|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 39 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
In epicentru: Magda URSACHE. Save pe document Scris la Thursday, January 19 @ 16:17:44 CET de catre asymetria |
Note de lectură și rememorări pe marginea cărții Lilianei Corobca Epurarea cărților în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010, o cercetare temeinică a modului de funcționare și organizare a cenzurii comuniste în România după 1944, lucrare pe care o recomandăm.Asymetria „Focul e mai mic decît cartea pe care o arde.”
Florin Mugur Ingineriilor bio-bibliografice din memorii, abuzurilor de ficțiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria ațipește, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărților în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice și românești, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărți cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică Asymetria.org . Incendiatorii au tot distrus cărți de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărților” s-a aprins în curtea școlii basarabene, în 13 ianuarie 1941). în 1848, ca să se răzbune pe preoții lui Andrei Șaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; și asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărțile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate...; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolșeo-moscovit a fost înspăimîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie. Un Fahreinheit 451 avant la lettre. Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, '44-'48, „Desfascizarea”, călăuzită de „invincibila Uniune Sovietică” a doua, '48-'52, căreia i-aș spune „Marea Cenzurare”, a treia, '52-'56, „Purificarea”, prin lucrare DGPT. Sub cizma Secțiunii politice a Comisiunii Aliate de Control, prezidată de generalul Susaikov, epurările cuprindeau nu numai biblioteci și librării, dar și saloane de carte ori anticariate. Nu scăpau de percheziție nici debitele, chioșcurile ori locuințele particulare. Cîte volume, cîte jurnale, cîtă corespondență nu s-au ars de frică. Zeloșii „împuterniciți” intrau în casele oamenilor după cărți „dăunătoare”. Și nu erau destul de zeloși pentru Colonelul Molohonski, de la Comisia Aliată de Control, mai bine informat decît ministrul Informațiilor, tovarășul Constantinescu-Iași. îl înștiința despre „literatura fascistă” aflată în Arad, în bibliotecă și în librăria „Libro”; că la Suceava se distribuiau „reviste fasciste”, „Almanahul Muncii” și „Almanahul lui Păcală”; că la Cîmpulung prefectul îndrăznea să țină pe perete harta României Mari; că Blajul, Clujul, Aradul nu curățaseră bibliotecile de „boarfele fasciste”. Cum se vede, în etern fascizanta Românie, criteriul cel mai periculos era cel fascist. Iosif Roitman Chișinevschi, comis-voiajorul URSS, venit să desfacă marfa Revoluției în România, ordonase control drastic al bibliotecilor publice, școlare, universitare (numai biblioteca Brukenthal n-a fost epurată în '45-'46, pentru că volumele au fost depozitate la vreme; și la Iași s-a încercat o oarecare opunere: la percheziționarea bibliotecilor particulare și la aruncarea în flăcări, la hurtă, a cărților „dușmănoase”, antisovietice ori antisemite, fasciste ori legionare, oculte, imorale, porno... O armată întreagă scotocea în beciuri și-n poduri, prin dulapuri și cufere, ca „putreda cultură burgheză” să fie făcută cenușă și în loc să răsară grîul înfrățit al proletcultului. Cărți și manuscrise, presă, corespondență internă și externă, atlase, hărți „vechi” erau confiscate ca pe vreme de război. Război contra cărții și comunicării. Incunabulele, la popreală! Scăpau cărțile în chirilică. Bucoavnele slavonești l-au salvat pe profesorul Petru Caraman de închisoare, nu și de „comprimarea” catedrei universitare. Tipografiile și editurile particulare, librăriile private se aflau sub control sever, pînă să fie desființate prin „naționalizare”. Bibliotecile parohiale ori sindicale, ca și bibliotecile muzeelor erau minuțios luate la control, control, control. Unii riscau să apere cărțile, alții le denunțau. Ca să se mai salveze cîte ceva, încercau să diminueze distrugerea, rupînd coperte și pagini „compromițătoare”, decupînd fotografii, croșetînd pasaje cu cerneală neagră. în paranteză fie spus, și acest tip de cenzură s-a perpetuat: după evadarea lui Petru Dumitriu, în '60, în Berlinul de Vest, cu un Buick din parcul auto al Partidului, profesorii cereau elevilor de liceu să rupă din manual paginile despre fugar și să le depună la marginea băncilor, pentru a fi culese și distruse (v. Dan Ciachir, Derusificarea și „dezghețul”, Editura Timpul, Iași, 2009). Se întîmpla ca cenzorii, din teama de a nu greși, să ardă întreaga bibliotecă. La Galați (decembrie '48), s-au pus pe foc absolut toate cărțile editate înainte de 23 august '44; în regiunea Prahova, n-a rămas urmă din Xenopol. De N. Iorga, Sfaturi pe întuneric (1936) nu mai era nevoie. La foc! Aflu de la Constanța Buzea (Creștetul ghețarului, Jurnal 1969-'71) că tipografia lui Iorga a fost distrusă de primul primar comunist din Văleni, fost văcar. A dezmembrat-o cu ranga și a zvîrlit-o în apa Teleajenului. Cărturarul strînsese caractere de literă rare. De-a surda, caracterele erau inutile. Tipografia a devenit atelier de tîmplărie. Colecția de icoane a fost și ea spulberată. „Crimă din ură și ignoranță”, notează diarista. în Monteoru, în verile copilăriei și adolescenței, vedeam în casele sătenilor „trofeele” obținute prin devastarea conacului: un coupe-papier lîngă blidul cu ouă încondeiate, o carte de versuri de 0,75 franci pe o oală cu lapte acru, un planiglob ilustrat la colțuri cu Venere sau o stampă cu satiri dansînd, în apropierea peretarului cu Sf. Gheorghe și Sfînta Treime. Chiar și un postament pentru pian în formă de liră, aruncat lîngă cotețul găinilor. Și-or fi răzbunat nevoile țăranii aceia smintiți de „democrația populară” cu bustul lui Bossuet, cu vreun dicționar latinesc ori cu una dintre acele „mobile vorbitoare” intarsiate, rătăcite în casele cu lut pe jos? Or fi crescut mai repede ceapa și fasolea sub ochii unei statuete de grădină Art Nouveau? Cine cenzura în '44-'48? Mulți. Se călcau unii pe alții pe coadă să facă depistări și propuneri de eliminare, supuși însă Cenzurii Militare Sovietice și Secțiunii politice a Comisiei Aliate de Control, unde URSS deținea participare majoră. Decretul Lege nr. 364, din 2 mai '45, semnat de Regele Mihai, a dat cale liberă „iepurării”, cum ortografia „Scînteia”: „Comisia va întocmi liste cu toate publicațiile periodice și neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 pînă la 23 august 1944, cuprinzînd idei legionare, fasciste, hitleriste, șoviniste, rasiste (...)”. Oare ce idei hitleriste or fi găsit cenzorii la 1917? La concurență, anulau titluri serviciul central al Cenzurii militare, serviciile de cenzură ale prefecturilor, secțiile de poliție din subordinea Ministerului de Interne; altă „comisiune” funcționa pe lîngă Președinția Consiliului de Miniștri; mai era secțiunea culturală a Ministerului Propagandei, dar procesul era coordonat strîns de Serviciul Cenzurii Sovietice. Adolf a învățat multe de la Iosif și Liliana Corobca o confirmă în Prefața sa excelent documentată – excelent scrisă: „Totuși, cărțile din URSS s-au ars cu vreo zece ani înaintea celor din Germania fascistă”. La început, '44-'48, titlurile cărților indexate apăreau în „Monitorul Oficial”, apoi operația s-a secretizat: funcționarii primeau broșură după broșură, numerotate, cu titluri „fasciste și profasciste, șovine și naționaliste”. Liste cu Dispoziții și atîta tot (cf. Victor Frunză, însemnări pe Cartea cărților interzise. Revista „Orizont” nici n-a așteptat Decretul regal. în primul ei număr, din 1 noiembrie '44, a și alcătuit întîia listă de autori interziși, spăimos intitulată Morți la 23 August. Trebuiau des-ființați: Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Motru, Noica, Gyr, Crainic, Vinea, Carianopol, Al.O. Teodoreanu, Alexandru Brătescu-Voinești, N.I. Herescu, Romulus Dianu, Gregorian, Aron Cotruș, Radu Tudoran... Lista a fost completată, în nr. 3, 15 decembrie '44 cu „fasciștii” Pamfil Șeicaru, D. Murărașu, Vasile Militaru, Ionel Teodoreanu, Nicolae Roșu, Moș Nae Batzaria. „Boierii minții” au fost condamnați, fără recurs, la moarte intelectuală, la închisoare sau la odiseea exilului. Brătescu-Voinești îi înjurase pe bolșevici. A enervat pentru eseul Originea neamului românesc și a limbii române, din 1943, însă și pentru elogiul mareșalului Antonescu. Constantin Virgil Gheorghiu plătea pentru cutremurătorul reportaj Ard Malurile Nistrului. Moș Nae căzuse în capcană, depunînd la procesul Anei Pauker contra „Anei noastre”, cum o alinta Silviu Brucan. Dar Radu Tudoran? Sancționat pentru romanul Un port la Răsărit (1944), a cărui acțiune se petrece în Basarabia? Liliana Corobca, născută în satul Săseni din raionul Călărași, „Republica Moldova” (ghilimetez numele celui de-al doilea stat român) știe, cred, că, în Basarabia ocupată, cine nu cunoștea limba rusă era declarat analfabet, fie el învățător. Iar între Documentele editate se găsește un Tablou cu cărțile ce trebuiau eliminate și care nu figurau în broșura Publicații scoase din circulație pînă la 1 iunie '46: lîngă culegerea Poeți basarabeni a lui Ion Pillat, revista lui Pan Halippa, „Viața Basarabiei”, Basarabia, privire istorică (1924) de Popa-Lisseanu, Basarabia noastră de Tache Baldovin, se afla și Drumuri basarabene de Mihail Sadoveanu, deși autorul știa dincotro venea „lumina”. Ce-i drept, n-a fost ocolită de cenzori nici Cui aparține Transilvania de Ioan Lupaș. Nici Societatea Scriitorilor, al cărei președinte ajunsese Victor Eftimiu, ca prigonit de Antonescu, nu s-a lăsat mai prejos la capitolul demascări. Tot iute, în toamna lui '44. „Răufăcătorii” (vocabula lui Oscar Lemnaru) nominalizați pentru excludere din rînduri: Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Crainic, Ion Barbu. Și Rebreanu a fost exclus din SSR, în acord cu „împuternicita Ministerului Propagandei”, Schwartz Ida, care ceruse retragerea din librăria Cartea Românească a romanelor Pădurea spînzuraților (tradus în franceză) și Ion (tradus în germană), ceea ce se înfăptuise, v. Procesul verbal, București, 11 mai '45. Iar editura Cartea Românească avea să dispară cu totul după 30 decembrie '47, ca să se reînființeze abia în '70. îi luase locul Cartea Rusă, cu 7 milioane și jumătate (cifră oficială) din opere Lenin/ Stalin. în anii aceia, războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris file dintre cele mai urîte. Al. Piru toca mărunt la D. Murărașu, Sextil Pușcariu, Crainic, Gyr, Ion Marin Sadoveanu, iar Blaga era etichetat obscurantist. „Vai de mămăliga lui!”, vorba lui Beniuc. Croh apăsa pe ideea că „gîndirea (lui Blaga, n. mea, Magda U.) e înfeudată spiritualismului și iraționalismului”. îngerii lui Voiculescu trebuiau zburați din literatură. Epurată era, în '47, și Filocalia părintelui Dumitru Stăniloae. Pe Dan Botta, conducerea SSR îl viza ca pronazi. Nici „maimuțăriile” lui Gellu Naum nu dădeau bine: „NU MAI ADMITEM!”. Cît despre citata revistă „Orizont”, în '47 a devenit „Revista literară”, condusă de Miron Radu Paraschivescu, factor principal în demolarea lui Arghezi; în ianuarie '48 s-a schimbat în „Flacăra”, editorialistul nr. 1 în slujba „criticii cu sentință” fiind N. Moraru. Previziunea lui Arghezi, „Se va așterne peste presă cimitirul”, începuse să se înfăptuiască: „Scînteia” (apărută în 19 septembrie '44) și „Lupta de clasă” (nr. 1, august-septembrie '48) erau adevărate ghilotine. „Să tacă tot ce e burghez!”, versifica un proletarnic în numele literaturii sănătoase, nu decadente. Nici „dezvoltarea presei libere” n-a așteptat reforma din '48. La 26 noiembrie '44, aceeași Secțiune politică a CAC dădea directiva: „o cenzură preventivă a întregului (sublinierea ei, a Kamisiei) material ce urmează a fi prelucrat în ziarul „Curierul”. Locurile textelor cenzurate nu trebuiau lăsate goale, nici coloanele ilustrate cu obișnuita foarfecă. Cine să se fi opus înaltului Comandament Sovietic? Diverse rapoarte arată cît de supuse erau publicațiile din provincie, ca „Vocea Buzăului”, „Chemarea Buzăului”, „Brazda”; mai puțin dat pe brazdă era „Clopotul” din Botoșani, încercînd să se sustragă cenzurii (v. raportul din '46), dar avea să se îndrepte. în 5 decembrie '44, locotenentul major A.M. Fridman, reprezentantul oficial al Armatei Sovietice pe lîngă tipografia „Curierul”, fostă „Cuvîntul”, veghea personal procesul de „defascizare”. Toate, și amuțirea presei libere, și desființarea editurilor particulare, și confiscarea tipografiilor, însoțite de arestări, s-au făcut după model sovietic. La noi, ca vî sovetskom saiuze. Diferența? Liliana Corobca n-a găsit documente românești de reintrare în circuit a autorilor interziși, deși în URSS se întîmpla. Maudit pînă la sfîrșit a rămas, de pildă, Pavel Chihaia, căruia i s-a retras din librării, spre a fi topit, romanul Blocada, în '48. Și-a luat lumea-n cap. Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Era vremea cînd Al. Mirodan scria pe textele refuzate și înapoiate autorilor: „Mai mult Stalin, mai mult URSS”. * în Praga, există o bibliotecă numită Libri prohibiti; la noi, nu știu să fie una, deși, mai mult decît oriunde în lagăr, uriașul preț al „eliberării” după „binecuvîntata cotitură de la 23 August”, cum o numea Sadoveanu, a fost elita negată, arestată, stîrpită, cu cărțile ei cu tot. Vidarea de marile valori culturale românești era necesară pentru a se face loc „colhozului estetic” (sintagma lui Gheorghe Grigurcu), extrem de rodnic în cei 20 de ani de proletcultură. Documentele (și-i vorba de instrucțiuni „pentru orientare”, de rapoarte, de procese-verbale, de circulare, de liste de autori și de cărți „cu caracter dăunător”) editate cu răspundere de Liliana Corobca în Epurarea cărților din România (1944-64), ed. Tritonic, 2010 sunt imbatabile: strigă, urlă, numai să fie cineva care să le audă. Un inestimabil fond de carte s-a distrus ori s-a risipit; a fost declarat, „otrăvit ideologic”. DAC (Direcția Autorizării Cărții), sub control CAC (Comisia Aliată de Control) a confiscat și expediat la DCA, la topit, cu vagoanele, tipărituri exemplare. Neobosite echipe de tovarăși ferm îndoctrinați au trecut cu sîrg la controlul politic al cărții, cenzurînd conform broșurilor (numai în 1945, broșura 1:613 nume; broșura 2:188; broșura 3:328) completate cu alți și alți autori. Confruntate, datele diferă: după Marian Petcu (Puterea și cultura. O istorie a cenzurii, Polirom, 1999), între 1944-48 s-au interzis 8779 de lucrări; după Paul Caravia (Gîndirea, interzisă. Scrieri cenzurate. România 1845-1989, pînă la 1 iunie 1946, s-au eliminat 2538 de titluri, iar pînă în mai 1948 s-au blocat 7694. Iată de ce demersul comparativ al Lilianei Corobca, dar și de completare a listelor negre, este de apreciat. întîi s-a pus accent pe lucrări cu caracter antisovietic și pe tot ce ținea de războiul anticomunist pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei. După Congresul PMR din februarie '48, la indicație expresă Dej, noul catalog epura, fapt semnificativ, poezii de Alecsandri, poezii de Eminescu (ediția Adamescu), cît și Eminescu, Literatura populară (ed. Murărașu). în scurtă vreme, s-a ajuns la un Index uriaș, de sute de pagini, v. Cartea cărților interzise de Victor Frunză, ediție anastatică, ed. Victor Frunză, București, 2001. După cîte știu, revista „Vatra” a deschis subiectul cu o notă semnată Al.C. (Alexandru Cistelecan?) la documentarul închisoarea cărților, din 4 numere consecutive (ianuarie/ aprilie 1992). Bun lucru. Dacă am da save pe document, am pricepe mai bine ce ni s-a întîmplat, dar și ce ni se întîmplă. în primele două etape (după periodizarea Lilianei Corobca), '44-'48, a „Defascizării” și '48-'52, a „Marii Cenzurări”, a fost urmată neabătut singura cale, calea sovietică. în anii douăzeci, s-a lichidat peste jumătate din fondul rus de carte. Lenin, care se recomanda de profesie ziarist, a semnat Decretul presei (v. „Pravda” din 10 noi. 1917) și tot el înființarea, prin alt decret, a Tribunalului Revoluționar al Presei. Cenzura Militară a fost opera lui Leon Troțki, ca și Balșaia cenzura, unificînd toate cenzurile în Glavlit, Direcția Generală pentru Literatură și Presă, în 1922. I-am urmat pe sovietici în toate: controlul acerb al presei, desființarea editurilor particulare, naționalizarea tipografiilor, înființarea Gosizdat – Editura de Stat. Cum observă L. Corobca, șeful statului era și primul cenzor. Din limbajul „leninian”: „mîrșava cărțulie”, „lăsată să treacă de un prost sau de un sabotor înrăit”. Tovarășa sa de viață și șefa Narkompros (Comisariatul Popular al Educației, avînd în subordine Glavlit) Krupskaia era și mai dură cu „cărțile contra-revoluționare”, cenzurînd și ce fusese anterior aprobat. Sovieticii epurau Platon și Kant, dar și Pușkin, Tolstoi, Dostoievski, pe motivul „îmbătrînirii cărților”. Ba chiar expediau în gura focului pe Marx, pe Engels, pe Dobroliubov..., probabil exemplare deteriorate. Ce-i drept, mai venea și rîndul cenzorilor. Pe Troțki l-au debarcat, iar cărțile lui au fost declarate „dăunătoare”, așadar necirculabile. La români n-a fost altfel: curînd după arestarea ministrului Justiției Lucrețiu Pătrășcanu, devenit „trădător”, cărțile i-au fost interzise. Erau vînate la fel ca acelea „dușmănoase” ale filosofului Ion Petrovici, pe care chiar Pătrășcanu îl vîrîse în temniță. Poate că există un blestem al cărților arse, cum crede și Liliana Corobca, dacă șeful Glavlit din '35 în '37, S.B. Ingulov, care a distrus autori și cărți, a fost el însuși condamnat și împușcat. După ce temutul Beria a fost ucis de Hrușciov în '53, i-au fost epurate „operele”, ca și volumele unde îi era pomenit numele. în '65, a fost redus la tăcere Hrușciov: lucrările au ajuns în Fond D (documentar) sau S (secret) paragraf. La noi, căderile în dizgrație, eliminările din PCR, sistemul rotării cadrelor, dar și evadările din lagăr au prilejuit momente de respiro pentru carte. Scurtele pauze de cenzură erau oricînd sancționabile. După ce încercase o ușoară „liberalizare” în '52, Al. Jar devenise caz. După un an, și-a pus cenușă-n cap, căutînd o gumă să-și șteargă greșelile. Glumă negustată „sus”. Era, poate, mîna lungă a lui N. Moraru, despre care Jar spusese, într-o ședință a scriitorilor, condusă de tov. Zisu, nescriitor: „Este bine să-l înlocuim pe Moraru, spre binele literaturii noastre”. Cît despre schimbarea șefilor răspunzători de cultură, bucuria nebunilor. Pe Iosif Chișinevschi, fost tipograf, l-a dărîmat lupta de clasă și de castă; l-a înlocuit un obscur gazetăraș de Bălți și redactor la radio Maskva, emisiunea în limba română. în Oameni și javre, vol. II al Artei de a fi păgubaș, N. Gheran îl portretizează, în cunoștință de cauză: „Lionea Răutu, balșoi komandir al găvăritului și píșetului de partid”. „învățăturile” lui Beria (formulase Directivele NKVD pentru țările de sub influența URSS) s-au aplicat și postum. La inițiativa lui s-a oprit (verbul preferat de Lavrentii) predarea în licee a limbilor latină și greacă, a filosofiei generale, a logicii, a geneticii. Citez: „în manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele țării. Se va insista pe lăcomia și răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei, pe lupta poporului asuprit”. Așa că „hitleristul” (apud Leonte Răutu) Gh. Brătianu a murit în temniță, în chinuri inimaginabile. Spune editorul G. Pienescu (redactor ESPLA) că Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul a așteptat ani și ani publicarea, pînă în '59. De ce? Pentru că N. Bălcescu făcuse referire la „barbarii nordului” – rușii. Cenzurarea era absurdă, monstruoasă. Comisiile alcătuite din devotați ai cauzei bine remunerați împărțeau cărțile în puține libere și multe necirculabile. Sfîșiau coperte, forfecau pagini sau capitole întregi într-un cuvînt, vandalizau. Volumele care scăpau de avizul de topire, după controale peste controale, erau depozitate impropriu: în pivnițe umede, în camere igrasioase, unde mucegăiau, putrezeau, în poduri fără uși, unde erau roase de șoareci, în dulapuri pline de gîndaci. „împuterniciții” se lăudau în rapoarte cu blocarea celor „nedifuzabile”, chit că nici nu știau să scrie numele autorilor: le schilodeau, le stîlceau, le scîlciau. Istoricul Giurescu devenise Girescu, iar Octav Dessila, O. Deșilă – autor de „literatură erotică și bulevardieră”. Considerați necorespunzători ideologic erau Decartes (sic) Giovani Pappini (sic), D’Annuzio (sic), Berdaief (sic), Rugul cărților, titlul lui Nicolae Oprea (tot din „Vatra”, nr. 6, iunie '92) nu-i, din păcate, o metaforă. Spre rug mergeau, în vagoane sigilate, Eliade, Blaga, P.P. Negulescu, Mircea Florian, S. Mehedinți, Artur Gorovei, Agârbiceanu, Rebreanu, Panait Istrati, Ion Pillat, Ion Barbu, Lovinescu, pentru Titu Maiorescu și contemporanii lui, nemaivorbind de Maiorescu însuși, Perpessicius, pentru Mențiuni critice. Cf. Normelor de lucru pentru serviciul de defascizare a bibliotecilor, librăriilor, tipografiilor, legătoriilor, anticariatelor, se cenzura de la A (Alecsandri) la Zed (Zarifopol). Dintr-un raport semnat de Magdalena Ionescu și de Moses Cohn, an 1948, aflăm că în Brăila s-au scos din biblioteci periodicele toate (de la „Curierul de ambe sexe” la „Analele Academiei Române”); erau declarați autori de maculatură și topiți de-a valma Pârvan și clasicii antici de la Eschil și Aristofan la Ovidiu, Halima și Iorga, Zola și Tolstoi (Cadavrul viu nu plăcuse cenzorilor), Chestia evreilor de G. Panu (1893) și, culmea, Engels cu Originea familiei, în ignorarea paremiologiei privind copilul și apa din copaie. în perioada 1944-'48 a „Defascizării”, cînd cenzura venea în valuri din ce în ce mai mari, un tsunami a fost produs, în '48, de Comisia de Coordonare și Planificare a Publicațiilor Militare, în frunte cu generalul-maior Valter Roman. în instrucțiunea din 2 mai '48, tov. Roman cerea ca numerele din februarie '49 ale revistelor militare să fie pro armata sovietică: „de preferință în întregime”. Acest persona-cheie al cenzurii indica politizarea temelor, dar și ce zile să fie serbate. Războiul komintern versus cultura națională înregistra izbîndă după izbîndă. Cel mai vigilent controlor era Flaviu Schäffer. Anul 1948 îi aparține. La un debit din Urziceni, distrugea „broșurile cu horoscop”. Neodihnitul cenzor vîna „cărți nedifuzabile”, din Turnu Severin pîn’ la Huși, căuta „volume deosebit de primejdioase” la Episcopia Roman; la „Librăria noastră” din Vaslui, găsise un exemplar din Eminescu, ediția Gh. Adamescu. Activa răzbit și la Giurgiu, „oraș de negustori”, cum preciza în raport, de unde scosese dintr-o librărie 2 (două) cărți) de Edgar Wallace. Lupta cu „colportorii de romane polițiste” fusese bine apreciată de influentul Al.I. Ștefănescu, aflat la vîrful cenzurii. La dispoziția verbală a lui „Aligru, puișorul de tigru”, Schäffer epurase și volumele destinate străinătății, din Ministerul Afacerilor Străine: Ciorănescu, Rosetti, Mehedinți, P.P. Panaitescu... Dar cîte sarcini nu îndeplinea pe teren tenacele Schäffer: alcătuia liste de anticari reacționari și fasciști, foști legionari, teologi, cetățeni de onoare sub Antonescu; propunea, pentru a crește „difuzabilitatea”, să se vîndă „cărți progresiste” duminicile: ancheta profesori și elevi dacă citesc literatură sovietică. La Constanța, găsise un tovarăș sobar care se ocupa just de pagina culturală a ziarului „Dobrogea Nouă”. Merita să se facă tabula rasa în librării și-n biblioteci pentru talentatul Juster Solo, hamal în port ori pentru alt talent, muncitorul Gh. Bostan, care citea pesemne „Scînteia” la flăcări de chibrit, ca alt poet ieșean talentuos. Dar surpriza a venit tot de la ignorantul cenzor (scria Alexandri și Theodoreanu; aici i-aș sugera editoarei Liliana Corobca să semnaleze toate greșelile ortografice ale personalului, necalificat pentru așa ceva). într-un raport din '50, Schäffer se lăuda că a oprit de la topire Crez de generație de Vasile Marin, carte „rătăcită” în biblioteca unui legionar din Beiuș-Bihor, condamnat la 20 de ani de închisoare, bibliotecă plină ochi de „răufăcători” ca Bărnuțiu, Slavici, Xenopol... Da, Schäffer îl salvase pe Vasile Marin, dar reclama că la BCU București se mai aflau o fișă cu Blaga și alta cu P.V. Haneș; că rămăseseră în rafturi Proust și „lucrări idealiste de Ralea și Vianu”. Cot la cot cu Schäffer lupta tov. Carol Vitner, verificînd cenacluri pentru „popularizarea luptei de clasă”, prelucrînd condeieri în spirit marxist-leninist pentru slova nouă. Nu-i scăpa activitatea a trei scriitori din jud. Gorj, doi scriitori din Hunedoara, trei din jud. Argeș, unde funcționa un cenaclu temeinic (vezi Sinteza Raportului de activitate august-septembrie-octombrie '48, din Documentele editate de L. Corobca). Și dacă Vitner Carol propunea înființarea unui curs de declamatori ('49), tov. N. Samara era îngrijorat de „influența bisericii greco-catolice” la Blaj. Trebuia, după directiva Beria – NKVD, „să crească antipatia față de biserică”. Raportul din '49 consemna și o victorie: „S-a vîndut imediat Desculț”. Cum altfel cînd „Scînteia” populariza legile lui Jdanov prin Zaharia Stancu, Ce am învățat de la Jdanov?, în septembrie 1948. Din ianuarie '48, Stancu luase conducerea Societății Scriitorilor din România; Eftimiu demisionase și ca urmare a faptului că recomandase pentru tradus scriitori „epurați”: Eliade și Al.O. Teodoreanu. Doar nu erau slobode traducerile. Mai ales bibliotecile școlare erau vizate de „reeducatori”, ca nu cumva să ajungă în mîna elevilor vreo carte „nesănătoasă”. în Arta refugii, e o secvență trăită pe viu de Paul Goma. Re-transcrisă în aerul tare al literarității, scena pe care a „ne-uitat-o” Goma e „de-neuitat”: „într-o zi, după ora de română, domnișoara mi-a zis s-o urmez. Am urcat la etaj, ea a descuiat o ușă pe care nu scria nimic, dar scrisese; rămăseseră găurile cuielor și dreptunghiul de vopsea mai întunecată – am intrat, domnișoara a încuiat pe dinăuntru, a pus catalogul la picioare, lîngă ușă, a arătat stivele de cărți scoase din rafturi, așezate pe podea (...) – Asta-i toată biblioteca, a spus domnișoara de română. Nimica toată față de a voastră, de la Sibiu, însă noi pe asta trebuie s-o rezolvăm. – O rezolvăm! Vă rog să-mi spuneți ce trebuie să fac. – S-o arzi. S-o ardem – asta-i treaba, problema de rezolvat. Am încremenit. După un timp, după mult timp, domnișoara: – Ordin de la partid, după lista asta... și a arătat niște hîrtii prinse între ele cu un bold”. De reținut și episodul (Din calidor) cînd tînărul Șapsa, fost elev al lui Eufimie Goma, îl înghiontește cu automatul pe fostul său învățător să ardă cărțile tipărite cu litere românești. Pe toate, chiar și traducerile din Gorki. într-un raport din dec. '55 (op.cit. pag. 292), F. Schäffer se felicita că bibliotecile școlare fuseseră curățate de „materialul fascist, șovin, promonarhic, antisovietic, decadent”. Nota: Liliana Corobca. Culisele cenzurii comuniste Liliana Corobca. Procesul de epurare a cartilor. Faza initiala. 1945-1958 Liliana Corobca. Declinul cenzurii comuniste Pavel Reifman. Din istoria cenzurii rusesti, sovietice si postsovietice |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |