și în Pastorala americană punctul zero al subiectului e o întâlnire peste ani, pretext pentru declanșarea unei complicate reamintiri-reconstituiri, din care se va construi fluxul epic al narațiunii. Ca și în alte romane sau filme, judecata asupra lumii contemporane e neagră : Roth nu mai crede că ne despărțim de trecut râzând, cum zicea cândva Marx, dacă nu mă înșel și dacă nu e  vorba de un alt clasic al  sentințelor  memorabile. Mai bine zis, nu ne extragem din îmbrățișarea tentaculară a trecutului decât plini de răni care sunt nevindecabile.  Ca și în alte romane de Malamud, Updike, Bellow, Doctorow ș.a.m.d.,  ca și în zeci sau sute de filme americane, produse în ultima jumătate de secol pe bandă rulantă, ca și într-o puzderie de seriale de televiziune, cadrul de referință  e comunitatea evreilor americani cu specificitățile și cutumele ei, cu nostalgiile ei.  E o realitate pe care consumatorul de ficțiune, cititorul european de azi trebuie să și-o aproprieze ca radical, substanțial diferită  de cea a marilor romancieri americani  din secolele XIX și XX. Diferențele nu sunt pur și simplu de decor și culoare, ele merg până la infratextura lexicală : în Herzog, de pildă, cartea de vârf a lui Bellow, în ediția franțuzească pe care am citit-o, există la sfârșit un glosar cu termeni idiș folosiți mai ales în dialogurile personajelor, și între care figurează și „mamaliga”.  Alte similitudini sunt de detaliu, dar care în proză nu-s deloc neimportante. Ca și cubaneza cu sâni sculpturali din Animal pe moarte de același Roth și Seymour Irving Levov zis „Suedezul” din Pastorala… are cancer, boală emblematică a secolului. Ca și în M-am măritat cu un comunist, tot roman al lui Roth, Suedezul, personajul pivot e un „uriaș prietenos”, cel ce domină prin înălțime și masă musculară pe toți cei cu care are de a face, evident toți mai scunzi, mai subțiratici, mai pricăjiți. Ca și în Pata umană,  de asemenea roman al lui Roth, narațiunea e construită  pe un personaj „divers” fizionomic, figurând abaterea de la regulă, masca : în Pata… e un negru-alb, unul căruia pigmenții i s-au înălbit printr-un accident genetic, drept pentru care își asumă falsa identitate de „evreu”, dincoace, evreul Levov n-are „trăsături semitice”, e – dimpotrivă – blond, cu ochi albaștri, uriaș etc., încât e considerat „suedez” și numit admirativ ca atare și de narator și de  celelalte personaje ale romanului și de el însuși în numeroasele  sale monologuri, imaginate de naratorul-autor Zukerman. Etc.
    Subiectul e simplu. într-o familie americană de bogătași normali, adică sănătoși,  se naște un „monstru”. Termenul e al părinților care-l vor folosi oripilați, dar și al instanței narative, scriitorul Zukerman, evreu și el, care e martor apropiat, confesor, și știe tot,  așadar  are acea calitate proprie realismului, ridiculizată de teoreticienii prozei postmoderne. Din doi părinți definiți insistent prin calități fizice excepționale, fetița Meredith Levov, zisă Merry, care e și ea o reușită fizică perfectă, o ia razna,  scapă oricărei autorități, instalându-se într-o lume a sa, cu logică proprie și manifestă o radicală agresivitate antisocială – de fapt, antisistem – care merge până la atentat cu bombă și câteva crime absurde. Nu e schizofrenie și nici altă boală  psihică. Merry e de o inteligență necomună,  și e perfect sănătoasă, ca și părinții. Care sunt cauzele, totuși, ale acestei „monstruozități” criminale ? în fond, cine a greșit cu ea și, logic, cine  devine purtător de vină ?
    Alcătuit din trei părți, fiecare de circa 150 de pagini (Amintirea Paradisului, Căderea, Paradisul pierdut), cu trimitere evidentă la  Biblie,   romanul acordă un spațiu extins materialului realist-documentar, factologic, al istoriei recente americane. Pe alocuri, pagini la rând refac momente de criză bine știute, procesul Watergate, de pildă, agonicul război din Vietnam etc. Evocarea merge până la detaliul de mică și mare istorie, pare descripție jurnalistică. Complexitatea interogațiilor esențiale ale romanului, cele despre „fructul otrăvit”, „monstrul” familiei Levov, fetița apoi domnișoara Merry care le dă bătaie de cap părinților,  se inserează  în tabloul vast al Americii sfârșitului de secol XX, pictat cu pensulă hiperrealistă. E o parte secundară dar nu neimportantă a materialului probator, pe care se grefează ici, colo ficțiune. în fine, în plan apropiat, romanul  curge ca un continuu dialog avocățesc,  cu o avalanșă de interogații cărora Suedezul – prin intermedierea lui Zukerman – dar și cei din jurul său le propun  răspunsuri diverse.
    Alte romane americane răscitite și bine știute și la noi își fixează niște borne limitative, decupează  o temă ușor de cuprins într-o privire, se dedică strict unei tipologii  – ca în  Herzog, roman al lui Bellow ce a produs un industrios epigonism – , decupează din realitate o felie rezonabilă.  Roth, așa cum anunță și titlul său provocator, produce însă o „pastorală”, se adresează  de la maximă înălțime și trasează o perspectivă globală asupra  lumii de azi. Se va înțelege desigur că europeanul de est care sunt are aici un frison de nerăbdare și curiozitate. Cum anume e lumea noastră în lumina „pastoralei” lui Roth ? De ce și cum naște ea „monștri” ? Sunt, indiscutabil, teme ale unei dificile provocări epice, pe care  nu se hazardează mulți să le atace. Și îmi iau libertatea să fantazez un pic :  cred că tema „pastoralei”  i-a venit lui Roth  și a pus-o pe hârtie în intervalul dintre vizitele papei Ioan Paul al II-lea în Americi  și 11 septembrie 2001.  
    Răspunsul la zbaterile disperate ale lui Levov-Suedezul îl enunță, într-o formulare provizorie, fratele acestuia, chirurgul Jimmy, în finalul părții a doua. Deznodământul  tragic, ivirea în familie a „monstrului”, cei  „unu plus trei morți” pe care-i are la activ fiica Meredith Levov, își au cheia în punctul zero al poveștii. Asta e atunci când  frumusețea blondă, starul uriaș al cartierului evreiesc, Suedezul,  se însoară cu  cu Dawn  Dwyer,  superba irlandeză mignonă, de confesiune catolică și  care va fi și Miss New Jersey. Opțiunea Sudezului, reamintește Jimmy,  a fost împotriva familiei, cu strictele ei rigori religioase.  După ani, când nimic nu se mai poate drege, Jimmy îi repetă cu toată duritatea fratelui său : causa causorum aceasta este. Suedezul, din scrupul moral dar și pentru că e inapt pentru judecăți radicale, refuză atare acuzație cu care totuși în autoanalizele sale cochează uneori. Zukerman-naratorul o acceptă însă și o și dezvoltă ca supratemă a romanului.  Suedezul e vinovat pentru că a încălcat Legea. Zeii, ca-n tragedia greacă, dar și ca Iahve în Tora, se supără și  îl sancționează, consecința tragică e  ineluctabilă. Din această căsătorie dintre un evreu și o catolică – o spune Zukerman care reconstituie sau imaginează omniscient dialogul fraților Levov, punând și de la el  ce e necesar – nu putea să rezulte decât un „monstru” uman dedicat nimicirilor.  La origine sunt sângele sau religia, ceea ce aici e același lucru. Cuvântul păcat, care e creștin, nu apare în text. Dar e vorba de un păcat al sângelui și, din punctul de vedere al naratorului, de care autorul Roth nu se disociază, încă și mai precis,  de o maculare a sângelui evreiesc al cărei fruct fatal  este aberația monstruoasă.  Fapt e că, dintr-un al doilea mariaj, cu o evreică de data asta,  Suedezul va avea trei băieți pe care Zukerman îi evaluează satisfăcut : sunt sănătoși și bravi, frumoși, cuminți, studenți eminenți toți trei și sportivi ca tatăl lor.
    Tema e fierbinte, ar ispiti pe orice romancier. Am subliniat și recitit atent, pentru că e necesar, pasajele  unde sunt puse față în față personajele diferite ca religie și, implict, rasă.  E sesizabil aici un oarecare parfum nazi, dar submers și în propoziții nu ușor de decriptat. Toate însă sunt atribuite personajelor, între care  are un loc și Zukerman scriitorul și trebuie să li se acorde imunitatea dreptului la opinie exprimat într-o operă literară de ficțiune. Autorul Roth știe însă exact sensul dilematic al replicilor personajelor sale,  știe  să construiască și cazuistici infinit ramificate, cu destule trape înșelătoare a căror parcurgere devine – pe pagini întregi – un veritabil slalom printre sofisme. Nu e simplu de explicat în ce constă interesul cu totul special al romanului lui Roth.  Pe mine,  judecata din perspectiva corectitudinii politice nu mă interesează, pentru că o consider – sub aspectul artei literare – o prostie. Mă interesează în schimb să urmăresc cum autorul Roth amorsează și pune în mișcare tehnicile narative și de construcție epică ale realismului socialist, așa cum au fost ele codificate  în primele decenii ale secolului trecut, apoi teoretizate abundent de Lenin, Lunacearski, Jdanov, [sau teoreticienii est-europeni ai realismului-socialist] G. Lukacs, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu  ș.a., într-o listă lungă de un kilometru, și pe care generația mea l-a cunoscut (realismul socialist) prea bine din interior, în mare și în detaliu.
    De la realismul socialist primar, amintit și la început,  cel  al romanelor cu care sovieticii au inundat planeta aproape un secol, Roth preia gustul pentru epopeic, al „multului” (balșoi)  și pentru  opoziția conflictuală în alb și negru, fără nuanțe intermediare. Nu erau unicele directive canonice, dar contau ambele în  fostele manuale de teorie a literaturii.
    Prima parte, Amintirea Paradisului (cu majusculă în ediția românească), evocă epoca imediat postbelică a întoarcerii de pe fronturi și a boom-ului economic care-i urmează. Reconstituirea aparține lui Zukerman și e realizată cu toată bogăția de  recuzită  a prozei post-tolstoiene, cu adică un milion de detalii care țin de factualitatea istorică, aceasta fiind totodată și rama tabloului în centrul căruia  apare Suedezul. Perspectiva, desigur, e cea din interiorul comunității evreiești care e compactă și cu, parcă, frontiere proprii în marele spațiu geografic american. După război, comentează Zukerman, membrii respectivei comunități  se eliberează de vechile spaime și complexe aduse la începuturi din vitrega Europă, și răspund tot mai agresiv la atacurile antisemite. în noul context, își construiesc de asemenea  o conștiință de sine și ea, tot mai fermă, aptă pentru orice înfruntare. Sunt  pagini extrem de interesante de analiză a unei mutații în ordine socială și a mentalităților! La fel de interesant e și că, prin natura lucrurilor, în proximitate apare și comunitatea creștinilor, considerată cu ochiul aceluiași Zukerman dar și al altora, iar ea e supusă inevitabilelor comparații. De subliniat că acestea sunt fie de rivalitate fățișă, declarată fără menajamente,  fie sarcastice. Sunt aici de făcut, mai întâi, câteva observații.
    Una e că o anume vanitate „tribală”  de a ieși în evidență în pestrița lume americană e de înțeles : e normal ca evreul Roth, cu masca lui Zukerman,  să se dezintereseze complet de minoritățile, să zicem, armeană  sau grecească din SUA, pe care le cedează scriitorilor lor, dacă-i au,  s-o administreze artisticește.  Chiar accentul  apăsat, decisiv pus pe evreitate în  descrierea americanității –  accent abia sesizabil la  precursorul Bellow – e de înțeles, cu perfectă acoperire în realitatea actualității istorice.
    Alta e că textul narativ e aglomerat, ticsit, sufocat de informație. E pusă în pagină istoria SUA cu conștiinciozitate de manual, istoria districtului unde se stabilește Suedezul cu familia, istoria familiei Levov, defalcată pe membri, a familiilor din vecini, cu tot felul de rubedenii, amănunte pitorești și anecdote mărunte pe care, pe alocuri, atenția alunecă ca pe gheață. Realismul „pastoralei” tinde spre realismul de monografie, e arhivistic, microscopic, supraaglomerat, sufocant. A doua parte a romanului, Căderea, conține astfel pe mai mult de 50 de pagini un surprinzător, un „balșoi” tratat cuasi-enciclopedic despre fabricarea mănușilor și „mănușari”, al cărui scop e de a elucida modul cum au făcut mare avere Levovii : pornind de jos, în cele mai ingrate condiții,  prin muncă cinstită, productivă, valorificarea foarte inteligentă a cerințelor pieții ș.a.m.d. Sugestia orgolioasă din subtext e următoarea : astfel am  edificat (noi) toată America postbelică. Cantitatea excesivă de text  demonstrativ vrea să elimine orice dubiu  că lucrurile ar putea fi considerate și altfel, sub altă lumină.
    Aceeași parte a doua a romanului descrie și tabloul Americii în criză, după consumarea perioadei „paradisiace”. Cronicarul-narator  procedează cu aceeași aplicație migăloasă a detaliului la analiza 68-ului, când se produce marea răsturnare.
    Prăbușirea Lumii Vechi, care se face praf și pulbere, ca la un veritabil seism social, e un tablou sumbru, dar are o anume grandoare care a fascinat și pe alții. Un exemplu care-mi vine în minte e Puterile întunericului,  romanul extraordinar al lui Burgess, care nu va fi niciodată tradus la noi.  Fascinează, în fond, simultaneitatea destrucției pe nenumărate paliere și violența ei teatrală de mare spectacol la care asistă capitalistul evreu Levov Suedezul, cuminte, consternat și neputincios. Așa-numita insurecție rasială a negrilor americani, cu faimoasa Angela Davis, pentru care s-au strâns și la noi semnături, și cu Panterele Negre care au inventat ca subiecte ale ofensei publice drapelul și imnul național – știm azi că erau cu toții pilotați discret de KGB, prin canalele troțkisto-anarhisto-castriste –, mergând prefect sincronizată cu prăbușirea tuturor tabuurilor, cu o reformulare a tuturor libertăților, îndeosebi a celor legate de sexualitate, cu lansarea ca marfă de succes a filmelor porno, cu folosirea drogurilor  ca provocare antisistem etc. în paralel, familia americană tradițională se dezintegrează, corupția (Watergate-ul) ajunge la cel mai înalt nivel al statului ș.a.m.d. (Interesant e că din fresca vastă a lui Roth lipsesc pederaștii, lesbienele și comuniștii.) Accentul e pus însă în roman pe descoperirea voluptății protestului în sine, a anarhiei sociale  gratuite care generează totuși gherilă urbană, distrugeri, jafuri, incendieri – de care și noi, cât de cât, avem idee –  și care e – afirmă Zukerman –  drogul fatal al dezmoșteniților, al marginalilor, al negrilor, întâi și întâi. Odată amorsată și dezlănțită, violența nimicește orașe în întregime, orașe unde exista tot ce au edificat de-a lungul a două generații Levovii. Cei care, ca fiica de bogătaș Merry Levov, revoltații fără cauză,  se asociază insurgenței păturilor oprimate, formează un capitol distinct, despre care de asemenea s-a scris pe larg. Roth o face în romanul său ridicându-și întregul edificiu epic pe acest  nonsens  al revoltei care scapă și bunului simț, și determinismului  social marxist și care e sau pare a fi un ferment al demenței și un drog.  Nu e locul pentru a judeca diagnosticul.  Strict cu trimitere la „pastorala” lui Roth contează că 68-ul american a stricat regula jocului, a anulat linia de separație între pături sociale, sexe, comunități etnice, separație care funcționa înainte strict și benefic (apreciază Zukerman). Rezultatul e un amestec care e toxic,  comentează  același Zukerman  în finalul părții a doua pe care o consider cea mai reușită  a romanului, cu într-adevăr destule pagini de mare proză. Iar propozițiile finale pun o lumină mai tare pe latura scenei unde sunt ruinele și cadavrele… Urmează, necesarmente,  interogația subînțeleasă : cine-i de vină ? La care răspunsul vine tranșant : nu noi, edificatorii, producătorii de prosperitate, cei fără  de care America, marea putere mondială biruitoare, n-ar exista. Nu noi, Levovii… Racordul la codurile realismului socialist se face în acest punct.
    Chiar dacă va suna  iarăși a pisălogeală, câteva amănunte aproape uitate, trebuie aici reamintite. Vechiul roman realist socialist, despre care  credeam că se poate spune „a fost”, cel din  tratatele de istoria literaturii, era construit pe opoziția netă a luptei de clasă : exploatatori și exploatați, roșii și albi, pozitivi și negativi. Lumea, în totalitate, e scindată prin această frontieră de foc.  Marile turme umane migrând de-a latul globului terestru sunt purtătoarele germenilor opoziției dialectice : istoria umanității e istoria luptei de clasă. Capitolul dedicat „personajului literar” era conceput în acest spirit, rețetarul și regulile fiind  și ele de fier, încât orice negociere devenea inexorabil dușmănoasă, reacționară și era sancționată drastic. Nu-mi dau seama dacă tinerii altfel foarte inteligenți de astăzi din categoria Rogozanu sau Al. Matei  citesc  corect descrierea mea și de asta insist. Personajul din categoria „comunist”, în orice roman, trebuia obligatoriu să fie „pozitiv”. Replicile sale trebuiau scrise conform cu doctrina și nu-i erau  acceptate erori nici în partea vizibilă a vieții, în căsnicie sau pe stradă și nici în intimitate, unde își asculta gândurile. Pe de altă parte, tot ce era pendinte de tradiție, religie, credințe, sărbători din calendarul bisericesc, ritualuri, superstiții trebuia eliminat din materialul romanesc. Preotul, ca personaj sau  biserica puteau figura doar caricatural, cu tușe cât mai groase și sub semnul negativ al deriziunii. Etc.  Abia în anii 60, această falsificare radicală a reușit să fie simțită ca insuportabilă, astfel că, prin câțiva importanți scriitori sovietici și cărțile lor – imitați rapid în tot lagărul și, desigur, și la noi –  a fost admisă nuanța, semitonul, pe scurt, cum se spunea și la noi, „pozitivul cu pete” dar și personajul „negativ” care să aibă totuși în vorbele și faptele sale o câtime luminoasă,  să nu fie doar monstru în stare pură, detracat, criminal, deșeu uman irecuperabil.
    Pe scurt, simplificând un pic, realismul socialist pe stil vechi își stabilise punctul arhimedic de sprijin pe acest antagonism irezolvabil. Lumea cea mare, translocată și în roman, e construită legic, dialectic și istoric,  din două tabere ce rămân, ca uleiul și apa, ireconciliabile, prinse într-un conflict infinit. Generația mea și-a mâncat ani buni cu Plehanov, Lenin, Lunacearski, Jdanov, G. Kovacs etc., doctrinari ai aproape un secol de literatură scrisă și-n estul nostru, dar și-n restul Europei, și chiar în America unde se găseau destui  să intre în joc, respectând servil directivele. Așa cum știm, capitolul s-a încheiat, s-a tras cortina. Ca și teroriștii noștri din decembrie 89, realismul socialist a dispărut fără vinovați și fără urme. Așa era de crezut, cel puțin, de vreme ce, în libertate, se vedea cu ochiul liber, ceea ce s-a știut de fapt mereu,  se vedea însă cu o nouă claritate, aproape imperativă,  că umanul, substanța sa,  sunt prea complicate pentru împărțirea la doi. în roșii și albaștri, de pildă. în creștini și musulmani, să zicem, ca polii acumulatorului. în buni și răi, net separați  printr-un atribut oarecare. Sau e posibil – căci orice e cu putință în postmodernitate – dar cu prețul mutilării care face să curgă sânge în ordine artistică. Și cu asta mă întorc la „pastorala” lui Roth, unde, surprinzător, chiar dacă ochiul inocent  sau îngăduitor alunecă pe deasupra, toate personajele, protagoniștii, dar și cei cu funcție episodică de fundal, se grupează foarte strict și pot fi puși în opoziție pe două coloane.
    Aceasta e, după mine, revelația, în felul ei stranie, a contactului aproape epidermic cu noul realism socialist. S-ar zice că atâtea decenii dedicate schimbărilor în care ne-am implicat și noi, esticii, și care au afectat și literatura,  au expediat la muzeu rețetarele estetice la care stăteau de veghe kafkienii paznici ai templului. Nu e însă deloc așa iar sentimentul de cititor cu vechi state de serviciu în urmă e că asistă la resuscitarea unor fantome. Pentru că ce aduce și  pune pe masă, în definitiv, „pastorala” lui Roth ?
    în cheie postmodernă, ingenios travestită  și supusă tehnicilor narative sofisticate ale impreciziei,  aduce povestea tragică shakespeariană  a lui Romeo și a Julietei și a familiilor lor, constrânse de istorie să conviețuiască în același spațiu, fără să se mai ucidă cu sabia în dueluri. Taberele opozabile le supraviețuiesc însă celor doi, sunt tot atât de imune la eroziunea timpului ca și lupta de clasă, pe vremuri.
    Am spus „tabere”, pentru cei doi termeni ai conflictului epic. Pe prima coloană, previzibil, figurează personajele comunității evreiești  din America zilelor noastre. Pentru a doua coloană, zarul cade pe catolici, de asemenea considerați  de autor – global – ca parte constitutivă a Americii de azi. Precizare, probabil din nou inutilă : nu evangheliști, care contează numeric, și nu mormoni, la fel, bogați, numeroși… în paranteză fie zis, proiectul anticreștinism despre care deschis, franc,  explicit  nu se prea vorbește la noi, nu mai e totuși un secret protejat cu șapte peceți. în alte părți, în Franța, de pildă, chestiunea a fost tranșată de mult.  Trebuie să ne descreștinăm, afirmă libertarienii anarhiști – citez din memorie, dintr-un interviu  al unui guru franțuz, descoperit și la noi, tradus, editat și comentat în foarte serioasa revistă Dilema cu un servilism stupefiant. în lumea de azi, spune direct și fără fasoane acesta, creștinismul a devenit un adversar care trebuie nimicit. Marile rele ale modernității și postmodernității își au sursa originară în creștinism, cu nex-ul emblematic numit Auschwitz. A repetat-o, de altfel,  după alții,  și Manea al nostru și nu bănuiesc că era într-o clipă de exaltare. Nimicitorul scapă însă din vedere, și Roth odată cu el în romanul său, că în aceeași postmodernitate conviețuiesc lângă creștini, ignorându-se pașnic, budhismul zen, islamismul, tot felul de animisme la modă,  ca să nu mai vorbim de puzderia de secte care înfloresc peste tot. Toate trebuie tolerate în spiritul „corectitudinii politice” care protejează „diferența”. Doar creștinismul trebuie nimicit. Zukerman-cronicarul n-o declară în termenii lui N.Manea, dar materia foarte densă din burta poveștii  despre Suedez pe care el o spune subîntinde exact această idee.
    Toate acestea s-au mai spus, s-au repetat cu o anume insistență în ultimele decenii și, desigur, se vor mai tot spune. Obiecțiunea mea vizează nu supratema romanului la care privesc de la distanță, ca la teatru, fără a simți nevoia să mă pronunț,  ci strict unghiul de atac al romancierului. Un grandios dispreț, o ură în flăcări, ar genera – poate – în pagina scrisă materie artistică de tipul metalelor rare. La Roth, iertat să fiu,  detectez un pic de meschinărie în implicarea sa oricât de  inteligent mascată , sesizez resentiment mediocru care băltește.
    între personajele din prima coloană, locul numărul unu e ocupat de Suedez. El e evocat și direct, de autorul omniscient, dar și de Zukerman care intermediază recursul la memorie prin varii artificii narative. Povestea Suedezului, ne atenționează el, conține și „viața interioară, necunoscută și imposibil de cunoscut” și – ca să-l ajutăm – adaug : nemijlocit. în acest mod, prin acest artificiu, se introduce regimul ficțiunii și cele două (sau trei) perspective se suprapun însă perfect în portretul protagonistului. Suedezul e „uriașul bun” și e, am mai notat asta, blond și cu ochi albaștri. El e, mai ales, „cu voioasele haruri ale francheții (Voioase ? Mă tem că traducerea e rea! n.R.M.) și vigorii, conferite de optimismul său debordant”, „un Kennedy al nostru”.  Are  1,85 metri, a fost infanterist marin în trupele de elită  și a mai fost, în timpul trecut al narațiunii, un sportiv redutabil : „Cel mai bun fundaș din oraș la fotbal, cel mai tare mijlocaș din oraș și din district în baschet, cel mai tare apărător la baza întâi din oraș, din district și din stat la baseball…”Lăudat mereu în acești termeni, el se apără cu modestie : dorește să fie doar „un bun vecin” și-i „displace profund”postura de vedetă admirată de toată lumea.  E și o vagă ironie în exagerările  mărturiilor colate de Zukerman – ironie admirativă, dacă pot zice astfel – dar portretul personajului n-are de suferit.
    Restul personajelor de pe prima coloană sunt purtătoare ale aceluiași semn plus.  Jerry, fratele Suedezului,  e un radical cu gura mare, greu suportabil de apropiați. Important, în ce-l privește,  e însă că are totdeauna dreptate când se pronunță în chestiunile majore ale vieții – asta, din punctul de vedere al  lui Zukerman, care-l comentează admirativ, dar și al autorului. Simpatic e și episodicul milionar Mendy Gurlik, fost coleg de școală al Suedezului, dar și fost campion al unor stranii concursuri  adolescentine de onanie, terorista și instructoarea de teroriști Rita Cohen și ea are o  teribilă inteligență  speculativă  care  iarăși nu poate fi un defect. Avocatul Schevitz, notează Zukerman, e „grijuliu, tandru, blând” și e și fost șef de promoție la Princeton, consilierul Umanoff e „tolerant, mărinimos”, cu soția formând un cuplu la care se privește cu plăcere. Chiar și nepotolita „râcă” față de „goi”, adică creștini, și față de „necuviințele rasei umane neevreiești”(termenii traducerii românești, ca de altfel tot ce în acest text e pus între ghilimele), ale bătrânului Levov sunt tratate cu zâmbet îngăduitor care le face amuzante. Rezumând, toate personajele de pe prima coloană excelează prin ceva, sunt în vârf  într-un domeniu sau altul, culoarea potretului e luminoasă.
    Din necesități de demonstrație, cei din coloana a doua trebuie să aibă o deficiență și sunt cu semnul minus.  Soția Dawn e foarte frumoasă însă are doar 1,60 m „cu tocuri”,  cum precizezaă acribios Zukerman, ceea ce la gabaritul Suedezului e vădit o deficiență. în pat, și există o scenă de gen demonstrativă, acesta o strivește cu masa sa musculară, orgasmul fiind, metaforic și nu numai,  corolarul nimicirii. Dawn e inteligentă, însă la puțin după căsătorie își inventează hobby-uri care-s de fapt fandoseli, cum ar fi viața la țară și creșterea vitelor de rasă pe care soțul le acceptă din dragoste dar le suportă cu greu. Ea îi este sau pare loială, dar își trădează rapid angajamentele inițiale și-și duce, în secret, fiica la biserică să fie botezată creștinește. Asta e, interpretează Zukerman, înșelăciune sau trădare, în tot cazul,  deficiență de caracter.  Atributul „catolic”, pus lângă „fetiță”, cu conotație coborâtoare, marchează defectul originar, pe care „irlandeză” îl ridică la putere. „Ea e otrăvitoare”,  se notează  în alt loc. „A dat naștere unei criminale”. Există o scenă, cea a primei întâlniri dintre tatăl Suedezului, bătrânul evreu Levov,  și fosta Miss New Jersey, viitoarea noră creștină, care e nu se poate mai semnificativă în această privință. La rugămintea insistentă a fiului, care are nevoie de acceptul patern,  iubita acestuia se prezintă să-i ceară mâna de la tată și să-și negocieze condițiile, de fapt cedările pentru a se mărita cu un evreu. „Negociere”, cuvânt din text, are perfectă acoperire în desfășurarea dialogului : ce pretinde evreul, ce acceptă să cedeze creștina. Am recitit de câteva ori textul de la paginile 536-546 ca să înțeleg o chestiune de care mărturisesc că eram – și cred că sunt și alții – în totală ignoranță. Citit azi, în România, chiar și cu minima bibliografie românească parcursă – Tache, Ianke și Cadîr  a lui V.I.Popa și Manasse de R. Roman – acest episod lasă totuși o impresie stranie, de proză SF…
    în completarea tabloului se află vecinii de fermă ai Levovilor, retrași în peisaj rural, familia Orcutt, întreaga ultima parte a romanului având ca fundal o „cină de gală” cu numeroși invitați unde participă și aceștia. Cuplul caricatural de creștini republicani format din soț tembel plus soție bețivă apare aproape identic și în anteriorul roman al lui Roth intitulat M-am măritat cu un comunist, simptom de oboseală la un nobelizabil care n-are voie să se repete atât de grosolan și mă mir că Manea, emulul lui Roth, n-a remarcat asta. Bețiva din anturajul familiilor foarte bogate sau, dimpotrivă, boeme, e un loc comun în proza și teatrul american. Este elementul perturbator, nota discordantă într-un context de fals echilibru, falsă fericire, din care eclozează insertul dramatic. La Roth, în plus, portretul se edifică pe o singură notă : feminitate dezgustătoare. în timpul amintitei cine festive, pe bogătașa catolică scârbos de beată o asistă bătrînul evreu Levov, controlându-și anevoie repulsia.
    La rândul lui, Orcutt-soțul e o surprinzătoare, pentru mine, dar foarte interesantă trimitere caricaturală la binecunoscutul gentleman sudist, la istoria Americii și la nostalgia gloriilor din războiul de secesiune. Ținta polemică e, evident, Faulkner. Recuzita, tipologia, ticurile retorice ale marelui romancier din care toți am furat câte ceva pe vremuri sunt ridiculizate nu fără o satisfăcută și răutăcioasă grimasă auctorială postmodernă. în spiritul marilor romane ale acestuia, Orcutt se droghează cu istoria ținutului în care familia sa, irlandeză și ea la origine, are înscrise fapte de glorie. Orcutt a devenit însă treapta de jos, cea degenerată, e pictor veleitar, fanfaron. Bogăția adevărată, puterea și luciditatea, privirea superioară, de sus, nu-i mai aparțin. Snopes, ca să zic așa, e atoatebiruitor. Levov Suedezul îl suportă cu greu, Zukerman comentează situația foarte acid, controlându-și anevoie – ca și Levov tatăl – reacția de scârbă. Insist cu detaliile, întrucât conflictul dintre cele două comunități religioase, prin figuri considerate ca reprezentative, se epuizează astfel : e nemortal, merge strict pe analiză comparativă. Judecățile finale, altfel zis vocea istoriei, sunt tot ale lui Zukerman și ele nu măsoară decât dezgustul.
    Despre iubire sunt de asemenea multe pagini. în criza căsniciei Levovilor, agravată de dispariția fiicei pe care poliția o urmărește pentru crimă, iubirea celor doi supraviețuiește dar asta, desigur, în logica lui Zukerman, datorită exclusiv Suedezului. El își înșeală o dată nevasta, într-o clipă de rătăcire pasageră, are însă apoi mustrări de conștiință, prin asta obținând un fel de amnistie morală. Spre finalul ultimei părți, cea intitualtă Paradisul pierdut, e rândul său să-și suprindă – prin geam, de afară – soția care, în picioare, la chiuveta din bucătărie, se lasă violată de vecinul Orcutt, catolicul ce încalcă astfel grav una din legile ospeției. Sceneta de două file e de un neverosimil strident, presupunând adică, tehnic vorbind, o acrobație mai degrabă comică datorită diferenței de gabarit a actanților. Autorul se folosește însă de micul episod tragi-comic din necesități de simetrie, punând aici și punctul final tezei ce trebuia demonstrată.
    Toate acestea, și încă numeroase altele, desigur, cântăresc în economia romanului. în care, deși se folosește mai cu seamă aluzia ambiguă, atributul de „catolic” implică necesarmente o deficiență oarecare, o carență de caracter, un viciu mai mult sau mai puțin reprobabil, precum și obligatoria postură de inferioritate într-o eventuală comparație, fie ea și una peste care privirea ar putea trece cu indiferență : Orcutt are 1,85 m înălțime ca și Suedezul și același gabarit, dar n-are elanul, zvâcul acestuia pe terenul de sport… Dau doar acest exemplu, ca să n-o mai lungesc.
    în definitiv, ce vrea să zică „pastorala” lui Roth, despre care la noi s-a scris ca despre încă o capodoperă ? Că lumea americană de azi se desenează net prin două categorii : evreii și ceilalți, cu un loc preponderent pentru cei de confesiune catolică. Spus altfel, personaje construite empatic, în tot cazul în culori calde, pastelate, pe de o parte, și, în opoziție ireductibilă, personaje mizerabile și odioase, tarați și ticăloși de toate calibrele, faună purtătoare de hibele speciei umane în inventar aproape complet, de cealaltă parte. Ambiguitatea prezidează aceste poziționări puse în pagină cu tot aparatul prozei realiste iar tehnica ambiguizării, care totuși nu păcălește până la capăt, e stăpânită perfect. întreg eșafodajul demonstrației e la vedere însă, de-a dreptul provocator pentru cineva care acordă umanului o infinitate miraculoasă de nuanțe, fiecare cu dreptul ei legitim la existență. înainte, pe vremea primului realism socialist, romancierul răspundea obligatoriu comenzii sociale prin care lucra asupra sufletului omenesc asemeni unui inginer și în conformitate cu un proiect gândit de tartorul politic iar rezultatul devenea mesaj în opera literară. Acum, în zodia postmodernității, uneltele s-au perfecționat, s-au rafinat, tehnica e mult mai subtilă. Nu se mai dă ordin cu pistolul pe masă, în orice caz. Nici raportul dintre „teză”, „mesaj”, „comandă socială” și prezumata inginerie operată pe sufletul omenesc nu mai e imediat și foarte ușor lizibil. Aș zice că dimpotrivă. Ne putem în schimb imagina că, la urma urmelor, e  vorba  un mind game. Dacă închidem ochii puțin.
      

    Radu Mareș,
    scriitor român, autorul romanelor «Caii sălbatici», «Ecluza», «Când ne vom întoarce»






     

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.84 Seconds