|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 55 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Eseuri: Pr. Ioan-Irineu Farcas. Raportul credinta-cultura:reflexiile lui ReneGirad Scris la Tuesday, November 16 @ 13:39:10 CET de catre asymetria |
Cercetările și reflexiile lui René Girard, chiar dacă nu sunt teologice în sensul tehnic al cuvântului, ci de critică literară și antropologie, au profunde consecințe pentru multe sectoare ale teologiei. Dintre acestea o influență deosebită a suferit raportul, adesea tensionat, dar de importanță crucială pentru destinul omului, dintre credință și cultură. Luând ca punct de plecare expresia cu adevărat iluminatoare a gânditoarei evreice Simone Weil – „Evangheliile, înainte de a fi o «teorie despre Dumnezeu», o teologie, sunt o «teorie despre om», o antropologie” – cercetătorul franco-american a știut să tragă cele mai avantajoase consecințe. Pr. Ioan-Irineu Fărcaș Raportul credință-cultură în reflexiile lui René Girard Cercetările și reflexiile lui René Girard, chiar dacă nu sunt teologice în sensul tehnic al cuvântului, ci de critică literară și antropologie, au profunde consecințe pentru multe sectoare ale teologiei. Dintre acestea o influență deosebită a suferit raportul, adesea tensionat, dar de importanță crucială pentru destinul omului, dintre credință și cultură. Luând ca punct de plecare expresia cu adevărat iluminatoare a gânditoarei evreice Simone Weil – „Evangheliile, înainte de a fi o «teorie despre Dumnezeu», o teologie, sunt o «teorie despre om», o antropologie” – cercetătorul franco-american a știut să tragă cele mai avantajoase consecințe. Chiar dacă în metoda sa de cercetare nu se raportează la Evanghelii în felul în care o fac teologii – „ca la un izvor de certitudine religioasă”, ci „ca la o sursă de cunoaștere antropologică” – prin cercetările lui oferă dogmei Bisericii un necesar fundament antropologic. Folosind categoriile criticii iluministe a religiei, până în punctul în care acestea se întorc împotriva lor și indicând că adevărata critică vine din revelația iudeo-creștină, Girard intenționează să facă o apologie «antropologică» a creștinismului. De fapt, una dintre ultimele lui cărți este explicit prezentată ca o “apologie a creștinismului”, folosind, în mod voit, un termen tradițional, astăzi puțin stimat. 1. Asemănările și/sau diferențele dintre mituri și Evanghelii Marile descoperiri geografice și unificarea planetei au dus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la dezvoltarea istoriei religiilor. Metoda preferată era cea comparativă. Comparând între ele diferite mituri ale morții și renașterii s-a ajuns la concluzia că au la bază aceleași trăsături: uciderea colectivă și unanimă a unei victime, urmată de reapariția triumfală a aceleiași victime, renăscută și divinizată. Religia cea mai vulnerabilă la această metodă fusese cea care a întemeiat mântuirea lumii întregi pe patima, moartea și învierea unui tânăr evreu necunoscut, de acum 2000 de ani, de la Ierusalim. Alte caracteristici ale riturilor arhaice – jertfirea de noi victime, adesea omenești, ca înlocuitoare a victimei originare și banchetul antropofag ce urma – aminteau inevitabil de Euharistia creștină, expunând-o acuzei de canibalism ritual. Limbajul Evangheliilor, în loc să evite astfel de apropieri, le sugerau în mod explicit: “dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (In 6, 53). După această metodă așadar, credința creștină nu ar fi decât o altă, nouă variantă, printre multe altele, a vechilor mituri. Aceste rezultate ale metodei comparative s-au strecurat încet-încet și în exegeza creștină. Astfel, în opinia teologului protestant Rudolf Bultmann istorisirea evanghelică se aseamănă mult prea mult cu miturile morții și renașterii pentru a nu fi unul dintre ele. Prin operațiunea, de o precizie chirurgicală, a «demitizării» (Entmythologisierung), considerată imparțială, obiectivă și riguroasă, Bultmann propunea, în categorii heideggeriene, un creștinism pur «existențial». Tăind din crezul său tot ceea ce-i amintea de mitologie, Bultmann nu și-a dat seama că în realitate el acorda mitologiei un drept de veto asupra revelației creștine. Evangheliile nu deveneau oare astfel un paradoxal “țap ispășitor”? Nu se sacrifica oare astfel textul în locul interpretării? Cu alte cuvinte, nu se arunca „copilul evanghelic” pentru a salva “apa murdară a hermeneuticii”? Cum s-ar putea oare demitiza Duminica învierii și a rămâne pe mai departe creștin (Cfr. 1Cor 15,17)? Astăzi în schimb, locul freneticei căutări al asemănărilor este luat de o altă căutare, la fel de frenetică: cea a diferențelor. Astăzi ne putem lăuda cu «originalitatea» și «creativitatea» creștinismului, dar este o originalitate și creativitate... ca toate și printre multe altele. Prin urmare asemănările de ieri și diferențele de azi sunt tot una: „despre firele de iarbă ce stau cu miile pe o pajiște se poate spune fie că sunt toate la fel, fie că sunt toate diferite”. 2. Diferențe profunde în asemănări evidente Și în concepția lui Girard între mituri și istorisirile biblice sunt asemănări evidente. El însă nu vrea să contrapună, deci să echivaleze, asemănările cu diferențele. Luând ca punct de plecare Evangheliile iar nu miturile – așa cum făcea metoda comparativă – el descoperă diferențe profunde tocmai în asemănările evidente dintre mituri și Evanghelii. Asemănările sunt explicate prin eficiența a ceea ce Girard numește «mecanism victimar» sau al «țapului ispășitor». în spatele acestui mecanism există întotdeauna aceeași realitate extra-textuală, același «referent»: o comunitate arhaică în criză socială paroxistică ce duce la un exces de violență mimetică și unanimă. Această violență pune capăt crizei ce o precede și reconciliază comunitatea pe seama unicei victime, în realitate nevinovată, numită în limbajul curent «țap ispășitor». Comunitatea ce se găsește în această stare de oarbă furie agresivă, evită autodistrugerea numai prin faptul că reciproca agresivitate colectivă de toți împotriva tuturor se mută pe neașteptate (automat) într-o situație de toți împotriva unuia. Miturile descriu această trecere automată de la starea de toți împotriva tuturor la cea de toți împotriva unuia, întotdeauna din perspectiva mulțimii violente, ce pune pe seama victimei toată responsabilitatea crizei. Dar, în același timp, prin această polarizare, ea experimentează pacea, în mod inexplicabil regăsită. Astfel cel sacrificat (victima) apare, pe de o parte, drept întruparea tuturor relelor (blestematul), pe de altă parte însă, drept un salvator miraculos (binecuvântatul). Ca aducător de pace și fundament al ordinii prezente, cel sacrificat renaște în sfera amintirilor mulțimii sub formă de hrană, de nutremânt. Diferențele dintre mituri și Evanghelii sunt explicate de Girard fie prin faptul că le analizează dintr-un punct de vedere radical diferit de cel al metodei istoriei religiilor, cât și prin prisma evenimentelor ce precedă sau urmează sacrificiul despre care ele vorbesc. în istorisirile evanghelice este fără îndoială prezent mecanismul «țapului ispășitor», însă el este descris dintr-o cu totul altă perspectivă: cea a victimei și nu a mulțimii violente. în Noul Testament, Cel Răstignit este prezentat întotdeauna ca inocent în timp ce toți cei implicați în condamnarea lui sunt vinovați. Diferitele grupări, cum sunt fariseii, saducheii, zeloții, sau irodianii, de obicei în luptă unii cu alții, se înțeleg între ele pentru că toate sunt împotriva lui Isus. în urma experiențelor pascale înțelegerea însă se destramă, iar mulțimea care a cerut moartea lui Isus vine demascată ca mincinoasă și omucigașă. Uciderea lui Isus nu duce – precum în mituri – în mod automat la credința în înviere, ci este nevoie de o perioadă de timp, de ulterioare întâmplări (mormântul gol, arătările Celui înviat) și de convertire. O altă diferență este indicată de Girard în faptul că istorisirea prezenței lui Isus în mijlocul comunității (Euharistia) nu urmează răstignirii ci o precedă (Cina cea de taină), subliniindu-se astfel libertatea cu care merge în întâmpinarea morții. Metoda girardiană pare a fi până acum singura în măsură să explice asemănările evidente și, în același timp, diferențele profunde dintre istorisirile mitice și cele evanghelice referitoare la învierea lui Isus. Criteriul hermeneutic fundamental al acestei metode sunt versetele 22 și 23 din Psalmul 117, reluate des de Noul Testament: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este în ochii noști” (cfr. Mt 21, 42; Mc 12, 10; Lc 20, 17; Fapte 4, 11). Urmând cu consecvență această metodă și acest principiu hermeneutic, Girard ajunge să considere Biblia și Evangheliile cel mai extraordinar document antropologic, o oglindă ce reflectă conviețuirea interumană cu un realism de care nicio altă știință nu ar fi în stare. După el, antropologia evanghelică este singura în măsură să dea seamă de acel mecanism mimetic ce constă în trecerea automată de la starea de toți împotriva tuturor la starea de toți împotriva unuia. 2.1. “învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11, 29) Reflexiile lui Girard nu se limitează însă la problematica violenței. în viziunea lui, înainte ca o comunitate să ajungă în starea de criză internă și deci la violență, înainte adică de a se declanșa mecanismul «țapului ispășitor», există, ca o constantă antropologică fundamentală și decisivă, imitația (mimesis). Chiar dacă, sub acest aspect, cercetătorul franco-american nu e deloc original – experiența cotidiană demonstrează deja suficient de clar faptul că oamenii învață prin imitare – totuși nimeni înaintea lui nu a evidențiat cu atâta forță legătura dintre imitație și dorință. Deoarece simțămintele cele mai profunde ale omului nu au un țel predeterminat, oamenii se lasă instinctiv conduși de dorințele modelelor pe care și le-au ales. Aici stă motivația cercetărilor sale despre complicata rețea a imitației și a raportului dintre imitator și modelul imitat. Dacă idealul modelului depășește posibilitățile imitatorului, atunci modelul devine un idol. Dacă, în schimb, modelul și imitatorul se găsesc la același nivel, iar modelul urmează un bine limitat, atunci imitatorul, prins în vârtejul imitației, se îndreaptă automat spre același bine ca și modelul, iar acest fapt duce la rivalitate. Rivalitatea, sub impulsul aceleiași imitații, se intensifică până ce ajunge la violență, iar violența, la rândul ei, vine calmată prin sacrificarea unei victime inocente. Plecând de la analiza dorinței mimetice ce duce la rivalitate care, intensificându-se, duce la violență, pentru a sfârși în sacrificiul unei victime inocente, Girard ajunge să vadă în cel din urmă “originea a tot ceea ce apare ca specific uman în om, originea a tot ceea ce-l deosebește de animale, de tot ceea ce ne permite să substituim instinctului animal, dorința proprie omului, dorința mimetică”. Prin urmare, dorințele omului, fiind mimetice, duc la rivalități ce târăsc comunitățile spre criză. Intensificarea crizei atinge un moment paroxistic în care polarizarea unanimă împotriva unei unice victime duce la sacrificarea acesteia. în sfârșit, sacrificiul curmă violența și recompune corpul social aflat în pragul dezmembrării. Nu întâmplător, în primul capitol al ultimei sale cărți, Girard face o analiză atentă a celei de a zecea porunci care, spre deosebire de cele precedente, nu interzice o acțiune ci o dorință: „Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău!” (Ieșire 20, 17). Aceasta arată că Biblia și Evangheliile au o concepție pe cât de originală pe atât de necunoscută despre dorință și despre violențele pe care aceasta le poate genera. Porunca a zecea, interzicând dorirea bunurilor aproapelui, încearcă să rezolve o problemă mult mai mare și mult mai pasibilă de urmări nefaste pentru orice comunitate umană: violența internă. Printr-o credință vie omul își îndreaptă spre Dumnezeu simțămintele cele mai profunde, scăpând astfel din mrejele dorințelor. Deschizându-se spre Dumnezeu, omul se deschide și spre o întâlnire liberă și autentică cu semenii săi. Rivalitățile omenești pot fi depășite numai atunci când se găsesc în fața unui model ideal ce-l are, ca țel suprem, pe Dumnezeu, binele absolut ce nu mai îngăduie nicio rivalitate. întrucât Noul Testament îi atribuie lui Isus un astfel de simțământ, imitatio Christi corespunde celei mai profunde esențe a antropologiei girardiene. Dar în ce constă ea de fapt? în a-i imita dorința ce-L conduce spre țelul propus: asemănarea cât mai mult posibil cu Dumnezeu-Tatăl. Așadar, respectarea poruncii a zecea nu înseamnă plinirea Evangheliei ci urcarea unei noi trepte spre ea. Dovada stă în faptul că Isus nu vorbește niciodată în termeni de interzicere ci de imitare și de model. Imitându-L pe Isus, adică imitând dorința Lui de a se asemăna cât mai mult cu Dumnezeu-Tatăl, nu se cade în capcana, plină de urmări nefaste, a rivalității mimetice. Aceasta pentru că nici Tatăl și nici Fiul nu doresc în mod egoist și avid. Prin urmare, modalitatea cea mai bună de a preveni violența într-o comunitate nu constă în a interzice obiectele de dorit sau dorința, ci în a propune oamenilor modelul ideal. 2.2. “De la sângele dreptului Abel” (Mt 23, 35): asasinat, rit, cultură Câștigul cel mai important al cercetărilor lui Girard stă în faptul că religiosul este prezentat ca substrat structurant al oricărei comunități umane, condiția sine qua non pentru nașterea culturii, a instituțiilor civile, juridice și politice. în cartea L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger el declară religia drept mamă a umanității și aseamănă religiosul cu o „placentă originară de care riturile, odată cu trecerea timpului, se leapădă, pentru a se transforma în instituții deritualizate”. Instituțiile sociale și culturale nu sunt altceva decât “rezultatul unui lent proces de secularizare ce a constat, într-un fel, în a le «raționaliza» și a le «funcționaliza» treptat”. Din perspectiva riturilor, Girard identifică trei tipuri de societate: societatea contemporană, instituționalizată, în care ritul nu mai are nicio importanță, societățile antice și medievale în care ritul însoțește și amplifică instituțiile până la faza în care pare suprapus instituțiilor, care de fapt nu ar avea nevoie de el și, în sfârșit, societățile arhaice fondate pe rituri și fără instituții. Cu această idee el merge explicit împotriva concepției iluministe despre societate întemeiată pe «contractul social». Ideea conform căreia oamenii, printr-un acord liber, sunt în măsură să pună binele comun înaintea propriilor plăceri și interese private, este văzută de Girard ca un fel de mit modern. După ideea iluministă, oamenii, încă de la început și în mod necesar, au înțeles instituțiile în manieră abstractă, pur teoretică. Nicio instituție nu poate exista fără o idee preliminară ce precedă realizarea ei practică. Lovind exact în fisura acestor concepții iluministe, ce au sfârșit în actualul indiferentism, Girard consideră ritul drept adevăratul ghid al umanității, și nu ideea dezincarnată. în spatele unui număr enorm de mituri Girard descoperă același proces de criză și de rezolvare a crizei pe seama victimei unice și nevinovate. Dintre istorisirile mitice el constată că miturile cosmogonice și de întemeiere sunt primele care proclamă rolul fundamental și fondator al victimei. Puterea creatoare a asasinatului stă în descompunerea corpului victimei, ca o sămânță (cfr. In 12, 24), pentru a face să răsară noi instituții. Evenimentul coincide cu crearea unui sistem cultural, prezentat ca fiind cu totul nou față de cel vechi, afectat de criza precedentă. Uciderea primei victime este numită de Girard «asasinat fondator» sau, pe urmele lui Mircea Eliade, «asasinat creator». Asasinatul fondator, de nenumărate ori repetat în rit, într-un arc de timp extrem de lung, este considerat drept “prima și cea mai fundamentală instituție, mama tuturor celorlalte, momentul decisiv în elaborarea culturii umane”. Dar ideea «asasinatului fondator» nu este doar mitică. Ea este des întâlnită și în Sfânta Scriptură. în Cartea Facerii ea coincide cu asasinarea lui Abel de către fratele lui, Cain. Totuși, istorisirea biblică a acestei omucideri nu este un mit de întemeiere ci „interpretarea pe care Biblia o dă tuturor miturilor de acest tip, prin istorisirea întemeierii sângeroase a primei culturi omenești și a consecințelor ei”. Atribuirea primei culturi lui Cain (Facere 4, 17: „Apoi a zidit Cain o cetate și a numit-o, după numele fiului său, Enoh”), este o consecință directă a asasinării lui Abel. Imediat după uciderea fratelui său, Cain zice: “oricine mă va întâlni, mă va ucide” (Facere 4, 14). Crima îi inspiră o frică salutară, un fel de înțelepciune, făcându-l să înțeleagă natura contagioasă a violenței și amenințarea ce planează asupra viitorului său. Promulgarea de către Dumnezeu a unei legi împotriva omuciderii (cfr. Facere 4, 15), consfințește întemeierea “culturii cainitice” prin repetarea rituală a omuciderii. în loc să fie o repetare răzbunătoare, ce va provoca noi răzbunători, legea este o repetare rituală și sacrificială, instituind o ceremonie la care participă întreaga comunitate. Ceea ce o distinge de răzbunarea sălbatică este semnificația ei și nu natura sa intrinsecă. Diferența între repetarea rituală și repetarea răzbunătoare “constituie modelul originar al tuturor diferențierilor ulterioare: este vorba de fapt de cultura umană”. Pe lângă Cartea Facerii, ideea asasinatului fondator este presupusă și de două fragmente evanghelice: Lc 11, 50 și mai ales Mt 23, 35: „Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepților răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ați ucis între templu și altar”. Ele fac referire la un lung șir de asasinate ce urcă până la “întemeierea lumii”, cu uciderea dreptului Abel, și se termină în “vremurile de pe urmă”, cu patimile și moartea lui Isus. Prin faptul că Isus amintește „sângele dreptului Abel” în șirul de sacrificii de la întemeierea lumii, El demască originea violentă a primei culturi umane întemeiată pe o ucidere colectivă. Asasinatul și originea culturii umane sunt același lucru. Așa cum primul sacrificiu a fost originea primei culturi, tot așa și sacrificiile succesive au fost originea culturilor succesive. în acest context trebuie amintită interpretarea pe care Girard o dă despre Satana, adică despre mimetismul rău. Mai întâi el atrage atenția asupra unui verset evanghelic: Satana „de la început a fost ucigător de oameni” (In 8, 44). El este personificarea «mimetismului rău», fiind stăpânul «mecanismului victimar» și deci stăpânul culturii umane originate de uciderea violentă a unei victime. Noul Testament îl prezintă atât ca origine a dezordinii cât și a ordinii. Satana are atât un rol diabolic, distrugător, cât și unul simbolic, aducător de pace pe seama victimei nevinovate. Tocmai acest paradox se regăsește în mecanismul «țapului ispășitor», în care violența reciprocă din interiorul unei comunități se transformă într-o acțiune comună orientată spre exterior. în timp ce violența internă reciprocă este autodistrugătoare, mecanismul «țapului ispășitor», mutând violența în exterior, instaurează pacea. în acest fel răul devine principiul ordinator și dominator al acestei lumi. 2.3. “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (In 14, 27) Originea violentă a culturilor este deci demascată – în opinia lui Girard – numai de istorisirile evanghelice. Evangheliile patimilor califică acordul dintre diferitele grupuri de iudei, până atunci rivale, drept o violență bazată pe minciună. Evenimentele învierii și ale Rusaliilor constituie începutul unui nou tip de cultură și de comunitate umană: o cultură a păcii, radical diferită de cele întemeiate pe violență, ce are în centrul ei Celebrarea Euharistică. într-un mod real și în același timp simbolic (real-symbolisch), celebrarea euharistică instaurează pacea cea adevărată, rod al convertirii și al iertării. Interpretarea pe care Girard o dă despre satana îl face să susțină un dualism al împărățiilor: împărăția lui Dumnezeu, întemeiată pe pacea cea adevărată și împărăția satanei, întemeiată pe o pace falsă (In 14, 27: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu vouă”). Pacea falsă este cea dată de „stăpânitorii” și de „puternicii” acestei lumi (cfr. In 12, 31; 14, 30; 16, 11). în schimb, pacea lui Hristos “covârșește orice minte” (Fil 4, 7), pur și simplu pentru că nu o înțelegem, căci singura pace pe care noi de fapt o știm este liniștea vremelnică adusă de sacrificarea de «țapi ispășitori». Distincția între aceste două împărății, aici pe pământ, este dificilă. Chiar și Biserica, ca entitate istorică, a acceptat în ea elemente ale împărăției satanei, având prin urmare nevoie continuă de convertire. Statele și împărățiile concret existente pe pământ, chiar și după venirea lui Hristos, rămân construcții ambigue. Deși Girard numește satanică pacea obținută prin mecanismul victimar, totuși dacă acesta operează în mod inconștient, nu este diabolic, ci „sacral”. Un stat sau o împărăție sunt satanice, în sens plin, numai atunci când înalță, cu deplină conștiență, uciderea de victime nevinovate la rangul de principiu al propriilor structuri. Pentru a desemna structurile politice, sociale și culturale întemeiate pe pacea adusă de Hristos, Girard face apel la termenul paulin katéchon. Sfântul Apostol Pavel în 2 Tesaloniceni 2, 6-7, vorbind despre antihrist, indică o putere ce-l întârzie să se arate, numind-o katéchon, piedică: „Și acum știți ce-l oprește, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o impiedică acum va fi dat la o parte”. Ca și despre revelația biblică, Girard are o viziune evolutivă despre lume. Chiar dacă patima, moartea și învierea lui Hristos nu au schimbat lumea dintr-o dată, totuși cu ele și prin ele a început o lentă eroziune a structurilor satanice ale acestei lumi. Din acest motiv astăzi se caută forme de guvernâmânt și de conducere în care violența explicită este redusă la minim. De asemenea el constată existența unui interes al guvernanților pentru victime, chiar dacă formele de conducere rămân încă marcate de mecanismul victimar. Girard numește aceste forme de conducere katechontiche, deoarece întârzie realizarea ultimei ciocniri între împărăția lui Dumnezeu și împărăția satanei. Dar această ciocnire nu este concepută ca un eveniment unic și irepetibil, ci ca un proces istoric. O distincție clară între cele două împărății este deci greu de făcut, iar acest lucru face într-adevăr neliniștitoare situația în care trăim. S-a născut la 25 decembrie 1923 la Avignon (Franța). După al doilea război mondial a emigrat în Statele Unite ale Americii unde a predat critică literară și antropologie în prestigiose Universități precum Baltimora, Buffalo și Stanford, unde trăiește și astăzi. în anul 2005 a fost ales membru al Academiei Franceze. R. GIRARD, Vedo Satana cadere come la folgore, Milano 2001, 68. R. GIRARD, La vittima e la folla. Violenza del mito e cristianesimo, Treviso 1998, 81. Cfr. R. SCHWAGER, “René Girard e la teologia”, in Rassegna di Teologia, 42 (2000) 367. Vedo Satana cadere come la folgore, Milano 2001, 22. Dincolo de această carte, al cărui titlu e un citat din Lc 10,18, itinerariul girardian e structurat în trei etape fundamentale: Mensonge romantique et le vérité romanesque (1961), La violence et le sacré (1972), De choses cachées depuis la fondation du monde (1978). Tezele despre necesitatea demitizării Evangheliilor, Bultmann le-a expus în două lucrări: Kerygma und Mythos, din 1954 și Jesus Christus und die Mythologie, din 1964. R. GIRARD, Vedo Satana cadere, 16. Folosește termenul “mecanism” pentru a arăta caracterul automat atât al procesului cât și al rezultatelor sale. Vedo Satana cadere, 126 Cfr. Vedo Satana cadere, 25-38. Verbul “a dori”, în limba ebraică este același care indică și dorința Evei pentru fructul oprit, dorința păcatului strămoșesc. Ca o confirmare a ipotezei fondamentale a lui Girard, amintim că intuiția antropologică a Decalogului a fost însușită încă de iudaismul timpuriu: “să nu dorești” era considerat primul dintre opriri (interziceri), cea care interzicea păcatul fundamental din care își trag originea toate celelalte, astfel încât unul dintre termenii cu care evreii îi desemnau pe păgâni (gojim) era “cei ce doresc”. Cfr. R. SCHWAGER, “René Girard e la teologia”, in Rassegna di Teologia 42 (2001) 381. După Schwager, prin imitatio Girard nu indică o imitație estrinseca a lui Isus, ca un model exterior. Totuși Girard nu amintește că pentru a ajunge la imitarea atitudinii interioare a lui Isus, este necesară acțiunea Sfântului Spirit, prin care oamenii descoperă continuu icoana lui Hristos în ei și izvorul adevărat al vieții. Pentru el, Isus este un model suprem de urmat, dar nu este foarte clar cum acest model mântuiește. A se vedea în acest sens critica lui H. U. von BALTHASAR, Teodrammatica, IV, Milano 1999, 276-291. Vedo Satana cadere, 129-130. Vedo Satana cadere, 126. Vedo Satana cadere, 131. Vedo Satana cadere, 118. Vedo Satana cadere, 120. Cuvântul grecesc diàbolos (de la dia-bàllo, a diviza, a face discordie) este sinonim cu acuzator, defăimător. Cuvântul grecesc symbolon (da syn-bàllo, a amesteca, a face să concordeze) indică în schimb contramarca, cele două jumătăți ale unui obiect, folosite ca semn de recunoaștere. Cfr. R. GIRARD, Vedo Satana cadere, 133-139. în scrierile biblice, în celebrarea eucaristica și în dogmele Bisericii, Girard vede în schimb formele autentice ale împărăției lui Dumnezeu (cfr. R. SCHWAGER, “René Girard e la teologia”, in Rassegna di Teologia, 42 (2001) 378. Cfr. Vedo Satana cadere, 242. “în zilele noastre folosirea mitologiei este mai profundă decât toate jocurile mitologice jucate de filosofii noștri începând cu Renașterea... Preocuparea pentru victime, iată care este tematica dominantă a vremurilor noastre” (R. GIRARD, Il caso Nietzsche, Genova 2002, 77. 105). Cfr. Vedo Satana cadere, 242. |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |